|
„NU-L POŢI CITI PE NIETZSCHE… FĂRĂ A FI PEDEPSIT, FĂRĂ A FI PENETRAT DE FILOZOFIA SA”
TITUS CRISCIU – Vă propun să începem dialogul nostru amintindu-vă că anul acesta se împlinesc trei decenii de la publicarea primului volum tradus de Dvs. E vorba de Poeziile lui Friedrich Nietzsche apărute la Editura Univers. De fapt, când aţi început activitatea de traducător?
SIMION DĂNILĂ – Volumul de care pomeniţi a văzut într-adevăr lumina tiparului în 1980, dar după 7 ani de aşteptări în sertarele editurii! Traducerea lui am început-o în studenţia mea, eram în anul IV la Filologia timişoreană, prima poezie tradusă datează din mai 1965 – Călătorul: „Prin noapte trece-un călător / Cu pasu-ntins; / Şi vale frântă, deal stâncos – / El le-a cuprins. / E-un timp frumos – / Şi nu se-opreşte nicidecum, / Ci merge făr-a şti vreun drum.” (sunt primele versuri din prima variantă a poemului cu care Nietzsche răspunde în 1876 veştii primite de la prietenul său Erwin Rohde că s-a logodit: călătorul este Nietzsche, iar pasărea de noapte – Rohde, care nu pe el îl ademeneşte cu viersu-i de dor, ci-şi cheamă din piscuri o soaţă, în timp ce prietenului său îi este „hotărât / să nu stea locului nicicât”).
Cum aţi ajuns să traduceţi, Dvs. fiind pregătit ca lingvist?
Facultatea ne-a pregătit pe orizontală, dându-ne din toate câte puţin, lăsându-ne să alegem singuri pe ce verticală să ne adâncim în cunoaştere. Până în anul V nu ştiam pentru ce să mă hotărăsc: lingvistică ori literatură? Germana pe care o învăţam asiduu în paralel nu trebuia să fie un scop, ci un instrument de lucru, de acces la marea cultură. Pot spune că nici astăzi n-am ales definitiv, căci atât conştiinţa lingvistică (înţelegerea felului în care funcţionează o limbă în toate articulaţiile ei, în toate variantele ei istorice, geografice şi sociale), cât şi literatura ca modalitate de cunoaştere artistică a lumii, de ordonare a haosului interior – am numit creaţia – fac parte obligatorie din profilul unui traducător. Lingvistica, inclusiv însuşirea limbilor străine, nu e incompatibilă cu traducerea literară, dimpotrivă, e un factor favorizant pentru asemenea „plăcută zăbavă”. Un filolog complet, mai devreme sau mai târziu, ajunge inevitabil la traducere.
Unde şi cum aţi procurat primele scrieri ale lui Nietzsche, ştiut fiind că în acei ani era interzisă publicarea operelor sale în România?
Pentru un tânăr de azi e de neimaginat că scrierile unei minţi luminate pot fi interzise publicului. Şi totuşi acest lucru s-a petrecut mereu în istorie, sub toate dictaturile; nimic nu trădează mai limpede slăbiciunea oricărei dictaturi, fie a oamenilor, fie a dumnezeilor, decât teama de exprimarea liberă a opiniei personale; arma cuvântului este cea mai redutabilă dintre toate mijloacele de nimicire inventate de omenire. Iar „cel mai liber dintre toţi”, ca un mistral, pe care nimic nu-l împiedică să se dezlănţuie în voia lui, era acest Friedrich Nietzsche, care a spus odată că nu s-ar lăsa ars pentru opiniile lui, fiindcă nu este aşa de sigur de ele, dar s-ar lăsa bucuros să piară în flăcări pentru dreptul de-a avea opinii şi mai ales de-a şi le schimba. Gândirea lui n-a fost compatibilă nici cu politicianismul epocii sale, nici cu filozofiile de până la el, nici cu creştinismul apostolului Pavel. Era normal să nu fie tolerată nici de socialismul de la noi. Aşa că opera lui a fost tabuizată în anii formaţiei mele, când ni se vorbea despre influenţa lui Nietzsche asupra lui Blaga sau Ion Barbu, fără a ni se da posibilitatea să-i cunoaştem de la sursă filozofia. „Fructul oprit” însă te-mboldeşte să ajungi la el cu orice risc. O traducere a lui Zarathustra circula prin căminele studenţeşti, iar noi, cei ce ştiam germana, căutam pe la anticari cărţile lui Nietzsche în original. Şi am găsit un volumaş de poezii în 1965 la anticariatul din Timişoara, unde se află astăzi Librăria Emil Cioran. După ce am intrat în învăţământ, mi-am procurat alte cărţi prin elevi ai mei care aveau rude în Germania sau prin colegi şi prieteni care au emigrat (unul dintre aceştia mi-a trimis ediţia Schlechta, care, atunci, era socotită cea mai bună în limba germană). În prezent dispun de o bibliotecă întreagă în „Cabinetul Nietzsche” de la Belinţ.
Lucrarea Dvs. de căpătâi sunt volumele traduse din Nietzsche. Vorbiţi-ne despre acest „adevărat calvar”, cum aţi numit efrortul de traducere a operei marelui filozof german.
Deşi mă pregătisem de mult pentru această traducere, când m-am apucat efectiv de scrierile filozofice ale lui Nietzsche am fost puţin inhibat, atunci am declarat prin interviuri sau la diferite întâlniri cu cititorii că a-l traduce pe Nietzsche este un calvar sau un infern. De fapt, inhibarea mi-a fost indusă de cei ce se mirau (între ei, mulţi prieteni germani) că am curajul să-l abordez pe un filozof care este greu de citit şi de înţeles chiar în limba germană, pentru vorbitorii nativi ai acestei limbi. E drept că nu-i uşor să-l traduci pe Nietzsche, care mânuieşte creativ limba germană, în fraze ample, ce reclamă suflu ca să le poţi urmări, cu un vocabular adesea obscur sau ludic, dificil de redat în alte limbi. Dar pentru toate dificultăţile există soluţii. Rămâne numai să le cauţi, să ştii unde să le cauţi. După traducerea capodoperei tinereţii lui Nietzsche, Naşterea tragediei, mi-am recăpătat încrederea în mine, m-am dezinhibat, am început să lucrez detaşat, cu mare plăcere intelectuală şi fizică, am constatat chiar că această activitate în care Nietzsche şi Dumnezeu au devenit singurii mei confesori de zi cu zi mă linişteşte, mi-e benefică, îmi scade tensiunea.
Cum v-aţi documentat până la apariţia internetului, dat fiind că aţi publicat cele şapte volume între anii 1998 şi 2010?
Pentru primele 3 volume am primit un ajutor substanţial (în bani şi în cărţi de şi despre Nietzsche) de la Inter Nationes, institutul din Bonn abilitat pentru promovarea culturii germane în străinătate, care a fuzionat apoi cu Institutul Goethe. După închiderea ediţiei anuale a celebrului târg de carte de la Frankfurt, institutul respectiv îmi trimitea o listă cu noutăţile în domeniu pe baza căreia îmi alegeam ce mă interesa. Paralel cu acestea am intrat în legătură cu echipa de nietzscheeni de la Weimar care editează operele filozofului. Îi contactam (şi îi contactez şi acum) ori de câte ori aveam/am de clarificat chestiuni obscure. Le-am făcut şi eu, în schimb, mici servicii: după traducerea unui volum, le trimiteam o lungă listă cu scăpările din ediţia Colli-Montinari după care lucrez eu şi pe care prietenii mei de la Weimar se pregătesc s-o încheie în formatul mare (ce va depăşi 80 de volume cu tot cu corespondenţa lui Nietzsche). Drept mulţumită, ei m-au îndrumat să cer Fundaţiei Clasicismul Weimarez o bursă de documentare în arhivele şi bibliotecile „Florenţei Germane”, cum este numit oraşul de pe Ilm. Am cerut – şi am primit – de două ori bursă: o lună în 2001 şi două luni în 2008. În Biblioteca Ducesa Anna Amalia am găsit tot ce mă interesa. Dacă nu aveau acolo cărţile sau revistele solicitate, mi le obţineau, prin schimbul interbibliotecar din Germania, de la alte biblioteci. Am citit atunci cu nesaţ multe cărţi despre Nietzsche şi am copiat în draci mii de pagini, pe care mi le-am expediat prin poştă acasă la Belinţ. Mi-am permis din aceste burse şi să umblu pe urmele lui Nietzsche în toată Germania şi Elveţia. Iar în Franţa, pe Coasta de Azur, unde Nietzsche şi-a petrecut în diferite locuri cinci ierni, am fost în repetate rânduri, sponsorizat de cumnata mea din Nisa. Cunoaşterea locurilor în care a trăit Nietzsche mi-a ajutat chiar la traducerea exactă a unor texte nietzscheene inspirate de acestea. Despre asta am scris şi voi mai scrie după ce voi încheia documentarea (am în vedere locurile din Italia legate de viaţa şi opera lui Nietzsche, deşi nu întrevăd deocamdată cine mă va ajuta să ajung la Genova, Torino, Veneţia, Roma şi în Sicilia).
Studiindu-i opera, aţi putut constata cât de apreciat este Nietzsche în ţara sa şi în lume. După o succintă prezentare a acestei evidenţe, spuneţi-mi cum e receptat în România? Vă întreb pentru că cei puţin avizaţi pun semnul egalităţii între unele idei ale lui Nietzsche şi nazism...
După Biblie, opera lui Nietzsche are azi cei mai mulţi cititori, o spun statisticile. Ce destin! Ediţiile princeps ale scrierilor sale nu s-au vândut pe când trăia el, au rămas în stoc la edituri. Partea a patra din Zarathustra a fost editată în regie proprie doar în 40 de exemplare, în 1885. Am ţinut în mână un asemenea exemplar! Un evreu, Georg Brandes, l-a descoperit pe Nietzsche şi l-a numit prima oară (1888) „filozof german”, nu nemţii săi, pe care avea serioase motive să nu-i poată suferi. Astăzi tot evreii sunt aceia care-l denazifică şi-i promovează peste tot în lume opera, după ce compatrioţii săi l-au nazificat pe vremea lui Hitler.
În ceea ce priveşte receptarea lui Nietzsche în România, am publicat un amplu „raport” în nr. 34/2005 al anuarului internaţional „Nietzsche-Studien”, care apare din 1971 la Walter de Gruyter, Berlin-New York, aceeaşi editură care ne-a dat cea mai bună ediţie critico-filologică a operei lui Nietzsche, după care se face şi ediţia românească de la „Hestia” lui Lucian Alexiu din Timişoara. Aşa s-a-ntâmplat să fiu primul – şi deocamdată singurul – român găzduit în paginile acestui prestigios Jahrbuch. Lucrurile stau cam aşa: după toate probabilităţile, prima cititoare din România a lui Nietzsche a fost Carmen Sylva (prin 1875-76). A doua ar fi Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, care susţine că l-a cunoscut personal pe Nietzsche la Vallombrosa, în Italia, când a discutat cu el despre Zarathustra, pe care tocmai îl citea. Felul în care ea relatează episodul mă face să am serioase îndoieli în privinţa acestei posibile întâlniri. Dar despre asta am să revin mai pe larg, după ce voi avea toate datele necesare. Regele Carol I l-a citit şi el, dar nu l-a agreat, catolicul din el respingea viziunea lui Nietzsche despre creştinism, ba chiar se simţea dator să tempereze entuziasmul lui C. Rădulescu-Motru, cel dintâi la noi care a scris, la sugestia lui Ion Luca Caragiale, o lucrare despre viaţa şi filozofia lui Nietzsche (1896-1897) – una dintre primele cărţi în Europa publicate încă în perioada când filozoful german mai trăia. Primită bine de cercurile intelectuale din România (Titu Maiorescu l-a inclus pe Nietzsche în cursul său de filozofie de la Universitatea din Bucureşti, iar Nicolae Iorga a declarat că Motru l-a făcut să-i înţeleagă limpede ideile), eseul lui Motru a declanşat un interes enorm pentru scrierile lui Nietzsche, care încep a fi traduse şi la noi (Liviu Rebreanu, care a tradus un capitol din Zarathustra, i-a mărturisit lui Mihail Dragomirescu într-o scrisoare din 1910: „Nietzsche este sufletul meu.”). Totuşi, pe lângă aforisme, poezii, fragmente, numai două opere importante i-au fost traduse până în 1978: două versiuni din Zarathustra, una de George Emil Botez, alta de Eugen Relgis, şi Anticristul de George B. Rareş (acelaşi cu G. E. Botez). Dintre tinerii care frecventau ideile lui Nietzsche, pe lângă Lucian Blaga, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, nu pot fi omişi Mircea Eliade, Emil Cioran, Tudor Vianu, B. Fundoianu ş.a.
Presa dintre cele două războaie mondiale reflectă o imagine în general anamorfozată a lui Nietzsche atât de adepţii (Ionel Jianu, Pamfil Şeicaru, Petru Manoliu, Constantin Micu, Ieronim Şerbu etc.), cât şi de adversarii săi (socialişti precum Ion Gherea sau clerici de felul lui Paraschiv Angelescu). Ca şi în alte ţări (în Franţa îndeosebi), şi în România Nietzsche era perceput de cei ce-l cunoşteau numai din auzite ca autor moral al militarismului german, antisemit şi profascist, văzând în supraomul său un criminal, iar în „voinţa de putere” nu un principiu activ prezent în toate manifestările naturii, ci setea politică de dictatură şi agresiune. La această interpretare deformată a gândirii sale au condus falsificările comise de sora sa în manuscrisele lui, ediţiile neştiinţifice ale scrierilor sale, dar şi dorinţa ideologilor nazişti de a justifica filozofic (printr-un mare nume) acţiunile scelerate ale Führerului (lui Alfred Baeumler, profesorul lui Heidegger, i se datorează mai ales sluţirea unui spirit prea omenesc de omenesc, cum este cel al lui Nietzsche; în Mein Kampf, numele lui Nietzsche nu este amintit nici măcar o singură dată; pe vremea când Hitler a scris această carte, în 1924-26, în închisoarea din Landsberg am Lech, habar n-avea ce idei promova Nietzsche).
Mai trist însă este că denigrarea lui Nietzsche a continuat în lumea socialistă de după al Doilea Război Mondial. De pildă, în Mic dicţionar filozofic, redactat de M. Rozental şi P. Iudin, tradus din ruseşte în colectivul de redacţie al Editurii de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1975, la p. 474 se afirmă că Nietzsche este „filozof idealist german reacţionar extremist, apologet făţiş al exploatării burgheze şi al agresiunii, precursor direct al «ideologilor» fascişti”; câţiva ani mai târziu (1963) se traduce la noi, tot din ruseşte, de M. Ciurdariu Esenţa reacţionară a nietzscheanismului, apărută la Moscova în 1959 sub semnătura lui S. F. Oduev, sub ale cărui iniţiale n-am aflat nici până azi cine se ascunde. Merg mai departe cu un alt exemplu: în 25-27 martie 1977 s-a ţinut un simpozion la Berlin cu tema: Friedrich Nietzsche şi secolul al XIX-lea. Unul dintre participanţi, Peter Heller (din Buffalo), a susţinut despre Nietzsche, „acest protofascist absolut veritabil”, că este „un produs al pesimismului romantic”. În cadrul discuţiilor care au urmat, i-a răspuns civilizat, contestând cu argumente că Nietzsche ar fi fost un „protofascist”, Walter Kaufmann, evreu emigrat din Germania în anii ´30 în SUA, cel mai bun traducător în engleză şi promotor al filozofiei nietzscheene în spaţiul anglofon (amănunte în Nietzsche-Studien, 7, 1978). În fine, cine doreşte să cunoască poate cea mai bună carte prin care un evreu l-a recuperat pentru patrimoniul cultural universal, în contemporaneitatea noastră, pe Nietzsche, o poate face citindu-l în româneşte pe Yirmiyahu Yovel, fost profesor de filozofie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cu Hegel, Nietzsche şi evreii. O enigmă întunecată (Tel-Aviv, 1996), traducere din ebraică de Rodica Amel, Bucureşti, 2000, o carte care spulberă aşa-zisul antisemitism al sihastrului de la Sils-Maria.
În România lui Ceauşescu, în ciuda unei severe cenzuri şi perverse autocenzuri, au apărut două abordări, mai curajoase decât ne-am fi aşteptat, ale unor tineri filozofi: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Bucureşti, 1975) a lui Gabriel Liiceanu, pe baza unei noi lecturi a Naşterii tragediei (ce va apărea peste trei ani, în 1978, la Bucureşti pentru prima dată tradusă în româneşte, cu o neînsemnată croşetare, de Ion Dobrogeanu-Gherea şi Ion Herdan, în volumul De la Apollo la Faust, editat de Victor Ernest Maşek; au urmat atunci alte două traduceri din Nietzsche: Poezii, traduse de mine, Bucureşti, 1980, şi Cazul Wagner. Nietzsche contra Wagner în traducerea lui Alexandru Leahu, Bucureşti, 1983) şi Critica gândirii mitice (Cluj-Napoca, 1980) a lui Vasile Frăteanu. În aceeaşi perioadă, Nicolae Breban publica un roman plin de Nietzsche: Bunavestire, Iaşi, 1977. De remarcat şi cartea sa din 2004: Friedrich Nietzsche. Maxime comentate. Ceea ce n-a împiedicat ca vechea viziune cominternistă asupra filozofiei lui Nietzsche să mai răbufnească o dată în cartea Luciei Dumitrescu-Codreanu La moartea lui Zarathustra nu plânge nimeni (Bucureşti, 1981).
Evenimentele din 1989 i-au surprins pe filozofii noştri cam nepregătiţi să-l abordeze liber pe Nietzsche, cum o demonstrează Revista de filozofie din perioada 1990-2003: în 84 de numere se publică doar 6 articole modeste despre marele filozof. Mai repede s-au reorientat C. I. Gulian (care, în volumul său Hegel. Tânărul Nietzsche. Mircea Eliade Bucureşti, 1992, se foloseşte pentru prima dată la noi de ediţia Colli-Montinari în interpretarea gândirii din tinereţe a lui Nietzsche) şi Ion Ianoşi (cu mai multe eseuri în care face trimiteri la aceeaşi ediţie).
Cu studii precum Friedrich Nietzsche şi cultura română interbelică de Lucia Gorgoi (2000), Nietzsche şi muzica de Cristina Maria Sârbu (2005), Dincolo de binele şi răul culturii (Friedrich Nietzsche), vol. 1, de Mircea Braga (2006), Antichitatea în filozofia lui Nietzsche de Gilda Vălcan (2008), ori Dansul măştilor. Nietzsche şi filozofia interpretării de George Bondor (2008), exegeza nietzscheeană intră într-o nouă etapă la noi: cea a deschiderilor largi spre universalitate. Aş fi nesincer dacă n-aş afirma – cu bucurie! – că şi traducerea operei lui Nietzsche de la „Hestia” a contribuit întru câtva la impulsionarea acestei exegeze. În alte spaţii geografice (unele apropiate) recuperarea lui Nietzsche a început cu un ceas mai devreme. Bunăoară, ca o curiozitate, Adriana Babeţi, alături de un eseu despre Danilo Kis, publicat într-un „Orizont” de anul trecut, are fericita inspiraţie să reproducă şi o fotografie a scriitorului de la a cărui naştere se împlinesc acum 75 de ani, în care acesta ţine în mână o carte în limba franceză – de cine credeţi? Chiar de, nu întâmplător, Nietzsche: La généalogie de la morale, scriere cu care, alături de Dincolo de bine şi de rău, trebuie începută lectura operei nietzscheene.
În ce măsură acest travaliu v-a schimbat viaţa?
Într-o foarte mare măsură: decisiv! Lui Nietzsche îi plăcea să citeze din Goethe că nu te poţi plimba nepedepsit pe subt palmieri (adică un peisaj exotic îţi schimbă mentalitatea). Parafrazându-l pe Goethe, Nietzsche a declarat că nu poţi fi filozof fără a fi pedepsit. Eu aş spune că nu-l poţi citi pe Nietzsche (şi cu atât mai mult să-l traduci, traducerea fiind o lectură aprofundată), fără a fi pedepsit, fără a fi penetrat iremediabil de filozofia sa. Nietzsche era conştient de consecinţele devastatoare ale ei asupra celor ce se familiarizează cu cărţile lui, care „pervertesc” gustul. „Pur şi simplu – îşi exhibă el în Ecce Homo „privilegiul de scriitor” – nu mai suporţi alte cărţi, cel puţin pe cele filozofice” după o asemenea experienţă. Astăzi, eu, care n-am putut evita acest lucru, nu mai sunt cel ce am fost când am început să-i transpun în româneşte scrierile: în multe privinţe gândesc ca el, simt ca el, mă comport ca el, ascult de „poruncile” lui, nu de ale altora, prin el m-am găsit pe mine însumi, cel autentic (Nietzsche ar fi râs la acest cuvânt, fiindcă prin nimic nu te compromiţi mai mult – spunea el în Amurgul idolilor – decât „prin consecvenţă” – vă aduceţi aminte de „cantonarea în proiect”? –, „prin mersul în linie dreaptă ori plurivocul mai mic de cinci sensuri”, cu alte cuvinte, „prin autenticitate”; ar fi râs, dar eu n-am putut face altfel, ca Luther ajuns în faţa dietei din Worms), prin el am devenit ceea ce sunt şi n-am ştiut că sunt aşa, prin el suport mai uşor existenţa şi mă gândesc mai detaşat la moarte sau la „mica noastră nemurire”, prin el am învăţat să-mi iubesc propriul destin, să-l accept şi să fiu convins că acesta mi se potriveşte cel mai bine şi că ceea ce mi s-a-ntâmplat adeseori neplăcut în viaţă a fost spre binele meu.
Pentru traducerea în limba română a operei nietzscheene aţi fost distins cu diferite premii în România. Le puteţi enumera?
Cu plăcere. De filiala timişoreană a USR, căreia îi mulţumesc şi-i rămân recunoscător, pot spune chiar că am fost „răsfăţat”, şi aceasta în trei rânduri: în 1998 pentru poeziile lui Nietzsche, în 2004 pentru Zarathustra, iar în 2008, pentru integrala antumelor nietzscheene, premiul special al juriului. O profundă emoţie şi satisfacţie am trăit anul acesta când domnul George Vulturescu mi-a înmânat la Satu Mare Premiul Poesis pentru aceeaşi ispravă: traducerea integrală a operelor antume ale lui Friedrich Nietzsche, un premiu extrem de onorant pentru mine, încât nici nu ştiu cum să-i mulţumesc poetului sătmărean.
Prin cele şapte volume traduse din Nietzsche, îl aduceţi în haine noi în limba română pe unul dintre marii filozofi ai omenirii. Totuşi ştim puţine lucruri despre omul şi cărturarul Nietzsche...
Vă voi expune câteva, dar nu încerc nicidecum să-l definesc (adică să-l ucid, după Kierkegaard). Nietzsche a fost un om şi un cărturar exemplar. Ca om avea vocaţia prieteniei: pentru Wagner ar fi fost în stare să bată-n lung şi-n lat Germania pentru a-i promova muzica; cu atât mai mare i-a fost suferinţa atunci când a trebuit să se despartă de el, fiindcă i-a trădat aşteptările, la fel ca Paul Rée, Lou von Salomé şi alţii. În societatea femeilor era extrem de politicos şi un strălucit interlocutor. Dezamăgirea lăsată de Lou, la adresa căreia a pronunţat cuvinte dure când l-a părăsit pentru mai tânărul Rée, respingerea mişcării feministe fiindcă ucide însăşi feminitatea din femeie, repudierea idealismului unor femei din anturajul său ori a antisemitismului Elisabethei, pe care o numea „gâsca de soră-mea”, toate acestea nu sunt misoginism, după cum nici mizantropie nu este constatarea că 18 veacuri de creştinism n-au urmărit altceva decât să facă din om în Europa o „stârpitură sublimă” (Dincolo de bine şi de rău 62) sau, legat de aceasta, declaraţia că se sufocă de „respiraţia infectă” a omului contemporan şi se fereşte să facă „omenirea responsabilă de bolile ei mintale” (Anticristul 38), nici antisemitism nu înseamnă ruperea relaţiilor cu Rée şi Lou, care erau evrei, şi anticreştinismul său funciar, pe care-l considera antiuman – prin dogma pauliană – , în timp ce vedea în Isus pe cel mai nobil om creat de omenire (prin anti-antisemitismul său, Nietzsche s-a însingurat într-un mediu german devenit din ce în ce mai ostil evreilor, inclusiv lui Heinrich Heine, pe care îl socotea „cea mai sublimă formă a esprit-ului”, într-o scrisoare către Avenarius din iulie 1888, iar în Ecce Homo, mărturisind că „ideea supremă de poet liric” i-a dat-o Heine, prezicea: „Se va spune într-o zi că Heine şi eu am ocupat de departe locul întâi între artiştii limbii germane – la o distanţă incalculabilă faţă de tot ce germanii obişnuiţi au făcut din ea.”). Evreilor le aprecia virtuţile şi talentele şi nu-i confunda cu iudeii resentimentari (faţă de romani, de pildă) din antichitate, ci admitea că ei au evoluat în Europa şi ar putea fi un liant în procesul antropogenezei noului european. De aceea, Y. Yovel, de care am amintit mai înainte, spune răspicat că felul în care Nietzsche îi susţine pe evrei „este ferm şi viguros, aşa cum s-a opus antisemitismului.”
Cărturarul exemplar se vede în cititorul exemplar care a fost Nietzsche; a citit enorm, cărţile păstrate din biblioteca sa sunt adnotate, şi-a făcut însemnări şi excerpte din ele, a citat pasaje în propriile cărţi, uneori fără a le pune între ghilimele, întrucât el le considera de notorietate evidentă, deşi se înşela închipuindu-şi că cititorii săi aveau aceleaşi lecturi ca el (sunt aşa-zisele „citate ascunse” pe care sursologii nietzscheeni le identifică în prezent). Cărturarul exemplar se mai vede în scriitorul-redactor exemplar, în pregătirea minuţioasă a manuscriselor pentru tipar, în transcrierea lor pe curat, în îmbunătăţirea permanentă a textelor cu prilejul corecturilor în şpalturi, spre exasperarea tipografilor, în restaurarea textului atunci când corectorii, neînţelegându-l, îl falsificau; din păcate, el n-a mai avut timp să-şi transcrie caligrafic manuscrisele rămase netipărite, încât editorii de mai târziu cu greu se descurcau în descifrarea lor şi aşa se face că multe lecţiuni greşite au rezistat mai mult de o sută de ani, ajungând până la noi (azi, cea mai bună cunoscătoare a scrisului de mână nietzschean, doamna Marie-Luise Haase, care-şi petrece viaţa între editura din Berlin şi Arhiva Nietzsche din Weimar, şi cu care am o relaţie specială în munca mea de traducător, face cuvenitele rectificări). Cărturar exemplar însă este Nietzsche mai cu seamă prin cutezanţa filozofiei sale, care – se confesează el în Ecce Homo –, „aşa cum am înţeles-o şi trăit-o eu până acum, este viaţa aleasă de bunăvoie printre gheţuri şi-n munţii-nalţi – cercetarea a tot ce e neobişnuit şi discutabil în existenţă, a tot ce până acum a fost proscris de morală”. Preocupat deci de lucrurile neobişnuite şi discutabile ale existenţei, vă daţi seama că pe el nu l-au interesat sistemele filozofice, construcţiile acelea trase de păr prin care filozofia devine mai mult literatură, iar nu un răspuns realist la marile probleme ale existenţei. „Toţi cei ce procedează cu sistem – scrie el în „sentinţa şi săgeata” 26 din Amurgul idolilor – îmi inspiră neîncredere şi mă feresc din calea lor. Voinţa de sistem este o lipsă de probitate.” (Nae Ionescu e mai dur în această privinţă: sistemul „este piatra de mormânt a filozofului”.) Asta nu înseamnă că ideile disparate ale lui Nietzsche nu se leagă între ele: de la amor fati şi supraom până la relativitatea moralei, moartea lui Dumnezeu şi ideea veşnicei reîntoarceri a identicului, aceste idei derivă una din alta şi nu pot fi discutate decât în deplina lor coerenţă. Nu-i locul s-o facem aici, însă la una dintre ele, la moartea lui Dumnezeu, singura contribuţie europeană la istoria ideilor religioase, voi stărui puţin. Când Nietzsche îl determină pe „omul smintit” (care e Zarathustra, aşa cum apare într-un preliminar al aforismului 125 din Ştiinţa veselă) să proclame moartea lui Dumnezeu, n-o face cu satisfacţie, ci cu regretul profund că este vorba de un deicid de care se fac vinovaţi oamenii: „L-am omorât, – voi şi cu mine! Noi toţi suntem ucigaşii lui!” Au mai fost cazuri în vechile religii când zeul suprem moare, de fapt dispare, se retrage din istorie, îndepărtându-se de adoratorii lui (deus otiosus îi spun cei ce au cercetat acest fenomen), însă Nietzsche ne pune în faţa unui asasinat cumplit, pe al cărui autor ni-l deconspiră în capitol Omul cel mai urât din Aşa grăit-a Zarathustra, partea a patra. Asupra acestui lucru aş vrea să atrag atenţia exegeţilor lui Nietzsche. Îi datorăm Mariei-Louise Haase şi lui Mazzino Montinari dezvăluirea identităţii asasinului lui Dumnezeu în volumul 4 din secţiunea a VI-a a ediţiei mari (KGW) de la De Gruyter (1991), p. 924, nota 323 1, pe care am reprodus-o în ediţia de la „Hestia”, vol. 5, p. 374, n.t. 248 1, şi pe care, au trecut-o sub tăcere nu numai nietzscheenii noştri (care s-au folosit de traduceri româneşti făcute după ediţii germane neprofesioniste), ci, lucru ciudat, chiar şi exegeţii operei lui Nietzsche din Germania şi din alte ţări. Aşadar, „omul cel mai urât”, cel care l-a omorât pe Dumnezeu (pe Dumnezeul veterotestamentar), fiindcă acesta a fost martorul hidoşeniei sale fizice şi mai ales lăuntrice („mi se vâră în ungherele cele mai murdare. Ipochimenul ăsta fără pereche de iscoditor, de obraznic, de milos trebuie să moară. Pe mine mă vedea întruna; pe un astfel de martor voiam să mă răzbun – sau chiar să nu mai trăiască.”), a fost martorul hidoşeniei omului în general („văzut-a adâncurile şi străfundurile omului, toată ruşinea şi urâţenia lui ascunsă”.). Ei bine, omul acesta era Isus! Despre urâţenia lui Isus Nietzsche aflase din lectura cărţii lui W. E. H. Lecky, Geschichte des Ursprungs und Einflusses der Aufklärung in Europa [= Istoria originii şi a influenţei Luminismului în Europa], traducere din engleză în germană de H. Jolowicz, Leipzig, 1873 (carte aflată în biblioteca lui Nietzsche), vol. 1, p. 183: „Biserica greacă a fost aceea care a întreţinut tradiţia monstruozităţii lui Cristos (...)ą”; iar în nota 1 se precizează: „Iustin Martirul, Tertullian şi Chiril din Alexandria au fost principalii ei apărători. Ultimul a declarat că «Cristos a fost cel mai urât dintre făpturile omeneşti».” „Tradiţia” respectivă se bazează pe profeţia lui Isaia cu privire la Mesia: „ – aşa de schimonosită îi era înfăţişarea lui, şi chipul lui era atât de fără asemănare cu oamenii, – ” (52, 4); „fără chip şi fără frumuseţe, ca să ne uităm la el, şi fără înfăţişare, ca să ne fie drag” (53, 2); „unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa” (53, 3).
În demersul Dvs. de traducător aţi putut stabili ce este mai important să cunoşti: limba din care traduci sau limba ţintă? În cazul de faţă, germana sau româna?
Toţi traducătorii sunt de acord că ambele limbi trebuie cunoscute bine, dar, întrucât traducerea literară este un act creator, mai importantă este cunoaşterea la un nivel superior a limbii ţintă, în cazul de faţă, a limbii române, limbă asupra căreia lucrez, meşteresc, ciocănesc şi prin care rezultatul întreprinderii mele, îmi place să cred, aparţine literaturii române.
Aţi fost mulţi ani profesor de limba germană. Care este diferenţa dintre munca la catedră şi cea de traducător?
Diferenţa aceasta este radicală. La orele de limbi străine (foarte puţine!), conversaţia se limitează la cotidian. Programele sunt concepute pe orizontala actualităţii imediate, abordând câteva teme mari, iar manualele sunt doldora de exerciţii plicticoase şi artificiale, adesea de un absurd ionescian de tipul ”uşa este la dreapta”, „fereastra este la stânga”, cu texte lungi, la fel de anoste, cu multe cuvinte noi, între care, în limba germană, o puzderie de anglicisme (un profesor de germană care n-are habar de engleză nici nu s-ar putea descurca în acest vocabular împestriţat, de care se plâng germanii înşişi). În manualele de germană ca a doua limbă modernă studiată în gimnaziu nu figurează nici un singur text important din literatura germană clasică sau/şi modernă. Germana care se predă acum în şcoli, Nietzsche ar numi-o limbă „născocită numai pentru ceea ce este de nivel obişnuit, mediocru, comunicabil”, prin care vorbitorul aproape că se vulgarizează”, „trăirile noastre propriu-zise (...) n-ar putea să se comunice” în această limbă.
Traducerea este altceva, este comuniunea cu un spirit din alt spaţiu şi, adesea, din alt timp, a cărui complexitate trebuie s-o cunoşti până la a te confunda cu el. Trebuie să-l locuieşti pentru a-l putea transpune în limba ta, să-i asculţi vocea, ideile, durerile, să-l iubeşti. Şi mai ales în cazul lui Nietzsche, care „nu-i un filozof, ci un excitant” (Paul Valéry), un provocator care te ademeneşte din lumea fictivă (a teologului) în lumea cea reală, căci – ne avertizează el în Anticristul 9 – : „Ceea ce un teolog percepe ca adevărat trebuie să fie fals: în asta avem aproape un criteriu al adevărului. Este cel mai profund instinct al său de conservare acela care interzice ca realitatea să stea la mare cinste ori doar să dobândească expresie într-un punct oarecare.” Nietzsche ne vrea binele, vrea să ne ferească de primejdia de-a ne trăi viaţa în chip teologic, adică în aşa fel, încât să n-aibă niciun rost că trăim (Anticristul 43). Cine nu împărtăşeşte ideile unei cărţi nu numai că n-ar putea să traducă exact şi convingător discursul autorului, ci pur şi simplu va refuza s-o traducă.
Din păcate sau din fericire, depinde cum priviţi lucrurile, încă nu se poate spune că traducerea Dvs. este integrală. Ce-i mai trebuie?
Traducerea integrală în româneşte (şi în alte limbi străine) a scrierilor lui Nietzsche n-o vom putea avea înainte de încheierea editării complete a lor în limba germană la Walter de Gruyter, eveniment estimat a se întâmpla peste vreo 8-9 ani. E vorba de ediţia mare a operelor sale: Nietzsche Werke. Kritische Gesamtausgabe (cu sigla KGW) şi de cea a scrisorilor sale: Nietzsche Briefwechsel. Kritische Gesamtausgabe (KGB), aceasta fiind terminată, dar nepublicată decât parţial, din lipsă de fonduri (s-au publicat până acum toate scrisorile de la şi către Nietzsche, urmând a se tipări şi cele dintre terţe persoane care fac referiri la Nietzsche). Giorgio Colli şi Mazzino Montinari, pentru a pune cât mai repede la îndemâna celor interesaţi operele antume, cât şi o selecţie din cele mai însemnate fragmente postume ale operei nietzscheene, au scos pe piaţă, la aceeaşi editură, o ediţie în 15 volume: Friedrich Nietzsche: Sämtliche Werke. Kritische Studienausgabe in 15 Einzelbänden (KSA), iar din corespondenţă, 8 volume, cu toate scrisorile expediate de Nietzsche: Friedrich Nietzsche: Sämtliche Briefe. Kritische Studienausgabe in 8 Bänden (KSB). Traducerea mea care vizează numai opera filozofică şi poetică, nu şi scrisorile, are la bază KSA. Mă bucur că am reuşit să traduc operele antume integral; în curând voi aborda postumele, dar, probabil, nu începând cu volumul 8, ci cu volumele 13-14 (12-13 din KSA), care conţin în ordinea şi autenticitatea din manuscrisele lui Nietzsche fragmentele din care s-au editat neştiinţific de către Elisabeth Förster-Nietzsche cele două ediţii ale Voinţei de putere. Neconcordanţa dintre numerotarea volumelor româneşti de la 1 la 14 faţă de 1-13 din KSA se explică prin faptul că noi am desfiinţat la „Hestia” KSA 14, volum ce conţine notele şi comentariile la KSA 1-13, pe care totuşi le avem în româneşte la sfârşitul fiecărui volum în parte. În locul volumului 14 din KSA, am înfiinţat volumul 1 din ediţia noastră, conţinând poeziile lui Nietzsche din KSA 1-13 (deci şi cele postume), la care am mai adăugat un număr de poezii din tinereţe nepublicate în KSA. La KGW am apelat numai din când în când pentru redactarea unor note (în special la Zarathustra). Aşadar, volumele noastre 2-7 corespund volumelor 1-6 şi parţial (cam două treimi) volumului 14 din KSA. KSA 15 conţine o cronică a vieţii lui Nietzsche, concordanţa paginilor din KSA şi KGW, indicele poeziilor şi al numelor proprii din KSA 1-14.
Lucrările Dvs. lingvistice se cunosc mai puţin decât interesul pe care-l nutriţi pentru poezia dialectală. Care este, de fapt, sfera actuală a preocupărilor Dvs., ştiut fiind că de la Nietzsche la poezia în grai bănăţean este o distanţă cosmică? Vă întreb pentru că recent aţi participat la consfătuirea trimestrială a condeierilor în grai, ne-am întâlnit la Colocviile Naţionale Reflex şi tot în luna iunie ne aflăm la sărbătoarea Sânzienelor de la Marga.
Pregătesc în prezent un volum de la un capăt la altul polemic – îl voi numi Fascinaţia lingvisticii – cuprinzând în principal studii de onomastică şi dialectologie publicate de-a lungul vremii în revistele de specialitate ale Academiei. Lingvistica este într-adevăr tentantă, încât n-am putut rezista ispitei de-a mă dedica ei. Din multele-i ramuri am optat pentru dialectologie la început, apoi am cantonat în onomastică, aceasta, la urma urmei, crescând tot din dialectologie. N-am neglijat însă nici alte discipline lingvistice, precum lexicologia (etimologia), gramatica, fonetica, istoria limbii literare (cultivarea limbii – doar am fost toată viaţa şi profesor de limba română!), sociolingvistica etc. Dintre studiile de onomastică ţin foarte mult la Sufixul -ovici/-evici în numele de familie bănăţene, ardelene şi bucovinene („Cercetări de lingvistică”, 31 (1986), nr. 2), de care se leagă strâns şi încercările mele de a elucida originea numelui lui Eminescu publicate în „Luceafărul”, 25 (1982), nr. 29 (1054), şi 31 (1988), nr. 32 (1369), „Studii de onomastică”, IV, Cluj-Napoca, 1987, „Orizont”, 2 (1990), nr. 24 (1212), „Reflex” (Reşiţa), 4 (2003), nr. 1-3 (28-30) etc; apoi articolele privitoare la etimologia numelui Lugoj din „Limba română”, 30 (1981), nr. 3, şi 32 (1983), nr. 2, şi din „Redeşteptarea” (Lugoj), 2 (1991), nr. 7-9, 11-12, 15-17 (am avut de curând o mare satisfacţie când am constatat că termenii dialectali logojină „rogojină” şi logojiner „rogojinar”, principalele mele argumente pentru descifrarea numelui Lugoj, au fost acceptaţi în dicţionarul-tezaur DLR, tomul V, litera L, Bucureşti, 2008); adaug şi studiul socioonomastic „Numele de pociumb” în relaţia structuri sociale-antroponimie într-un sat bănăţean (Belinţ – jud. Timiş) din „Analele Banatului”, Etnografie, vol. I, Timişoara, 1981, prin care introduc şi definesc un nou termen în onomastică, studiu bine primit de sociologi şi tradus, prin stăruinţa domnului Paul H. Stahl, în franceză la Paris şi în engleză la New York, acesta din urmă publicat în volumul colectiv, editat de sus-numitul sociolog, Name and Social Structure. Examples From Southeast Europe, 1998.
Ca să închei răspunsul la întrebarea Dvs., lingvistica m-a condus firesc atât la traducere (cu care, fără să posezi o conştiinţă lingvistică, nu te poţi ocupa), cât şi la interesul pentru literatura dialectală, pe care o încurajez, ca sursă de îmbogăţire a lexicului românesc, propunând un sistem simplificat de transcriere fonetică a graiurilor subdialectului bănăţean şi chiar transcriind fonetic volumele unor autori sau poeziile în grai ale acestor condeieri pe care-i preţuiesc atât, poezii pe care le public la rubrica de literatură dialectală din revista „Banat”.
În acelaşi timp sunteţi şi redactor-şef adjunct la revista „Banat” din Lugoj. Nu vă risipiţi? Sau aveţi nevoie de o ralaxare după încheierea unui efort de lungă durată? Sau, pur şi simplu, este altceva.
Da, este altceva! În ciuda faptului că mi-am ţinut multă vreme înaintea ochilor, în cabinetul meu, o foaie pe care scrisesem cu litere de-o şchioapă horaţianul Beatus ille qui procul negotiis şi visam (visez şi acum!) să mă retrag departe de mulţimi, în pustie, unde să-mi regăsesc liniştea sufletească, ataraxia aceea la care aspirau filozofii greci, n-am putut şi nu pot să nu mă implic în „trebile” cetăţii. Parcă aud şi eu, ca Socrate, o voce care mă îndeamnă la asta. Glasul auzit de filozoful din Atena se împotrivea unei asemenea implicări („dacă eu m-aş fi apucat să mă ocup de treburile publice – spune el în Apărarea sa – , de mult aş fi pierit fără niciun folos, nici pentru voi, nici pentru mine”), ştiam asta, dar eu n-am urechi pentru toată înţelepciunea lumii. Tinereţea este risipitoare, dar se vede că nici bătrâneţea nu-i mai prudentă. Nu fac, domnule Crîşciu, numai „prostia” de-a lucra la o revistă, ci şi pe aceea de a colabora la multe alte publicaţii şi de a participa la tot felul de iniţiative culturale seducătoare. Totuşi, dacă nu mă pot retrage fizic în pustie, nimic nu mă opreşte, chiar atunci când fac băi de mulţime, să mă refugiez în sihăstria din mine, „dincolo de bine şi de rău”, singur sau în doi, cu Nietzsche, aşezaţi pe-o piatră şi tăifăsuind despre gastronomie, vegetarianism, cerul alcionic al Nisei, etern-femininul şi etern-nebunia, fiziologie, fidelitate faţă de pământ, viaţă şi instinct, despre moartea zeilor, veşnica reîntoarcere, muzica Sudului, tânguirea Ariadnei, supraomul lui Zarathustra, amor fati, minciuna poetică, despre morală, ditirambii şi filozofia lui Dionysos, care afirmă viaţa, despre naivitatea lui Isus, Kant, Schopenhauer et hoc genus omne şi câte şi mai câte.
Interviu realizat de
TITUS CRISCIU
|
