|
SIMION DĂNILĂ
EPODA LUI NIETZSCHE
ŞI REEVALUAREA TUTUROR VALORILOR
În germană, formula reevaluarea tuturor valorilor sună Umwertung aller Werte. Din traducerile româneşti ale termenului Umwertung pe care le-am putut identifica până acum (devalorizare, răsturnare, reconsiderare, reevaluare, refacere, revalorificare, revalorizare, transmutare, transmutaţie, transvaluare; v. şi fr. inversion, transvaluation şi it. trasvalutazione), am preferat cuvântul reevaluare, atât pentru că face parte din familia lexicală a lui valoare (ca şi Umwertung raportat la Wert), cât şi pentru sensul său limpede, lipsit de orice echivoc, în deplină concordanţă cu vocabula germană.
La această formulă, Nietzsche ajunge relativ târziu; o întâlnim prima dată într-o însemnare din vara-toamna lui 1884, în caietul W I 2, fragmentul 26 [259] (KSA 11, p. 218): P h i l o s o p h i e d e r e w i g e n W i e d e r k u n f t. Ein Versuch der Umwerthung aller Werthe (F i l o z o f i a v e ş n i c e i r e î n t o a r c e r i. O încercare de reevaluare a tuturor valorilor); ea reapare peste câteva pagini: 26 [284] (ib., p. 225). Prima antumă care o pune în circulaţie este Dincolo de bine şi de rău (apărută în august 1886), § 46; referindu-se la expresia „Dumnezeu pe cruce”, Nietzsche scrie: „N-a mai existat nicicând o asemenea cutezanţă în intervertire, ceva la fel de cumplit, de interogativ şi de problematic ca această formulă: ea promitea o reevaluare a tuturor valorilor antice.” (vol. 6, p. 46) Teza este reluată în 1887 în Despre genealogia moralei, I, § 7 şi 8, când ia în discuţie reevaluarea radicală a valorilor aristocratice, „printr-un act de cea mai spirituală răzbunare”, de către evrei, un „popor de preoţi” (ib., p. 189), care a triumfat „asupra tuturor idealurilor mai nobile” (ib., p. 191). Mai târziu, în Anticristul, § 61, va considera că Renaşterea este şi ea o reevaluare a valorilor, dar a celor creştine. Fiindcă a încercat prin toate mijloacele, prin toate instinctele, prin tot geniul ei să ducă la victoria „c o n t r a – valorilor”, a „valorilor n o b i l e”. Iar a treia reevaluare mare a valorilor începe numai odată cu el, cu Nietzsche, care, ca maestru al schimbărilor de perspective, se socotea singurul chemat să realizeze acest lucru (KSA 13, p. 631), singurul predestinat să aplice „lovitura de ciocan” a acestei „cunoaşteri epocale” (Ecce homo, cap. Omenesc, prea omenesc, § 6), făcând astfel revoluţia cea mai cutremurătoare din istoria modernă a moralei.
Dar ideea unei reevaluări a tuturor valorilor morale pe care le-a adus cu sine creştinismul, această „răscoală a sclavilor în morală” (vol 6, p. 79), figurează într-un text încă din aprilie 1862 (Nietzsche, în vârstă de 16 ani şi jumătate, era atunci elev la gimnaziul Schulpforta de lângă Naumburg): Fatum und Geschichte (Destin şi istorie), pe care l-am tradus pentru revista reşiţeană „Reflex”, IV, 4-5-6 (31-33), 2003, p. 19-20, şi care este un program al filozofului pentru întreaga viaţă, totul fiind prefigurat aici, de la aspectul acela „de dincoace” al gândirii nietzscheene, în centrul căreia se află omul, până la ostilitatea faţă de ideea egalităţii dintre oameni, pe care o considera fundamentul socialismului şi comunismului. Cu privire la necesitatea unei reevaluări a moralei, adolescentul Nietzsche îşi dă seama că, la vârsta lui, ar fi o „semeţie” să încerci „să schimbi nişte opinii care, în primul rând, după crezul celor mai perspicace bărbaţi, îl ridică pe om la înălţimea adevăratului om” şi adaugă: „Eu am încercat să neg totul: o, de dărâmat e uşor, dar de construit? Şi chiar dărâmatul pare mai uşor decât este în realitate; noi suntem, prin impresiile din copilăria noastră, prin înrâurinţele părinţilor noştri, ale educaţiei noastre, atât de determinaţi în străfundul sufletului nostru, încât acele prejudecăţi adânc înrădăcinate nu se pot smulge aşa de lesne cu ajutorul unor argumente raţionale sau al simplei voinţe. Puterea obişnuinţei, nevoia de ceva mai înalt, ruptura cu tot ce există, dizolvarea tuturor formelor de societate, îndoiala dacă două mii de ani n-au indus cumva omenirea în eroare printr-o himeră, sentimentul propriei semeţii şi temerităţi: toate acestea duc o luptă nedecisă, până când nişte experienţe dureroase, nişte întâmplări funeste sfârşesc prin a ne readuce inima la vechea credinţă de copil.”
Aparent incriminată atunci, „semeţia” de a schimba întregul mod de a gândi al omenirii şi de a tutela o nouă antropogeneză, al cărei rezultat să fie „supraomul”, „acest învingător al lui Dumnezeu şi al neantului” (vol. 6, p. 240), devine cu timpul condiţie sine qua non a celui ce se simte chemat să-l aşeze pe noul om într-o „conştiinţă corectă”, devine, am putea zice, o virtute a lui Nietzsche din perioada târzie, ultimă, aceea a lui Dincolo de bine şi de rău, a Genealogiei moralei, a Amurgului idolilor, a Anticristului, a lui Ecce homo. Din aceste scrieri vom cita câte ceva probator în sensul celor menţionate mai sus.
Luând poziţie în Dincolo de bine şi de rău faţă de morala animalului de turmă, pe care o socoteşte dominantă în vremea lui, faţă de mişcarea democratică, vrednică moştenitoare a creştinismului, Nietzsche reclamă „noi filozofi”, adică noi formatori de opinie, simţind nevoia să iasă din singurătate şi să-şi creeze un cerc de adepţi ai ideilor sale reformatoare: „Noi, care suntem de altă credinţă, – noi, pentru care mişcarea democratică nu trece drept o simplă formă de decădere a organizării politice, ci drept formă de decădere,adică de depreciere a omului, drept mediocrizarea şi devalorizarea lui: spre ce trebuie să tindem n o i cu speranţele noastre? – Spre n o i f i l o z o f i, nu avem de ales; spre spirite destul de puternice şi originale ca să îndemne la evaluări diametral opuse şi să reevalueze, să răstoarne nişte «valori eterne» [...]” E nevoie de „o reevaluare a valorilor sub a căror nouă presiune şi nou ciocan s-ar oţeli o conştiinţă şi s-ar transforma o inimă-n aramă, ca să suporte greutatea unei astfel de responsabilităţi [...]” (ib., p. 86).
Cu aceasta am ajuns la tema epodei cu care se încheie Dincolo de bine şi de rău, la care vom reveni după ce mai aruncăm o privire în operele târzii ale lui Nietzsche.
În Amurgul idolilor (operă terminată în septembrie 1888), cap. Ce le datorez eu anticilor, § 5, el apreciază că Naşterea tragediei, capodopera tinereţii sale, a fost prima lui reevaluare a tuturor valorilor, prin care el a revenit pe terenul unde a crescut vrerea şi puterea lui, adică a ultimului discipol al filozofului Dionysos şi a propovăduitorului veşnicei reîntoarceri. Se subînţelege că celelalte cărţi ale lui care au urmat sunt tot atâtea reevaluări ale tuturor valorilor.
Paragraful 13 din Anticristul (finalizat în noiembrie 1888) reafirmă convingerea lui Nietzsche că numai existenţa spiritelor libere, între care se numără şi el, reprezintă deja o reevaluare a tuturor valorilor, o declaraţie „incarnată” de război şi de victorie asupra tuturor conceptelor de altădată despre „adevăr” şi „neadevăr”, iar în § 62 propune să calculăm timpul nu după prima zi a creştinismului, ci după ultima, aceea cu care începe reevaluarea valorilor.
Evaluându-şi în Ecce homo (terminată în 2 ianuarie 1889, cu puţin înainte de prăbuşirea sa psihică) propriile opere mai ales din perspectiva ideii în discuţie, subliniază, în § 1 al capitolului despre Aurora, că autorul acestei cărţi îşi căuta aurora, „acea nouă dimineaţă” la care visa, în „reevaluarea tuturor valorilor”, într-o eliberare de toate valorile morale, într-o afirmare şi încredere în tot ce a fost până atunci interzis, dispreţuit, blestemat; în capitolul despre Cazul Wagner, § 4, vorbeşte despre reevaluarea tuturor valorilor ca despre „nimicitoarea lovitură de trăsnet” care va arunca pământul în convulsii, după cum în ultimul capitol, § 1, scrie că reevaluarea tuturor valorilor este formula lui pentru un act de supremă introspecţie a omenirii, act care a devenit pentru el „carne şi geniu”, că soarta sa vrea ca el să fie primul om „cumsecade”, ca el să se ştie „în opoziţie cu minciuna de mii de ani”, iar în § 7, după ce constată că toţi dascălii, conducătorii omenirii, teologii au fost şi nişte decadenţi, de unde reevaluarea tuturor valorilor prin conversiunea lor în ceea ce este ostil vieţii, ridicat la rangul de morală, el riscă şi o definiţie a moralei: „idiosincrasia decadenţilor, cu intenţia ascunsă de-a se răzbuna p e v i a ţ ă”.
Paralel cu toate acestea, întâlnim în însemnările şi scrisorile lui Nietzsche din aceeaşi perioadă (toamna lui 1885-toamna lui 1888) numeroase proiecte de scrieri în care figurează ideea şi formula respectivă: în zece planuri, ca subtitlu la Voinţa de putere; în trei, ca titlu de carte; în alte câteva, ba ca subtitlu, ba ca primă carte din Anticristul (pe care, din 20 noiembrie 1888, îl consideră chiar noua sa carte cu titlul Reevaluarea tuturor valorilor; acum, după ce a redactat Amurgul idolilor şi Anticristul, nu-l mai interesa Voinţa de putere, proiect pe care-l abandonează, încât însemnările destinate acestei lucrări nu mai trebuie considerate o operă nietzscheană de sine stătătoare, ci un simplu material primar, din care nu vom putea şti niciodată exact ce ar fi vrut să scoată Nietzsche şi în ce formă).
Perioada la care ne referim – am putea-o numi „retrospectiva Nietzsche”, prin Ecce homo, prin aşa-zisele „prefeţe târzii” (1886), prin corespondenţa păstrată – este o reevaluare şi a propriei opere şi vieţi, a întregului său comportament şi mod de a gândi. Acum vede el cât este de singur şi cât a fost de singur între toţi filozofii şi între contemporani în general. În 20 mai 1885 îi scria din Veneţia surorii sale Elisabeth: „Existenţa mea universitară a fost îndelunga încercare de a c o m o d a r e la un mediu fals; apropierea mea de Wagner a fost acelaşi lucru, dar în direcţie opusă. Aproape toate relaţiile mele umane au luat naştere din accesele sentimentului de singurătate [...]” Redactând în primăvara lui 1886, la Nisa, prefaţa la ediţia a 2-a a cărţii Omenesc, prea omenesc, Nietzsche reia mai amplu şi mai nuanţat această confesiune. Constată că cei ce i-au citit opera şi s-au pronunţat asupra ei au observat în ea o constantă „provocare la răsturnarea aprecierilor obişnuite şi a obişnuinţelor apreciate”, că scrierile sale au fost numite „o şcoală a suspiciunii”, şi pe bună dreptate, fiindcă nimeni n-a privit lumea cu o suspiciune la fel de profundă, „iar cel ce întrevede câte ceva din consecinţele pe care le ascunde orice suspiciune adâncă, ceva din fiorii şi spaimele singurătăţii la care orice flagrantă d i v e r g e n ţ ă d e v e d e r i îl condamnă pe cel afectat de ea va înţelege şi cât de des am încercat, spre vindecarea de mine însumi, oarecum spre uitarea temporară de sine, să mă adăpostesc undeva – în vreo veneraţie sau ostilitate sau ştiinţificitate sau frivolitate sau stupizenie”. Astfel îşi căuta filiaţii, companíi în lumea greacă, în Richard Wagner, în Schopenhauer, fără a adera, de fapt, la concepţiile lor, recurgând la această falsitate numai pentru a-şi putea permite „luxul s i n c e r i t ă ţ i i” sale. Şi tot aşa şi-a „i n v e n t a t” şi „spiritele libere”, de care avea nevoie „ca de nişte fantome şi de tovarăşi neînfricaţi, cu care trăncăneşti şi râzi când ai chef să trăncăneşti şi să râzi şi pe care îi dai dracului când devin plictisitori, – ca o compensaţie pentru lipsa de prieteni”. „Că asemenea spirite libere – mai adaugă el – ar putea exista într-o zi, că Europa noastră va număra printre fiii ei de mâine şi de poimâine asemenea flăcăi veseli şi îndrăzneţi, în carne şi oase, palpabili, iar nu, ca în cazul meu, simple scheme şi jocuri de umbre ale unui pustnic: e u m-aş putea îndoi cel mai puţin. Îi văd deja v e n i n d, încet, încet; şi poate fac ceva să le grăbesc venirea, descriind cu anticipaţie în ce împrejurări îi v ă d născându-se, pe ce căi venind?” (vol. 3, p. 15-16)
Aici ar fi momentul să recitim epoda Din munţii nalţi.
Ea a fost compusă în toamna anului 1884 sub titlul Einsiedlers Sehnsucht (Dorul pustnicului) şi trimisă la sfârşitul lui noiembrie noului său prieten Heinrich von Stein (1857-1887), „spre aducere-aminte de Sils-Maria”, unde acesta l-a vizitat pe Nietzsche în 26-28 august. Ultimele două strofe sunt un adaos din februarie 1886. Diferenţa de vârstă dintre cei doi (13 ani) nu-i împiedică să se apropie: mai tânărul Stein voia să-i cunoască filozofia, mai cu seamă doctrina veşnicei reîntoarceri, iar Nietzsche vedea în el un posibil discipol al „noii academii g r e c e ş t i” pe care voia s-o înfiinţeze undeva în Alpii elveţieni ori pe Coasta de Azur. Era un proiect mai vechi,din vremea strânsei prietenii cu Erwin Rohde, căruia îi scria în 15 decembrie 1870 că ar putea ajunge pe o insuliţă unde n-ar mai avea nevoie să-şi bage ceară în urechi şi unde şi-ar fi profesori unul altuia, iar cărţile lor n-ar fi decât nişte undiţe de înhăţat pe câte unul pentru tovărăşia lor monastic-artistică. Ce nu s-a putut realiza atunci spera să reuşească acum cu Stein şi cu alţii. N-a reuşit. Fiindcă nici unul dintre cei ce-l frecventau nu şi-a asumat menirea să revoluţioneze învechita mentalitate europeană.
Chemarea patetică adresată prietenilor ia forma poeziei, în deplin acord cu viziunea celor din vechime despre magia ritmului, aşa cum o expune Nietzsche în Ştiinţa veselă, § 84: „În virtutea ritmului, trebuia să li se imprime zeilor mai adânc o rugăminte omenească [...] ritmul este o constrângere; el produce o plăcere irepresibilă de a ceda, de a-ţi uni glasul cu al altora; nu numai mişcarea picioarelor, ci şi sufletul însuşi intră în cadenţă [...] Încercai deci să-i c o n s t r â n g i prin ritm şi să exerciţi o presiune asupra lor: le aruncai poezia ca un laţ magic în jurul gâtului.” Prin ritm „erai în stare de orice: să favorizezi magic o lucrare; să obligi un zeu să apară, să-ţi fie-n preajmă, să te asculte; să-ţi aranjeze viitorul după voinţa ta; să-ţi descarce propriul suflet de cine ştie ce excese (spaimă, obsesie, milă, răzbunare) [...] fără vers nu erai nimic, prin vers deveneai aproape un zeu. Un asemenea sentiment fundamental nu se mai poate stârpi deplin, – şi acum încă [...] chiar şi cel mai înţelept dintre noi devine câteodată un bufon al ritmului, fie şi numai pentru că acesta p e r c e p e m a i a d e v ă r a t ă o idee atunci când ea are o formă metrică [...] Nu-i extrem de amuzant că filozofii cei mai serioşi [...] tot mai apelează la s e n t i n ţ e p o e t i c e, spre a da forţă şi credibilitate ideilor lor?” (vol. 4, p. 312-313)
Vechii prieteni ai lui Nietzsche – de fapt, „stafii de prieteni” – sunt ademeniţi şi ei la ospăţul de pe culmi, dar nu-şi mai recunosc maestrul, acum „nălucă pe-un gheţar sever”, ce a uitat de cer, de om, lui însuşi fiindu-şi srtăin. Ce s-a-ntâmplat în realitate? Prietenii de altădată au îmbătrânit, rămânând însă aceiaşi, incapabili să evolueze, îndepărtându-se astfel într-adevăr de el, care, pentru a şi-i simţi aproape, nu cerea de la aceştia decât să se schimbe (în conformitate cu propriul eu, adică să devină ceea ce sunt, cf. Subtitlul la Ecce homo). Sensul acestei cerinţe devine mai limpede coroborat cu alte texte nietzscheene; în primul rând, din Ecce homo: Prefaţă, § 3: „Cine ştie să respire aerul scrierilor mele ştie că acesta este un aer al înălţimilor, un aer t a r e. Trebuie să fii creat pentru el, altminteri, riscul de a răci aici nu este mic. Gheaţa e pe-aproape, singurătatea e imensă – dar cât de liniştit zac toate lucrurile în lumină! cât de liber respiri! câte nu simţi s u b tine! – Filozofia, aşa cum am înţeles-o şi trăit-o eu până acum, este viaţa aleasă de bunăvoie printre gheţuri şi-n munţii nalţi – căutarea a tot ce-i neobişnuit şi îndoielnic în existenţă, a tot ce până acum a fost proscris de morală.” (vol. 7, în lucru); apoi din Aşa grăit-a Zarathustra, I: Despre virtutea care dăruie, § 3: „Prost îţi răsplăteşti învăţătorul, dacă-i rămâi mereu doar ucenic. [...] / Încă nu vă căutaserăţi pe voi: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de-aceea nici o credinţă nu-i cine ştie ce. / Acum vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; şi numai când vă veţi fi lepădat cu toţii de mine, m-oi întoarce iarăşi la voi. / Adevăr grăiesc vouă, fraţilor, căuta-mi-i-voi atunci cu alţi ochi pe cei pierduţi; iubi-vă-voi cu altă iubire. / Şi-ntr-o zi o să-mi fiţi prieteni din nou, şi copii ai unei singure nădejdi: atucea vreau să fiu a treia oară la voi, să prăznuim împreună marea amiază. / Şi marea amiază-i atunci când omul, la mijloc de drum, se află între animal şi supraom şi-şi prăznuieşte clina către asfinţit ca pe cea mai mare nădejde a lui: căci este calea către o nouă dimineaţă.” ; sau Despre iubirea aproapelui: „Vă-ndemn la iubirea aproapelui? Mai curând vă-ndemn la fuga de aproapele şi la iubirea departelui!” (vol. 5, p. 75, resp. 58); Aurora, § 447: „M a e s t r u ş i d i s c i p o l i. – Ţine de umanitatea unui maestru să-şi avertizeze discipolii în privinţa lui însuşi.” (vol. 4, p. 190); Ştiinţa veselă: motoul ediţiei din 1887 (Pe pragul casei mele): „Trăiesc în sălaşul propriu al meu, / Pe nimeni nu l-am urmat fidel / Şi-am râs de orice maestru eu / Ce singur nu şi-a râs de el.” (traducere revizuită); idem: „Glumă, viclenie şi răzbunare”, 7: „V a d e m e c u m – v a d e t e c u m // Mă iei de-a-ntregul ca model, / În toate mă urmezi fidel? / Doar ţie să-ţi rămâi fidel: – / Aşa-mi urmezi – încetinel!”; 23: „I n t e r p r e t a r e // De mă dezvălui, eu mă-nvăluiesc: / Nu pot să-mi fiu un interpret firesc. / Doar cine-şi suie propriul drum mereu / Va lumina aprins şi chipul meu.” ; 25: „R u g ă m i n t e // La mulţi le pot citi în gând, / Dar nu ştiu însumi cine sunt! / Mi-e ochiul prea apropiat – / Nu-s ce observ şi-am observat. / Mi-aş folosi cu mult mai bine, / De-aş sta mai depărtat de mine. / Nu ca duşman al meu, e drept! / Departe-i cel mai drag adept – / Dar între noi – mijloc cuminte! / Ghiciţi aprinsa-mi rugăminte?” (vol. 4, p. 250, resp. 254) şi 30: „A p r o a p e l e // Vecin, aproapele nu-mi place: / Pe culmi cu el! Departe joace! / În stea a mea cum s-ar preface? –” (traducere revizuită).
Aşadar, întorcându-ne la epodă, Nietzsche îi va goni pe vechii prieteni şi-şi va ţine inima deschisă pentru „n o i prieteni”, având acum pe Zarathustra „oaspete-ntre oaspeţi”. Împreună cu acesta se va pregăti de jertfa mierii pe creste de munţi, a mierii de aur din faguri, a mierii galbene, albe, bune, reci ca gheaţa. Ca Zarathustra grăi-va şi el: „Şi când jinduiam după miere, jinduiam doar după momeală [...] / – după cea mai bună momeală, aceea de care au trebuinţă vânătorii şi pescarii. Căci [...] lumea-i [...] mai degrabă o mare adâncă şi bogată, / – o mare-nţesată de peşti şi de raci coloraţi, ce le-ar trezi şi zeilor pofta să se facă, de dragul ei, pescari şi-aruncători de năvoade: atât de bogată e lumea-n lucruri ciudate, mari şi mici! Mai cu seamă lumea omenească, marea omenească: – înspre aceasta îmi azvârl acuma undiţa de aur grăindu-i: cască-te, hău omenesc! / Cască-te, zvârle-mi peştii şi racii tăi sclipitori! Cu cea mai bună momeală a mea îmi momesc eu astăzi pe cei mai ciudaţi dintre peştii-oameni! / – însăşi fericirea mi-o zvârl în toate zările şi depărtările, între răsărit, amiază şi-apus, luând aminte dacă nu cumva învaţă mulţi din peştii-oameni să smucească şi să se zbată-n fericirea mea.”
Peşti-oameni, noii şi noii afini spirituali ai lui Nietzsche, vor muşca masiv abia după moartea filozofului din dulcea momeală a învăţăturii sale, care va marca profund secolul 20 şi, după cât se poate prevedea, următoarele veacuri.
FRIEDRICH NIETZSCHE
Din munţii nalţi
Epodă
Amiaz-a vieţii! Ceas sărbătoresc!
Grădină-n vară!
Febrilă, fericire-adast-afară: –
De prieteni, zi şi noapte, mă gătesc.
Veniţi! E vremea! Cum să vă zoresc?
Nu pentru voi, gheţarul sur îşi pune-odor
De roze roşii?
Azi vă doresc torenţii, furtunoşii;
Izbindu-se-n tării, azi vânt şi nor
Vă caută urma din înaltul zbor.
Pe culmea naltă, masă v-aşternui: –
De hău, de stele,
Au cine mai aproape stă de ele?
Tărâmul meu – întins cum altul nu-i!
Iar mierea mea – am dat s-o guste cui?.....
– Prieteni, aţi venit! – Dar eu nu sunt
Râvnitul? Cine?
Azi şovăiţi – ci cârcotiţi mai bine!
Acela – nu-s? La chip şi la veşmânt?
Şi ce vă sunt – acela nu mai sunt?
Sunt oare altul? Mie-mi sunt străin?
Gonit din mine?
Un luptător ce-ades s-a-nvins pe sine?
Şi s-a luptat cu propriul lui destin,
Şi propriul lui triumf i-a fost un chin?
M-am îndemnat doar spre suflări de ger?
Hrănind deprinderi
De urs, pe îngheţatele întinderi,
Uitând de rugă, de blestem, de cer,
De om? Nălucă pe-un gheţar sever?
– Prieteni vechi! Şi spaimă, şi mult dor
Cumplit v-apasă!
Plecaţi! Aici – nu sunteţi voi acasă:
Aici, pe-un rece şi pustiu pripor –
Doar capră neagră eşti, şi vânător.
Un vânător stângaci sunt azi! – Priviţi
Ce-ntins mi-e arcul!
Cel mai viteaz fu cel ce-nvinse largul – –:
Dar vai! Săgeata-i rea cum nu-ntâlniţi
Nici una, – sănătos e să fugiţi!.....
Plecaţi deci? – Piept, ai plâns destul, oricum
Speranţa-i vie:
Deschis la noi prieteni pragu-ţi fie!
Pe-i vechi să-i laşi! Li-e amintirea fum!
Din tânăr ieri – mai tânăr eşti acum!
Ce ne-a legat cândva, un singur ţel, –
Ce pot să-nsemne,
Acum, ale iubirii stinse semne?
Sunt ca un pergament: pregeţi niţel
să le atingi, – se mistuie ca el.
Cum să-i numesc? – ei nu-s mai prieteni, vai! –
Stafii de prieteni!
Îmi bat în piept şi-n geam ca nişte cetini
Şi-mi zic: "Am fost prieteni totuşi! Vai!" –
– Pălit cuvânt, miros de roze-aveai!
Vis al juneţii, te-ai denaturat!
Voiam doar una:
Afinii mei să se preschimbe-ntruna –
Î m b ă t r â n i n d, s-au tot îndepărtat:
Doar cin’ se schimbă mi-e apropiat.
Amiaz-a vieţii! Zvâcnet tineresc!
Grădină-n vară!
Febrilă, fericire-adast-afară!
De prieteni, zi şi noapte, mă gătesc!
De prieteni noi! E vremea! Vă doresc!
* *
*
Sfârşit e cântu-acesta – doruri moi
Le-a stins în gură
Un mag, ortac la ceas de cotitură,
Prietenul de-amiază – nu-l ştiţi voi –
Pe la nămiezi, din unu furăm doi.....
Comun triumf serbăm azi pe nălţimi:
Sub lauri proaspeţi
Stă Zarathustra, oaspete-ntre oaspeţi!
Surâs revelă hâdele cortini,
Încep nuntiri de bezne cu lumini.....
Traducere din limba germană de
SIMION DĂNILĂ
(Opere complete, Editura Hestia, Timişoara, vol. 6,
2005, p. 169-171; traducere revizuită)
|
