|
LUCIAN ALEXIU
UN LIRIC DIN UNDERGROUND-UL CĂRTURĂRESC
Câţi dintre protagoniştii poeziei ultimelor decenii în apropierea cărora s-a aflat Ioan Ardeleanu (15.09.1947 – 6.10.2007) vor fi ştiut că studiosul aplecat asupra vechilor texte româneşti este autor, el însuşi, de stanţe nu mai prejos decât ale multor altora care au populat scena literaturii contemporane? Şi că lipsa preocupării, multă vreme, de a le încredinţa tiparului poate fi atribuită mai puţin unui plus / minus de vitalitate socială, cât unui scrupul estet, rezervei, poate, de a se ilustra în underground-ul cărturăresc şi cu altceva decât cu stricte consideraţii erudite?
Sunt întrebări, acestea, doar câteva dintr-o serie posibilă, fireşti atunci când te afli în faţa unei succesiuni de volume cum sunt cele publicate într-un interval de doar câţiva ani de Ioan Ardeleanu: Cunoaşterea umbrei, Cezură, Cuvintele scribului, Afloriment, Liniştea zilei, Grădina lui Akademos, Purpură – în care cele dintâi, cel puţin, din şirul de culegeri lirice menţionate selectează versuri din anii '70-'90: poeme în care totul, ori aproape totul, pentru exeget, poate fi plasat sub semnul culturii; al unui intelectualism rareori programatic – căci textele nu lasă nici un moment impresia subsumării unui „proiect”, unui scenariu ideatic –, cât de substanţă. Ar putea fi vorba, în acest caz, nu în ultimul rând de plăcerea celui instruit de a legitima universul percepţiilor şi reprezentărilor comune oferind o lectură a acestora în cheie culturală, de preocuparea de a răsfrânge peste lumea prozaică a cotidianului aura de idealitate a celor eterne.
De unde, desigur, şi modul de selectare a materiei lirice, referinţele ori aluziile erudite: perindarea de arhei, aşadar – de figuri mitice ori istorice (Amaltheea, Acteon, Casandra, Minos, Alexandru, Hefestion, Pygmalion, Ioana d’Arc etc.): „Primeşte ofranda, Alexandru – / Nu aur, nu smirnă, nu tămâie, / Nici trup mântuit de femeie, / Nici braţe vânjoase de erou: // Lebede negre trec spre asfinţit, / Sorţii izbânzii îşi adună seul / Izbăvitor de umilinţă şi durere. / Privind spre oaste, Alexandru geme : / E timpul să mă duc la Clitos ? / Sau doar chemările îmi sună în auz... / Nechează tot mai departe herghelii / Şi vântul poartă lin spre el un sunet ars. / Par tobele că bat tot mai nebune : / Femei cu diademe aspre-n braţe / Şi falnici bărbaţi cu platoşe albe / Dans sângeros şi ritmic încing peste colburi.” (Primeşte ofranda, Alexandru), dimpreună cu şirul de entităţi / personaje culese pe un traseu posibil expresionist – efebul, zeul tânăr, ascetul, poetul, scribul, ostaşul : „Pielea aburită a efebului / Se chirceşte în umbrele serii –, / Amurgu-i deja putred./ El strânge cu migală umbre,/ Sfidează singurătatea / Când printre pulpele lungi ale zilei / Lunecă liniştit asfinţitul.”(Semne), parafrazele ori citatele luate din surse livreşti mai puţin frecventate şi conceptele care scaldă, muzical şi discret concluziv, finalul poemelor : "Trec ca ascetul prin podgorii / Fără să-întreb cine e zeul,/ Cine săracul, cine împăratul, / Cine bogatul, cine, iar, poetul. // Nu mai aleg, nici nu discern, / Alerg precum ostaşul după luptă: / Să-anunţ victoria, / Mut, să vestesc / Vărsarea râului în mare, / A zeului în zeu, / A trupului în trup, / A morţii-în moarte..." (Papirus), şi nu mai puţin reveria, ceea ce vrea să însemne maniera de totdeauna de a trăi, liric, în cotidian, ca şi în plan metafizic, a cărturarului: „Plângi, Aléxandre, la izvoare, / În ţara de departe plânge mama, / Oraşul, basileul sunt departe. / Ek korě korě korňne ! / Te joci cu timpul, Aléxandre? / Ai să renunţi să vezi pământul/ Ce-acum nici nu mai e din lumea asta? // Şi numai pasărea cu sunet spart / Orgolioasă ţipă amintirea ta, / Doar vântul, ca un zeu nebun, / Îngână cântecul prevestitor: / Ek korě korě korňne!// Plângi, Aléxandre, nu poţi să te trezeşti / Din visul lung în care somnul / E vis el însuşi de copil, / Ai cărui paşi îi cauţi zadarnic?/ La poale de Olimp aşteaptă corbul – / Uite-l că vine, prima oară, / Uite-l cum otrăveşte apa / Şi cum acoperă lumina bronzul / Fiinţei tale, răcite, în matrice”(Uite că vine corbul...!).
Acestea toate posibil de regăsit în fiecare dintre culegerile lirice ale autorului – vizibile până şi în o seamă de mici orfevrerii lirice – în poemele scurte, de o densitate imagistică aparte: „Albe şi roşii – florile vântului / Ca reci silabe, / Pe buze.” (Ikebana); „Doar voi, ca şarpele din munte / Vă îngropaţi în lut sămânţa...”(Trib), în care dincolo de lirismul infuz al notaţiilor, pregnanţă are tot ţinuta estetă a stanţelor – un decupaj al imaginilor ghidat de o sensibilitate cultivată, căutarea emblematicului, a simbolurilor mari, voinţa de a da sens, de a înnobila amalgamul de impresii poetice uzuale –, căutarea inefabilului, a zonelor aurorale ale existenţei : „Sunt la picioarele tale, / Amalthea, nu zeu, ci pruncul / Cu buze dornice de laptele din uger. // Ai să-mi ghiceşti vreodată gândul? // Mi-e foame şi simt cum pulsează / În carnea ta sacră viaţa. // E-un necuprins mister în ţâţa ta / Pe care cu nesaţ încerc să-l sorb – / O, cum mă-mpinge către tine foamea / Mamă din vis cu laptele fulger / Căzându-mi pe buze în risipă. / E noapte, Amalthea, rămâi cu mine-n codru, / Aerul serii va stinge văpaia şi tu, visătoare, / O să mă-apleci la ugerul zeiesc / Mamă de zeu – vestală sacră” (Nu zeu, ci pruncul).
Triumf al posturii lirice ? Versuri precum cele citate sunt indicative, în orice caz, mai puţin pentru avatarurile limbajului poetic în deceniile din urmă, cât pentru ştiinţa liricului de a se plasa în cultură. Autor cu o memorie livrescă ce selectează între mitologicale şi topoi consacraţi ai literaturii, Ioan Ardeleanu pare a fi înainte de toate un extrovertit convertit la reflexivitate, poet, aşadar, de o sentimentalitate cultivată, elaborând canonic nu atât dintr-un orgoliu asumat – firesc, la urma urmei, în cazul cuiva impregnat de spiritul umanităţilor, cât dintr-o vocaţie a simetriei, a proiecţiei esenţializate, a civilităţii şi ceremonialurilor civilizatoare.
_____
*Ioan Ardeleanu, Cuvintele scribului şi alte poeme, Editura Anthropos, 2009
|
