Ioan Ardeleanu


		REVISTĂ DE CULTURĂ

	IOAN ARDELEANU Ningea în Hellespont (Prolog) Când am trecut spre ţara perşilor Ningea miraculos în Hellespont şi marea Plângea cu lacrimi îngheţate, Zburau deasupra sclipiri necunoscute Şi apa înfiora spre ţărmuri val Înalt şi se loveau de-învolburări Mari palmieri, cum razele de lună Mi se lipeau pe braţele de fier, Pe fruntea încruntată, sub care se-ascundeau Nestăpânite gânduri şi izbucniri carnale. Am plâns întâia oară şi mi-am plecat Spre pieptul în armură capul. Oştirea mă urma, Pământul cu vlăstarele de trestii nu venea cu mine. Privind la trupul Statirei Gol, ca un astru tânăr, Născut la amiază, pe calea lactee – E trupul iubitei pe lacul în care Bat ultimele stele ale nopţii. Îşi cufundă în valuri, Chemate de lună, să-şi unduie coama, Lin braţele şi coapsa stângă, Drept semn de recunoaştere cu adâncul. Se-încoronează cu iarbă, Împinge picioarele albe Spre încleştarea din adânc. Singur Sunt singur azi pe întinderea de ape, Toţi au plecat, pe rând, la ţărm, Îşi caută alinarea în strigăt şi orgii, Iar pacea în zadar o tot râvnesc Prin jerfe împreunate cu dezmăţ de vorbe. Sunt singur – aici vesteşte zeul pacea –, În hainele puţine cu care îmi acopăr Şi răni şi tainice splendori pe care Le ştiu puţini: n-am vrut ca ochi Prea mulţi zidirea să-mi cuprindă. Sunt singur şi simt cum vremea trece De-a dreapta şi de-a stânga mea, peste genune, Ajung aici doar gemete de taină Şi întrebări de sus trimit la mine prihană Să-mi lăcrimeze ochii care-au uitat să plângă. Pierdere Cu tine alături plâng durerea: Deşi sunt încă tânăr, port pe umeri Şi umilinţi şi sceptrul ce mi l-a dat puterea, Când tu, cernit de nemiloase morţi, îmi numeri Prietenii plecaţi, întorşi ‘napoi în timp Pe care-l caută întruna şi nu-l găsesc nicicând, Îi mână-n luptă nevăzut şi aspru ghimp Înveşmântaţi în aburul bătăii, împinşi de-acelaşi gând. În strălucirea morţii, surâd pe rând Spre mine şi îmi trimit răvaşele cu sânge, Se joacă, îi simt, li-e dor să muşte vânt, Cred că i-am dat uitării, dar inima mea plânge. Îi chem aici, la capătul de lume ostilă, Ofrande-aduc la zeii pe care nu-i cunosc, Mă flagelez pe trup, implor cerească milă Şi pângăresc izvoare când sting cărbuni aprinşi de mosc. Hefestion, Hefestion... Hefestion, Hefestion, te-ai îmbrăcat în stele, Iubeşti, ai coborât pe ape, plângi, Te-au prins în mreje duhuri rele Sau ţi-au răpit virtutea mâinii stângi ? Vreau să-mi răspunzi dintre genuni: Dacă ţi-e frig sau prins în crisalidă Încerci cu deznădejde să aduni Puteri în stare noaptea să ucidă. În amintirea ta am pus ostaşi Să asurzească universu-ntreg Şi din cetăţi, urmate de gonaşi, Mari animale jertfă aduc, Să te dezleg de ziua tainei, a frunzelor de-acant Cu care te-ai încins pe brâu la Eufrat Şi-ai părăsit pentru un ceas luxuriant Pământul vrajbei atât de des de noi cercat. Chiar dormi acum, laşi soarele s-aducă Ucigătorul vânt înspre falangele din nord, Hefestion, a fost şi visul tău, nu o nălucă, Între noi doi nicicând n-a năzărit discord. Mi-e pasul greu, ca lespedea pe care Au pus-o peste tine hegemonii: Să ne despartă cum desparţi hotare Şi-n visul rău cum izgoneşti grifonii. Când îţi vorbesc, m-auzi, cuvântul Mai are aceeaşi noimă pentru tine, Te-mpiedică să vii la mine greu vestmântul Sau moina-nşelătoare a morţii îţi curge-n vine ? Hefestion, Hefestion, te-ai îmbrăcat în stele, Iubeşti, ai coborât pe ape, plângi, Te-au prins în mreje duhuri rele Sau ţi-au răpit virtutea mâinii stângi ? În Sogdiana... Se bucură câmpia şi tresare În Sogdiana-îndepărtată, Când îmi recunoaşte mersul. Liniştea verii jeleşte Picioarele mele înroşite De sângele care picură Ca-n anii prunciei Laptele pe buzele flămânde. Se bucură câmpia şi tresare iar, Când îmi aplec capul spre ţărâna Care miroase a carne de om. Plânge câmpia sub cerul cu purpuri Cum pruncii în scutec strâns pe trup, Când eu ca fumul negru mă topesc, Pe cerul iernii, în nopţi de strajă. Mă ascund în cremeni Mă tot trezesc ţipetele animalelor Pe care le sacrifică ostaşii – La care zeu se-nchină ei, În care din cetăţi mă aflu oare ? – Şi tânguitul lor îl recunosc, De bestii tinere cu ochi în care Tresare viaţa când tăişul rece Se umple de sângele şiroi. Se sting stele şi zările se-aprind: Ca lămpi bolnave stelele de sus, Cum flăcări din infern, departe, munţii… Sunt fum şi răsuflare sunt de roze, Jertfă în mâna zeului ori răsuflarea lui Şi rătăcesc în cer înfăşurat în pânza, Pe care mi-a ţesut-o mama la plecare Sau pe pământ aici, la ţărmul de lumină În care am să m-ascund în cremeni. Alexandru încalecă pe Ducipal Bătea un soare aprig în ocol, Când Filonicos l-a adus pe Bucefal: Întreagă Curtea strânsă rotocol Se ospăta cu mierea clipocită, În vinul roşu cu miresme rare... M-a luat cu el întâia oară Filip Ardeam de tinerească înflăcărare. Nu reuşeau oşteni bătrâni, domol, Să-l ducă, leneş, sub umbrare. Nedomolit, privindu-şi umbra-n soare, Sălta sălbatic şi fără de oprire, Orice încercare se termina în pulberi. Arţarii negri fremătau spre cal, Simţeam în mine freamăt, valuri De scurtă ură împotriva lor: Vreau să-l încalec eu, tovarăş să mi-l fac, De lungi călătorii, pân’ la oceanul negru, La capătul de lume, să-i fiu mereu ortac. Tăciune-aprins spre Filip, la portaluri Îmi urlu deznădejdea, ca negrul trunchi Căzut de braţ puternic şi aruncat în valuri: Nu vreau să-l pierd pe Bucefal, Mi-e capul împietrit. Mă ceartă basileul: De nu-l aduci la mine îmblânzit. Amare ocări te-aşteaptă, Alexandre, Îmi face semn să-ncalec, strigă iar; Ai grijă, mi-ai jignit curtenii, copilandre. Arunc mantia în pulbere, cum leul Îşi zvârle restul pradei în desiş. Încalec, fiu de zeu, mă simte fiara, Îşi schimbă gândul, genunchii mei îl strâng Şi alergăm, pieziş cu pâlcul de pădure, Îl obosesc şi vin spre basileu în crâng, Sub pomii aprinşi de soarele amiezii. O, timp... O timp, o timp, ce fulgere de seară Îmi ţintuiesc privirea şi spinarea, Ce păsări pe prundiş sorb apa-sânge Din mine, în după-amiaza aceasta ? Voi dăinui în veacuri, ştiu că mor, Îmi spune inima în care grindini bat: Priviri piezişe, ploi de toamnă reci Îmi calcă adânc în carne şi mă doare. O, zeu, străpunge faţa apei În care eu mă caut în adânc, Cu mâna şi zefirii morţi ai serii Şi fă-mă iarăşi floarea albă Ascunsă-n val şi eu să nu ştiu, Şi să murmur descântece De-aducere înapoi. La oaza din Shiwah Obrazul mi l-am lipit de piatra Pe care soarele de-amiază a încălzit-o Şi a închis în ea tezaure de sus. Când cade noaptea mi se face frig şi pustiul Trimite pe ascuns la mine linişte şi rouă. Chiar pot să dorm, e linişte, nu vine nimeni să deschidă Nici pietrele aprinse care ascund comori Şi nici la poarta din adâncuri Nu sunt mişcări de stele, ferecate Aşteaptă acelaşi vuiet, ca marea în furtuna Ce le-a închis pe când fecioarele stelare S-au răzvrătit şi-au vrut să spargă Oglinda apei care le tremura icoana.

[Home] [Cuprins] [Editorial] [Lirica / Proza] [Octavian Doclin] [Paul Eugen Banciu] [Slavo Gvozdenovici] [Dan Florita Seracin] [Ioan Ardeleanu] [Simona Grazia Dima] [Gheorghe Mocuta] [Dan Negrescu] [Eugen D. Popin] [Ion Scorobete] [Constantin Gurau] [Cristian Ghinea] [Doina B. Dascalu] [Laurian Lodoaba] [Nicolae Rosianu] [Monica Rohan] [Adara Blaga] [Sabin Ionel] [Eugen Evu] [Marie J.Jutea] [Veronica Balaj] [Laura Mircea] [Leo Butnaru] [Laura Ceica] [Mihai Murariu] [Codruta Chercota] [Andrei Mocuta] [Florin Contrea] [Adriana Weimer] [Nicolae Toma] [Ionel Panait] [Mihaela Marcusanu] [Traian Pintilie] [Arhivele unor lumi] [Cronica literara] [Filosofie / Eseu] [Aniversari] [Arte] [Mapamond] [Colegiul de redactie] [Arhiva Ulysse] [Contact]