|
FILOZOFIE /ESEU
INTERVIU
 LUCIAN ALEXIU / SIMION DĂNILĂ 
INTEGRALA NIETZSCHE
Lucian Alexiu: Stimate domnule Simion Dănilă, ediţia Nietzsche pe care o realizaţi la HESTIA, aflată la cel de al şaselea volum, a fost deja considerată un eveniment cultural în spaţiul românesc. Cât de îndreptăţită vi se pare această apreciere?
Simion Dănilă: Eu cred că ediţia noastră – Opere complete de Friedrich Nietzsche în 15 volume – a fost bine primită de cercurile intelectuale din ţară în primul rând pentru că are la bază cea mai recentă şi mai bună ediţie Nietzsche în limba germană, cea de la Walter de Gruyter, Berlin / New York, o ediţie critică ştiinţifică realizată de Giorgio Colli şi Mazzino Montinari prin valorificarea fondului de manuscrise nietzscheene, corecturi, ediţii princeps, preliminarii, variante, corespondenţă, a bibliotecii Nietzsche etc., toate aflate în arhivele clasicilor de la Weimar; în al doilea rând, pentru curajul (aş zice prostesc) de a ne fi înhămat la un asemenea travaliu herculean, comparabil cu ediţia Hegel a lui D. D. Roşca; în al treilea rând, pentru că o ediţie românească Nietzsche de o asemenea anvergură era absolut necesară pentru progresul studiilor nietzscheene la noi, pentru cunoaşterea corectă a controversatului filozof. Nietzsche a fost receptat la noi încă din timpul vieţii : ideile lui erau discutate în cercul reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva); în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea se fac primele traduceri din opera lui; tot acum află despre el I.L. Caragiale de la C. Rădulescu-Motru, pe care-l îndeamnă să scrie eseul F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa (1896-1897); pornind de la expunerea lui Motru, fostul său profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti, Titu Maiorescu vorbeşte şi el studenţilor săi despre Nietzsche în ultima prelegere a anului universitar 1896-1897. După moartea lui Nietzsche (1900), preocupările de a-l aprofunda şi populariza se intensifică la noi: apar alte două cărţulii despre el (una de Virgil I. Bărbat în 1911, cealaltă de Mihail Negru în 1916) şi mai multe traduceri, între care Aşa grăit-a Zarathustra, realizată de George Emil Botez (1916); noi traduceri au continuat să apară între cele două războaie; s-au tradus câteva din scrierile sale şi în perioada dictaturii şi, desigur, mult mai multe după 1989. Toate aceste traduceri au un mare defect: folosesc – inevitabil! – ediţii germane azi depăşite, încât cusururile acestora au trecut şi în cele româneşti, ba chiar, lipsite de un serios aparat critic, ediţiile germane de până acum au generat multe inexactităţi la traducerea lor în româneşte. Ediţia românească de la Hestia este, după ştiinţa noastră, a treia din Europa (după cea italiană şi franceză) care beneficiază de uriaşa informaţie pusă în circulaţie de ediţia Colli-Montinari, iar volumul întâi, Poezia, figurând numai în ediţia noastră, adună la un loc, în premieră mondială, toate poeziile lui Nietzsche răspândite în cărţile şi în manuscrisele sale reproduse în vol. 2-13 ale ediţiei de la Walter de Gruyter, conform normelor şi exigenţelor filologice stabilite de cei doi editori italieni.
L. A.: V-aţi referit mai înainte la contribuţia lui C. Rădulescu-Motru la receptarea lui Nietzsche în cultura noastră. Ce ne puteţi spune despre soluţiile date de el în privinţa traducerii unor titluri de opere nietzscheene, pe care el le-a avut obligatoriu în vedere în eseul său?
S. D.: Ridicaţi o problemă importantă, probabil şi contrariat de faptul că în bibliografia românească despre Nietzsche aţi putut citi traduceri diferite ale unuia şi aceluiaşi titlu de carte. De exemplu, pentru Die fröhliche Wissenschaft, C. Rădulescu-Motru a propus în 1897 Ştiinţa veselă, un alt traducător, Ramzes (?), optează pentru Vesela ştiinţă (1913), Bogdan de la Bora traduce Ştiinţa voioasă (1941), soluţie adoptată şi de Liana Micescu în ediţia de la Humanitas (1994), iar în traducerea românească a cărţii lui Yirmiyahu Yovel, Hegel, Nietzsche şi evreii, Humanitas, 2000, p. 183, Rodica Amel se referă la Voioasa cunoaştere. Cum opusculul lui Motru a cunoscut mai multe ediţii, Ştiinţa veselă a fost o soluţie acceptată în general în exegeza nietzscheană din România şi ar fi neindicate, în acest caz, alte încercări de traducere a titlului respectiv. Tot aşa, nu putem renunţa la Aşa grăit-a Zarathustra, fericită formulă, încetăţenită, trecută de la un traducător la altul. Soluţia provine şi aici de la Motru, care publicase în “Tribuna poporului” din Arad, I (1897), nr. 147, p. 708-709, traducerea unui capitol din Also sprach Zarathustra, indicând sursa sub titlul menţionat mai sus. Interesant este că în eseul din acelaşi an, ca şi în ediţiile ce i-au urmat, el vine cu altă variantă: Aşa vorbit-a Zarathustra, preluată şi de Virgil Tempeanu (1912) şi de Eugen Relgis (1916). Forma Aşa grăit-a Zarathustra a preferat-o în 1916 George Emil Bottez în traducerea sa de la Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea; el este cel care a impus-o dintre multe alte soluţii: Aşa vorbea Zarathustra (1899), Aşa a vorbit Zarathustra (1912), Astfel a vorbit Zarathustra (1912), Aşa vorbi Zarathustra (1915), Astfel vorbi Zarathustra (1916), Aşa a grăit Zarathustra (1906), Astfel grăi Zarathustra (1909). Am vrut să dovedesc prin aceste exemple că un traducător al lui Nietzsche este nu numai nevoit să ţină seama de tradiţia existentă în domeniu, ci, uneori, are chiar datoria de a o continua şi fructifica.
L. A.: Aţi pomenit şi de nişte inexactităţi în traducerile româneşti ale textelor lui Nietzsche datorate deficienţelor ediţiilor germane anterioare celei de la De Gruyter. Puteţi ilustra afirmaţia dumneavoastră cu câteva exemple?
S. D.: Aş putea cita multe, mai ales din Aşa grăit-a Zarathustra, o operă care ocupă un loc aparte în creaţia nietzscheană. Ea a fost numită şi “Evanghelia lui Nietzsche”, nu numai pentru că-i opune lui Isus pe Zarathustra (alter ego al filozofului), ci şi prin stilul ei biblic. Nietzsche şi-a propus să scrie această carte fără a folosi vreun neologism, în sensul restrâns, adică de împrumut din alte limbi, şi a reuşit acest lucru. Un traducător în româneşte nu şi-ar putea impune o asemenea rigoare decât sacrificând din conţinutul cărţii, ceea ce este inadmisibil, exactitatea redării ideilor fiind mai importantă decât stilul în cazul unui filozof, fie el şi Nietzsche. De altfel, cine citeşte cu atenţie Biblia şi nu se mulţumeşte numai cu ceea ce a rămas de la slujbele bisericeşti, poate constata că neologismul este utilizat de traducătorii Sfintei Scripturi (text, instrument, adulter, demonizat sunt numai câteva exemple care-mi vin acum în minte). Efecte stilistice biblice se pot obţine însă şi prin alte procedee decât cele lexicale. Nietzsche le-a obţinut mai ales prin folosirea unor expresii, în urma a repetate lecturi, din cărţile profeţilor şi din Psalmi. Asemenea expresii ediţia germană le semnalează, făcând trimiteri ce vin în ajutorul traducătorului, acesta putând recurge şi la alte artificii: folosirea formelor inverse de viitor sau perfect compus, deprefixări, desufixări, arhaisme fonetice etc. Aceasta cu privire la stil. Reproducând însă şi preliminariile unor pasaje, ediţia respectivă ajută la limpezirea unor expresii obscure şi la redarea lor exactă sau adecvată în româneşte. De pildă, expresia der Geist der Schwere literal: “spiritul greutăţii”, care apare în capitolul Despre citit şi scris din Partea întâi şi este reluată ca titlu de capitol în Partea a treia, a fost tradusă ba prin duhul greutăţii, ba prin duhul grosolăniei, ba prin spiritul împovărării, ba prin Spiritul Poverii. Dar într-un preliminar, Nietzsche foloseşte expresia latinească a ceea ce înţelege el prin der Geist der Schwere: genius gravitationis, deci putem traduce fără echivoc: geniul gravitaţiei sau spiritul gravitaţiei. Şi exemplele s-ar putea înmulţi.
L. A.: Ce faceţi însă atunci când întâlniţi un pasaj obscur pentru care în însemnările rămase de la Nietzsche nu se găseşte un preliminar de felul celui de mai sus? Presupun că v-aţi confruntat cu asemenea situaţii.
S. D.: Desigur. Atunci recurg la ediţii în alte limbi, în măsura în care acestea-mi stau la dispoziţie. S-ar putea să nu mă satisfacă ce găsesc în ele, apelez la exegeza nietzscheană pe care o am la îndemână, îmi bat capul, bat pasul pe loc – fiindcă nu sunt în stare să traduc în continuare până când nu rezolv problema respectivă şi, de aceea, de multe ori pot afirma ca Oscar Wilde că azi am lucrat toată ziua, de dimineaţă am pus o virgulă, după-masă am şters-o. În ultimă instanţă mă adresez echipei de editori germani, cu care mă aflu în legătură, şi depăşesc obstacolul. La urma urmei, totul este traductibil – răspund eu celor ce susţin că totul este intraductibil. Ei, poate nu totul este traductibil, dar – ne consolează Nietzsche – ceea ce este intraductibil într-o carte nu-i nici ce are ea cel mai bun, nici ce este cel mai rău în ea.
L. A.: Domnule Simion Dănilă, se afirmă că Nietzsche este azi filozoful cel mai des citat, cel puţin în tradiţia occidentală, dar nu şi cel mai bine înţeles. A fi cel mai des citat nu înseamnă şi a fi citat întotdeauna pozitiv, admirativ. Y. Yovel, în cartea lui despre Hegel, Nietzsche şi poziţia lor faţă de evrei, pe care aţi menţionat-o în convorbirea noastră, înclină să creadă că, după Biblie, doar scrierile lui Nietzsche au mai constituit punctul de plecare al unei multitudini atât de diversificate de interpretări contradictorii în conflictul ideologic şi cultural de opinii. Îmi închipui că este greu de cuprins într-o formulă spiritul nietzschean. Aţi fi dispus să riscaţi o definiţie a gândirii lui Nietzsche?
S. D.: Bineînţeles că nu, ar însemna să-l ucid pe acest filozof nemuritor. Vă amintiţi de acel “cine mă defineşte mă asasinează” al lui Kierkegaard? Nu, nu risc aşa ceva. Mai degrabă aş nuanţa puţin constatarea pe care aţi făcut-o în legătură cu enorma popularitate de care se bucură Nietzsche în prezent şi care se întrevede a fi în continuă creştere în viitor. Nu întâmplător am pronunţat cuvântul "nemuritor" în legătură cu Nietzsche (care m-ar corecta aici, preferând să se vorbească despre “mica nemurire” a lui). Există tendinţa de a vulgariza aşa-zisa proclamare a morţii lui Dumnezeu de către filozof: “A murit Dumnezeu” devine în gura adversarilor gânditorului german: “A murit Nietzsche” – sub semnătura, cică, a lui Dumnezeu. Ca vorbă de duh merge, altfel problema este fals pusă. Dacă noi vorbim astăzi de Nietzsche, înseamnă că acesta n-a murit, după cum n-a murit Platon, contemporanul lui Zeus, al lui Apollo, al lui Hermes şi al altor zei, care chiar au murit ca puteri divine, lăsându-i pe drumuri pe preoţii lor. La acest lucru ar trebui să mediteze şi preoţii de azi ai lui Dumnezeu, contemporanul nostru – încă. În celebrul aforism 125 din Ştiinţa veselă, în care se “proclamă” moartea lui Dumnezeu, Nietzsche arată cu degetul şi spre asasinii lui Dumnezeu, căci acesta n-a murit de moarte bună, ci a fost ucis – de noi, de oameni. Strigătul lui Nietzsche nu este unul de bucurie, de satisfacţie, ci unul disperat, aşa cum noi, cei de astăzi, privim cu disperare la ruinarea bisericii – nu mă refer la demolările de biserici, de ziduri, ci la năruirea spiritului ei, la subminarea ei din interior de către cei chemaţi s-o slujească, s-o apere, s-o întărească. Aceştia însă, în majoritatea lor, mai păstrează, din nobila lor menire, doar misiunea de gropari – gropari de hoituri, în nici un caz de spirite. Doamne, ce degenerare!
L. A.: Dacă nu greşesc, cumva, în sondaje biserica este totuşi pe primul loc în ce priveşte încrederea oamenilor în instituţii...
S. D.: Fiindcă întrebarea este pervers pusă. Când oamenii spun că au încredere în biserică, ei îl au în vedere pe Dumnezeu, nu pe preot. Părerea despre preoţi poporul şi-a exprimat-o în îndemnul “Fă ce spune popa, nu ce face el!” Nu ştiu dacă românii sunt cei ce au formulat respectiva concluzie, dar, oricum, ei au aderat la ea, şi nu există mai mare blam pentru preoţime decât această constatare a lipsei de har la preoţii noştri.
L. A.: Să ne întoarcem la Nietzsche şi la contestatarii lui. Unii ar fi deci clericii. De pildă, Ion Dobre (alias Nichifor Crainic) respinge totalmente, undeva în memoriile sale, ideea supraomului, pe care-l consideră “o biată platitudine darwinistă”. “Supraomul lui Nietzsche – mai spune el – e azi un biet pensionar, care suferă de podagră şi şi-a comandat coşciugul. Suntem nevoiţi să ne ocupăm încă de el fiindcă tatăl său, mare poet, l-a îmbrăcat cu toga lui Apollo şi i-a pus pe cap coiful lui Siegfried.” Atitudine explicabilă la un gânditor creştin, care nu poate gândi decât în anumite limite. Dar la ceilalţi, la unii filozofi în primul rând, cum se explică dezavuarea lui Nietzsche?
S. D.: Din varii motive. C. Noica, hegelian declarat, nu-l putea agrea pe minimalizatorul filozofiei mestrului său. Bunăoară, într-un text scurt despre Nietzsche văzut de Marin Preda, apărut în 1981 la Cartea Românească, în volumul colectiv Timpul n-a mai avut răbdare. Marin Preda, filozoful de la Păltiniş se arată impresionat de faptul că Marin Preda, care, fie vorba între noi, n-avea organ pentru receptarea filozofiei nietzscheene, a rezistat seducţiei lui Nietzsche, aşa cum rezultă din câteva pagini din Viaţa ca o pradă. Consideraţiile autorului Moromeţilor îi dau lui Noica prilejul să afirme că Nietzsche “a scris cartea de cel mai perfect prost gust din cultura europeană, Aşa grăit-a Zarathustra”!
Cât de contestat a fost Nietzsche de ideologii (era să zic filozofii!) marxişti nici n-are rost să mai vorbim, căci, pentru noi, cei care am trăit în "lagărul" socialist, chestiunea aceasta este un loc comun.
L. A.: Nici de acuzaţia de antisemitism la Nietzsche nu-i cazul să mai vorbim, mai ales după ce autori evrei, cum este şi Yovel, au respins în repetate rânduri ca nefondată o astfel de acuză.
S. D.: Aveţi perfectă dreptate. Eu cred că prin cartea Hegel, Nietzsche şi evreii. O enigmă întunecată, Yirmiyahu Yovel a tranşat definitiv problema, demonstrând anti-antisemitismul lui Nietzsche nu cu argumente de suprafaţă, ci căutându-i temeiurile în însăşi filozofia lui.
L. A.: Lucrurile se complică însă când germanii înşişi resping pe Nietzsche.
S. D.: Şi aici este vorba tot de ideologii diferite: pe de o parte, religioşii, adepţii altor filozofii, naţionaliştii, care-l reneagă pe Nietzsche, iar, pe de altă parte, ateii (vezi Franz Overbeck), aderenţii la filozofia nietzscheană pasională, exaltată (poetică), profetică, demolatoare, cosmopoliţii (în sensul primar al cuvântului şi în sensul acelui om european de care vorbeşte Nietzsche), care-l adulau pe autorul lui Zarathustra.
L. A.: S-ar putea afirma, deci, că naţionaliştii germani îl contestă pe Nietzsche?
S. D.: Vă referiţi, desigur, la nazişti. Dar nu la ei m-am gândit. Naziştii, care voiau să se revendice din mari personalităţi, cum fac toate ideologiile nelegitimate, şi l-au asimilat pe Wagner (pe drept cuvânt) şi pe Nietzsche (fără absolut nici o justificare). Cu toate că Nietzsche nega naţionalismul, antisemitismul, rasismul, cultul politicii şi al statului, importante componente ale ideologiei naziste şi fasciste, el a pus totuşi la dispoziţia fascismului câteva elemente, precum existenţa în pericol, refuzul principiului egalităţii, dispreţul faţă de democraţie. “El nu a avut nici un mesaj special pentru mulţime – subliniază Yovel; pur şi simplu a dispreţuit-o, nu a avut nevoie de ea, ignorând-o, iar în felul acesta a ignorat valul mare care îi stătea în faţă, în şuvoiul căruia a fost prinsă societatea modernă.” La această conduită se adaugă şi alte cauze pentru care s-a putut abuza de filozofia nietzscheană. Este vorba, în primul rând, de scriitura lui, de retorica lui, prin care se joacă abil cu cititorul; tonul ironic şi tonul bombastic “reprezintă laţul în care se lasă prinşi cititorii naivi, deoarece ironia lui Nietzsche nu este uşor de descifrat, iar sunetul lui de trompetă creează efecte exagerate, pe care unii pot să le ia ca atare. Acesta – confirmă Yovel – este felul în care vorbeşte el cu aroganţă despre «supraom» atunci când se referă la omul cel nou (sau la noua structură psihologică), despre «morala sclavilor» sau «morala animalului de turmă» atunci când se referă la morala celor săraci cu duhul”. Folosirea deliberată a contradicţiei contribuie şi ea la crearea unui spaţiu mai larg decât în scrierile altor filozofi, în care se pot ivi neînţelegeri şi denaturări. Aşadar, spre a-l cita în continuare pe Yovel, Nietzsche, rareori când i se adresează mulţimii, îi oferă “o potecă îngustă pe care nu poate să înainteze şi e de aşteptat că va aluneca, aproape în mod obligatoriu, spre partea eronată a liniei de delimitare”. Echilibristica pe care cititorul lui Nietzsche trebuie s-o facă parcurgând scrierile sale le destinează unui cerc restrâns de intelectuali, unei elite (care, etimologic, înseamnă cerc “de aleşi”). Concepţie aristocratică, dar nu în sens social-politic sau ereditar, ci în sensul aspiraţiei omului spre elevaţie prin constituirea propriei personalităţi. Din păcate, neînţelegându-i filozofia, unii (nu mă refer la nazişti şi fascişti, care l-au răstălmăcit pe Nietzsche cu bună ştiinţă) au ajuns să comită monstruozităţi, cum s-a întâmplat în 1924 cu doi studenţi din Chicago care au omorât un copil pentru a-şi demonstra, după o lectură a lui Nietzsche, statutul de “supra-oameni”. Se pare că Nietzsche a intuit riscurile manierei sale de a scrie, restrângându-şi – la îndemnul lui Emerson, filozoful american pe care el îl aprecia foarte mult – cercul de cititori până a nu mai rămâne decât unul singur: el însuşi, căci “cel ce scrie pentru sine însuşi scrie pentru un public nemuritor”, de la Emerson cetire.
Revenind acuma la naţionaliştii germani, îi am în vedere pe aceia care, indiferent de epocă şi orientare politică, îşi fetişizează poporul din care provin, descoperă la el numai calităţi şi nici un defect. Întâlnim acest fals patriotism la toate popoarele, inclusiv la români, unde nu-i mult de când s-a declanşat un mic scandal pe această temă. La nemţi, ca şi aiurea (Ceaadaev la ruşi, Cioran la români etc.), au existat însă şi oameni care au avut cuvinte aspre la adresa propriului neam. Schopenhauer, de pildă, în perspectiva morţii lui, s-a confesat spunând că dispreţuieşte naţia germană, datorită prostiei sale fără margini, şi că roşeşte la gândul că îi aparţine. Nu mai puţin dur cu germanii a fost Nietzsche însuşi, în timpul căruia, după unirea Germaniei sub împăratul Prusiei în cel de-al doilea Reich al lui Bismarck, naţionalismul german şi-a atins apogeul, devenind agresiv şi arogant. Opoziţia lui Nietzsche faţă de acest soi de naţionalism s-a manifestat în repetate rânduri. Ajunge să cităm din aforismul 377 din Ştiinţa veselă: “... nu suntem însă nici pe departe destul de «germani», aşa cum se înţelege azi în mod uzual prin cuvântul «german», pentru a pleda în favoarea naţionalismului şi a urii de rasă, pentru a ne putea bucura de naţionala râie sufletească şi septicemie din pricina cărora se delimitează, se îngrădesc astăzi popoarele în Europa ca în nişte carantine. Pentru aceasta suntem prea imparţiali, prea diabolici, prea năzuroşi, prea bine instruiţi, prea «călătoriţi»: preferăm cu mult mai mult să trăim pe munţi, deoparte, «anacronici», în veacuri trecute sau viitoare, numai pentru a ne scuti de furia mută la care ne-am şti condamnaţi ca martori oculari ai unei politici care pustieşte spiritul german, făcându-l vanitos, şi care, pe lângă aceasta, este o politică mică...” – pentru a înţelege ce voia să spună Nietzsche în aforismul 323 din Omenesc, prea omenesc, II prin “a fi bun german înseamnă a te dezgermaniza”.
L. A.: Socotesc că, din tot ce am vorbit noi până acum, nu prea mult, de fapt, în comparaţie cu statura uriaşă a filozofului de la Sils-Maria, se poate deduce cât de complexă este gândirea lui Nietzsche şi cât de dificil de sistematizat ceea ce nu are sistem. V-aş propune să încercăm, totuşi, măcar o caracterizare succintă care să ne edifice de ce merită Nietzsche să fie tradus şi citit, de ce v-aţi apropiat de el.
S. D.: Prea defăimat era Nietzsche în vremea studenţiei mele, pentru a nu încerca să-l cunosc mai bine. Interdicţia de-a culege fructe din pomul oprit m-a întărâtat la început şi m-a făcut să perseverez apoi. “Câteodată rămânem fideli unei cauze numai fiindcă adversarii ei nu încetează de a fi neghiobi”, spunea filozoful meu undeva. Neghiobii nu i-au iertat lui Nietzsche gândirea liberă, lipsită de prejudecăţi şi neconstrânsă de canoane. Sceptic înrăit, maestru al suspiciunii, el i-a deranjat pe mulţi, dar nici cei mai înverşunaţi duşmani ai săi n-au îndrăznit să-l desfiinţeze ca filozof. Paul Rée, la început prieten, apoi adversar al său, spunea că Schopenhauer a fost un şarlatan, dar a scris ca un filozof, în timp ce Nietzsche a fost un filozof, dar a scris ca un şarlatan. Nu-i putea deci contesta calitatea de filozof, întemeiată pe o profundă cunoaştere a vieţii, a omului, a omenescului, a culturii omenirii. Lui Nietzsche îi plăcea să-l citeze pe Goethe cu această cugetare: “Cine posedă ştiinţă şi artă are şi religie...” Ştiinţa şi arta erau dumnezeii lui, fără de care fericirea n-ar fi posibilă: “Fericirea fără cunoaştere este barbarie.” (Aurora 429) şi “... eu nu mai înţeleg cum îi putem considera fericiţi pe cei săraci cu duhul!" (Aurora 476) constituie adevărata lui profesiune de credinţă, a celui mai liber dintre spiritele libere, iată, ca să aveţi şi de la mine o formulă, dar care nu-l poate închide, fiindcă vulcanismul său aruncă în aer toate încuietorile.
|
