|
EMANUELA ILIE
PARIUL SCRISULUI*
Puţini dintre poeţii stabiliţi în afara graniţelor României – şi cu atât mai mult aceia care locuiesc într-o ţară cu o limbă de cultură esenţială – mai îndrăznesc să accepte pariul scrisului în limba română şi, odată cu acesta, intrarea în dialog autentic cu publicul român. O parte din ei au început să scrie exclusiv în limba ţării de adopţie, alţi câţiva, deşi au continuat să scrie în limba română, se limitează la publicarea sporadică în paginile revistelor din exil. De vină pentru această perfidă stare de fapt se invocă, frecvent, fie inerentele motivaţii pecuniare, fie vreun impuls ontologic primar (deşi îmi vine greu să cred că interogaţiile existenţiale pot căpăta o corporalitate grea de sensuri şi valoroasă estetic dacă sunt direct gândite şi transcrise într-o limbă de împrumut), ori, în fine, dificultatea de a renunţa la condiţia de marginal (care, în treacăt fie spus, îţi mai reduce, în ochii unor critici, din eventualele imperfecţiuni). Altfel, în mod natural, faţă de cărţile de poezie apărute direct în limba română, cititorul român de poezie, cel de acasă, fie el inocent ori avizat, este mult mai pretenţios şi, prin urmare, mult mai greu de cucerit decât cel de afară. Cât au de pierdut, din această indecizie ori teamă, cei care au ales să răspundă altui orizont de aşteptare, nu este greu de intuit. Poezia celor din diaspora românească poate fi percepută drept o realitate de neignorat şi tratată ca atare, doar dacă intră în bătălia receptării pe picior de egalitate cu cea din ţară.
Reflecţiile exprimate, lapidar, mai sus mi-au fost determinate, desigur, de apariţia recentă a unui volum de poezie în limba română scris – nu se putea altfel – de un român stabilit, din 1990, într-o altă ţară europeană – în acest caz, Germania. Estimp, Eugen D. Popin a scos cărţi de poeme în limba germană (September auf der Ponte Rialto, Colecţia Archenoah, München, 2000; Cealaltă jumătate a cuvântului, Editura „Utz-Literareon”, München, 2008; Gramatik der Vergangenheit, Editura „Anthropos“ Timişoara, 2003), în limba italiană (Il silenzio grida, Editura „Il Leggio”, Veneţia, 2001) şi în limba franceză (Ton demi mot, Editions Berenice, Paris, 2009). Dar nu a încetat să scrie poezie în limba română, ba, mai mult, şi-a adunat periodic textele în volume publicate în ţară. În cele două decenii de când este stabilit în ţara lui Goethe şi a lui Rilke, i-au apărut în România cinci cărţi de poezie: Coiful de ceară, Poeme, Editura „Hestia", Timişoara,1992; Living-room cu scară interioară/ Living room mit Innentreppe, ediţie bilingvă, româno-germană, Poeme, Editura „Hestia”, Timişoara, 1996; Anonimus Magnus, Poeme, Editura „Anthropos“, Timişoara, 2005; Patru ipostaze ale peisajului, (Zakrpljeno srce), Poeme, Editura USR, Timişoara, 2005.
Ultimul prilej de întâlnire a lui Eugen D. Popin cu publicul român de poezie este constituit de volumul Geometria focului (Editura „Anthropos“, Timişoara, 2009). Volum nu foarte extins ca desfăşurare tipografică, dar substanţial ca desfăşurare simbolică. Atitudinal şi tematic, poetul pare împărţit (cu un dramatism deja asumat, aş spune) între realul contondent şi metafizicul delicat. De aici, şi impresia de ansamblu pe care o lasă volumul, aceea că Eugen D. Popin îşi savurează, liniştit şi încrezător, trecerile de o parte şi de alta a hotarului dintre aceste două lumi circumscrise poeticului. În aparenţă, ipostazele recurente ale poetului sunt de altfel acelea de călător într-un Occident al mirajului (Confesiunea umbrei, Terasa cafenelei „Salle des pas perdus”, Doost, Bună seara, Paris) sau de observator cinic al unei realităţi româneşti bântuite de nostalgii, de umbrele angoasante ale unui trecut încă nevindecat (Un poet provincial, Kirchwai în Banat). La fel, o serie de poeme scurte, dar dense datorită unui simbolic imploziv, trasează linii vagi de demarcaţie între ipostaze temporale, spaţiale ori ontologice, cu intenţia probabilă de a sugera inconsistenţa, fragilitatea percepţiilor umane, într-un sens mai larg, a vieţii înseşi: „vremurile noastre/ trecute - // o punte ciudată/ între purpuriul zorilor/ şi roşeaţa amurgului// baipass/ între a fi împreună/ şi a fi singur” (Bucăţi de gheaţă). În cele mai reuşite texte din carte, poetul îşi relevă totuşi o altă faţetă, una intens reflexivă, adâncită în contemplarea focului – pe care îl percepe, de bună seamă, ca în simbolica teologică, drept o reprezentare a esenţei divine. El se arată, în orice caz, atras ireversibil de Geometria focului, fie aceasta un analogon perfect al Luminii sau un imago mundi marcat de solaritate, ca în Apus de soare în Alpi. În asemenea poeme, Eugen D. Popin îşi descrie stările extatice determinate de percepţia – ea însăşi luminoasă – a nimbului care învăluie realitatea cosmoidală a universului perceptibil. În Amurg roşiatic, apare de altfel clar funcţia catharctică a focului divin, re-prezentat la ora crepusculului: „pe jumătate beat/ te eliberezi de depresii/ zbori pe deasupra fluturilor/ care se odihnesc pe prundişul umed”. La fel se întâmplă şi cu peisajele sau obiectele detaliate în alte texte: aproape fără excepţie, ele sunt dublate de această lumină discretă, suav-învăluitoare, uşor sacerdotală (a se citi în special seria de Haiku-uri). În condiţiile în care alte remedii la angoasa existenţialistă dau greş (erosul invocat, de cele mai multe ori acid, în Geometria focului este, spre exemplu, o mască a urâtului sau a grotescului), poezia pare a deveni singura întrupare a acestei supra-realităţi peste care bate aripa îngerului: „cei mai frumoşi prunci/ sunt cei care vin pe lume/ împreună cu zorile - / pe neaşteptate/ pe neauzite/ precum îngerii” (Poemele).
Citită şi percepută ca ansamblu, ultima carte de poeme a lui Eugen D. Popin convinge în primul rând de faptul că pentru autorul ei a sosit vremea să îşi depăşească statutul de Poet provincial (pe care şi-l mărturiseşte chiar el: „de reuşit/ am reuşit doar/ să mă simt bine/ în pielea mea de poet provincial”). În ceea ce mă priveşte, nu există poezie „provincială” ori poezie „(ultra)centrală”, cum nu există nici poeţi provinciali ori (ultra)centrali. Există doar poeţi autentici şi poezie adevărată. În Geometria focului, există suficiente exemple care să ne dovedească faptul că Eugen D. Popin poate să o scrie.
*Eugen D. Popin: Geometria focului, Editura „Anthropos“, Timişoara, 2009
|
