|
LUCIAN ALEXIU
ISTORIA LITERARĂ CA MEMORIAL ŞI LECTURĂ IRONICĂ
La o jumătate de secol de apariţie, un tom voluminos de istorie a poeziei se poate citi, abstracţie făcând de stricte preocupări de documentarist, ca un roman. Timpul scurs între realitatea literară care a generat studiul şi momentul lecturii a lăsat posibilitatea unor necesare clarificări, paginile care la apariţie au agitat nu puţine umori se supun unor lecturi senine. Contemporan al lui Borges, cititorul îşi poate oferi iluzia frecventării unei biblioteci imaginare, o istorie a literaturii putând fi trecută, forţând nota, desigur, în categoria operelor de ficţiune. Pornit din spaţiile poeziei, itinerariul pozitivist pe care orice lectură critică îl schiţează îşi asumă prerogativele literaturii, listele de autori sunt dilatate în schiţă, jurnal hagiografic şi picaresc. În fabula extinsă consemnată de istoricul literar descoperim descrieri sistematice, „portrete”, „caractere”, toate nu odată întoarse în versiune ironică, propunând şi relativizând morala după o bună deprindere voltaire-iană. Clasată şi clasificată în tomuri de erudiţie, pe capitole, paragrafe, puncte şi subpuncte, asediată de referinţe şi aluzii erudite, poezia îşi decodifică (îşi demitizează) structurile, în serialul epic care prelungeşte consideraţiile teoretice ale criticului, protagoniştii istoriei literare îşi pierd aura de idealitate, miturile literaturii (ale poeziei) devin familiare – ori cel puţin par a deveni – accesibile înţelegerii comune.
Nimic mai instructiv, totuşi, pentru cel care tentează o iniţiere în poezie, nimic mai confortabil, după cum şi nimic mai spectaculos decât parcurgerea, la jumătate de secol de la apariţie, a unei istorii a literaturii; nimic mai instructiv, iată, pentru că intuiţiile criticului ce au vizat personalităţile de marcă ale poeziei vor fi fost, deja, absorbite în austere studii ce au impus, în posteritate, un stereotip de lectură, monedă lesne convertibilă pentru colportarea curentă a informaţiei literare; nimic mai delectabil, desigur, pentru că paginile în care criticul – istoricul literar – îşi va fi propus să documenteze ironic – şi uneori cu o cât de savuroasă maliţie! – asupra producţiei minore a unei epoci, se citesc, trecând fără nici o greutate peste graniţele genurilor, cu acelaşi interes cu care e parcurs, de pildă, un serial romanesc; un nivel al discursului critic rămânând – potenţial – cel în care citatul e dus cu inimă uşoară în pamflet, informaţia, documentarul, în parabolă şi şarjă. Ştiutele pagini consacrate sămănătorismului în Istoria literaturii române contemporane a lui Eugen Lovinescu sunt, poate, în acest sens, numai exemplul critic cel mai la îndemână, violenţele la care sunt supuse blândele deprinderi ale unui şir de literatori din epocă nerămânând străine de câteva bine conturate idiosincrazii şi afecţiuni, în măsură să dea savoare aplecării unui foarte clar, în fond, program teoretic.
Nu odată trecută în categoria exerciţiilor agreabile (şi, zice-se, puţin excesive) ale spiritului, recenzarea ironică a textului literar nu încetează a se releva ca act de superioară pedagogie a lecturii. Act prin care, desigur, extrăgând, împreună cu o formulă lirică, un mod de existenţă, comentatorul însuşi îşi poate crea iluzia – necesară, uneori – a creaţiei literare. Act prin care, prins între atâtea nume celebre şi obscure, criticul pare a aspira la autonomie, făcând operă de moralist şi memorialist.
|
