|
DORIN MURARIU
LUMEA NOUĂ
Obişnuinţa de a lucra cu suprafeţe ample, adesea poliedrice, cu mize mereu înalte. Închizând ciclul Burnei, Paul Eugen Banciu deschide altul, mai ambiţios. Construcţie impozantă, cu şapte „turnuri”, din care au apărut cinci: Martorul, Jucătorul, Prorocul, Omul, Lucifericul. Adică Noaptea strigoilor, Remora, Marii fericiţi, Somonul roşu, Luna neagră. Peste 1700 de pagini. Pentru un om „nou”, bombardat clipă de clipă din toate părţile cu tot felul de informaţii. Agresat. Cu obişnuinţe schimbate radical, dramatic, în numai câţiva ani, pentru care lectura e un fel de ştearsă amintire şcolară. În contrapondere, vocea autorului se aude clar, mărturisind că sensul nostru în viaţă este de a reuşi să ne asumăm lumea în care trăim în toate dimensiunile ei şi s-o cunoaştem. El şi-a imaginat ciclurile umanităţii prin prisma contemporaneităţii, în vremuri de tranziţie, când îşi exhibă oricine fără nicio jenă şi tâmpenia şi grandilocvenţa. Sunt ani când poţi să te compromiţi nestingherit, fiindcă lumea îţi dă voie să faci ce vrei, în oameni nemaiexistând vreo raţiune.
Chipul lumii noi nu i-a putut scăpa autorului, un foarte atent şi fin creator de personaje dintre cele mai diferite. Dacă în Reciful, unii actanţi păreau doar componente indistincte ale unui conglomerat viu, Burna, în noile romane, dorinţa de individualizare este aproape obsesivă, reflex imediat al proaspetelor mentalităţi. Distonează pemii din Brebu, care au ştiut mereu că viaţa lor depindea de puterea comunităţii. Aşa au procedat şi cu două sute de ani în urmă, când au fost aduşi ca să defrişeze pădurea de sub vârful Semenicului şi să-şi ridice sate: Wolfsberg şi Weidenthal, Gărâna şi Brebu Nou de azi. După ce primul lot pierea sub nămeţii şi frigul muntelui, sacrificiul întemeierii avea să atingă aura legendei când, pe la 1830, sosea din Germania „o anume Gruber, mama a şapte băieţi avuţi din tot atâtea căsătorii, o adevărată Brunhilda, slobodă la moravuri şi în toate cele legate de viaţa omului”. Abia când din cei şapte s-au desprins tot atâtea ramuri ale neamului, locul s-a îmblânzit. În o sută de ani s-au înrudit cu toţii. Doar atunci au acceptat să treacă dealul, la cei din Wolfsberg, fără a uita vreo clipă întreaga poveste sub care au crescut. După 1990, venise vremea unui nou drum iniţiatic, ce trebuia să-i readucă acolo unde o generaţie demult trecută sub pământ şi-a tăiat rădăcinile pentru altă zare. Cercul existenţei lor se încheia, găsindu-i tot împreună, pregătiţi pentru o nouă întemeiere: „ A fost de ajuns ca unul să pună piciorul în lagărul de la Nürnberg, ca să-i apuce şi pe ceilalţi plecatul. Ăsta-i destinul nostru şi trebuie să-l urmăm, chiar dacă ar fi să intrăm în foc... Nu ne e frică...” Cele câteva pagini din Noaptea strigoilor, în ciuda simplităţii dezarmante, surprind momente esenţiale pentru profilul lumii noi, cel puţin în Banat.
Solidaritatea grupului era exemplară şi, indiferent de vârstă, toţi se supuneau hotărârii. La 87 de ani, bătrâna Gruber abia mai mergea de la patul ei până la bucătărie, dar prin sticla groasă a ochelarilor vedea cum mulţi cumpărători îi goleau gospodăria de tot ce strânseseră atâţia şi atâţia ani. Deşi de multă vreme n-a mai ajuns nici măcar la cimitirul din sat, s-a urcat în microbuz, alături de ceilalţi, care plângeau. În urma lor, pe masa din bucătărie au rămas trei lumânări să-i petreacă până la graniţă. În Germania, Emilia Gruber a mai trăit trei săptămâni. Iar pentru marea ei călătorie a aşteptat 87 de ani şi 4 zile.
În sat, s-au închis şcolile, grădiniţa, alimentara, „legume-fructe”, brutăria, magazinul universal. Despărţirea de casele unde s-au născut ei şi copiii lor: „Nu ştiu de ce trebuie să plecăm! Aici am fost ca o familie tot satul [...]. Aici, cel mai apropiat neam a fost vecinul [...] Acum suntem ca o mână cu degetele retezate. Voi, acolo la oraş, sunteţi obişnuiţi să fiţi singuri. Noi nu. “ Tinerii deschiseseră însă drumul spre Germania, iar vârstnicii nu le puteau sta împotrivă. Au pus dunele, pernele şi untura în lăzi. La Curtici, le-au urcat în tren. Au vândut animalele, circularele, sculele, motocositoarele, au tăiat porcii şi i-au afumat să-i aibă cu ei. Averi din nou risipite, ca într-o pedeapsă: „Cineva vrea să ne strângă la un loc şi să ne distrugă, ca atunci când pui otravă îndulcită într-o farfurie să aduni muştele... Ce e Germania?... Un vas mare, care tot adună apă nemţească de pe unde e. Dar oricât ar fi de mare, dacă torni întruna apă în el, până la urmă se va revărsa [...]. Nu ştiu cine vrea să ne termine... Şi asta s-a întâmplat mereu cu noi...”
La capătul drumului, în Germania, noua întemeiere nu seamănă cu speranţele lor. Unii fuseseră trimişi într-un loc, alţii mult mai departe. Totuşi, cei mai mulţi au ajuns în sud, în nişte cătune de la graniţa cu Austria, unde totul se baza numai pe muncă până la istovire. Puternica civilizaţie pe care şi-o doriseră cei tineri părea să-i înghită fără să clipească, în timp ce vârstnicii retrăiau sentimentul unei noi deportări.
În lumea nouă, definirea statutului este esenţială, altfel s-ar aluneca într-un anonimat echivalent cu o moarte lentă. Zbaterile personajelor, adesea dramatice, se produc în orice contexte, afirmarea individualităţii fiind proaspăta obsesie a celor care, până de curând, fuseseră educaţi în spiritul colectivismului. O sesiune de comunicări vizând analiza a cincizeci de ani de comunism în romanul Noaptea strigoilor este un bun pretext pentru participanţi de a vedea în ce măsură s-au lepădat de vechile clişee, de stereotipiile care le-au fisurat mereu imaginaţia, lăsându-i să-şi ducă gândurile doar până unde se ridicau, tăioase, nişte şabloane minuţios verificate.
Libertatea redată şi istoricilor era o probă neliniştitoare, la care destui nici nu îndrăzniseră a se gândi. În această privinţă, antiteza dintre conducătorul lucrărilor, un academician, şi Dumitru Nandru este exemplară. În timp ce primul era un „ fost “, rapid convertit, încurajând lingăii după tiparele celeilalte lumi „din falsurile căreia şi-a luat titlul de doctor, apoi de profesor universitar şi locul din Academie, de unde nu te scoate nimeni, ca din cimitir...”, Nandru avea senzaţia că ducea în sine „soarta unui Cimaron... a pionierului deschizător de drumuri, a celui ce sacrifică totul pentru a pune bazele unui nou început.” Capabil de elanuri riscante, şi-ar fi dorit să aibă un pistol ca să-l lichideze pe academicianul care trăda ideea de patrie, „bântuind ca viscolul de afară prin generalităţi cunoscute de orice copil, doar ca lui să-i fie bine, doar ca el să iasă în frunte, adică acolo unde a fost şi până acum”. Imaginea pistolului apare şi atunci când se gândea cum Stalin şi-a lichidat toţi rivalii, militari sau civili, având alte păreri decât ale sale. Îi veni în minte şi secvenţa unui „Beria ucis la rându-i pentru că ştia prea multe.” Basarabeanca Ecaterina Bonta, femeie cu nas bun, îl diagnostichează însă imediat: „Dumneata eşti un om bun, cinstit şi neputincios şi de-aceea eşti revoltat. Atât. Un revoltat... Un revoluţionar e altceva.”
Trasat din numai câteva tuşe, portretul acesteia (căreia acasă i se spunea Kasuka) este în multe privinţe exemplar. După ce a ghicit imediat pentru ce o căuta Nandru („Ştiu tot şi faşi şi gândeşti un om !... Mâini noapte dacă vrei...”), grăsulia moldoveancă l-a uimit cu biografia ei mai frământată decât istoria acelor locuri. O viaţă întreagă a ştiut despre sine că era rusoaică din părinţi străini. Abia târziu a descoperit adevărul: după tată era ardeleancă... Dar cui să-i mai pese de un detaliu, când sate întregi româneşti au fost mutate în Siberia? Deznaţionalizarea nu impresiona pe nimeni, mai ales că ruşii de rând credeau despre noi „că suntem ţigani italieni şi că le-am luat lor teritoriile şi ungurilor şi bulgarilor...” Oameni care au trăit istoria, alţii încercând să o definească, precum Nandru: „Istoria e de fapt ca şi coloana lui Brâncuşi. Când strânsă, când largă, dar nu mai mult de nişte limite, pentru că altfel s-ar rupe coloana. Or, până acuma nu s-a rupt, deşi au murit milioane de oameni crezând că fac bine... Toţi fiind convinşi că fac bine...”
În altă parte (Somonul roşu), protagonistul încearcă să se autodefinească, revenind în locurile copilăriei, mai ales că noua lume îl apăsa cumplit, fiindcă i-a selectat imediat doar pe veroşii capabili de orice pentru a se îmbogăţi. Lipsei de scrupule, Ştefan Itu îi opune credinţa sa în temeinicie şi în statornicie. Inadecvarea evidentă îl transformase într-un meditativ naiv şi emotiv, având senzaţia că se afla mereu în interiorul unui bol. Povara limitei părea copleşitoare, mai ales că o „viaţă întreagă trăise sub jugul temerii de a fi culpabilizat pentru ceva ce nu făptuise. Aşa crescuse, între aceleaşi ziduri ale oraşului vechi, aşa fusese educat şi ajunsese un om izolat, temător şi scump la vorbă.” Un învins ce revenise în locurile primelor imagini pentru că doar astfel mai putea să găsească nişte crâmpeie de lumină care să-i aline sufletul răvăşit de singurătate. Considerându-se un accident, o întâmplare a unor oameni în timpul războiului, încerca să meargă pe urmele părinţilor săi ca să înţeleagă ce anume din destinul tatălui său şi al mamei sale s-a revărsat genetic în destinul său. Şi, de acolo, mai departe, pentru a afla care dintre strămoşi au mai avut atâtea suişuri şi coborâşuri ca el, „dovedind o rezistenţă biologică ieşită din obişnuit, o rezistenţă psihică remarcabilă, fără să se lase înfrânt, dar nici să nu facă bravadă în clipele de euforie...”
Dacă unii dintre istoricii din Noaptea strigoilor îşi dau seama că sunt trataţi „ca nişte manechine în faţa unei clase de handicapaţi”, câţiva dintre protagoniştii romanului Remora nu par deranjaţi de statusul lor de marionete manevrate cu plăcere indicibilă de către Magdalena, o aristocrată căsătorită mai întâi cu ofiţerul Grigore Scafa, apoi cu medicul Simion Sasu. Deşi a divorţat de aceştia, nu i-a eliminat din zona sa de influenţă, ci le-a aranjat căsătorii cu femei mai tinere ca să aibă în jurul său un adevărat club în vremurile nebune de după ´89, când privatizarea luase minţile multora: „Iată-ne o mână de pacienţi şi un doctor! Nişte întreprinzători particulari, ca să nu zic patroni, gata să intre într-un club... De fapt şi suntem un club – îşi întoarse privirile spre Matache. Nu-i aşa, domnule Dinu? Tu repari maşini, Claudia face femeile frumoase, eu plimb oamenii peste hotare să se umple de fericire şi bani, iar domnul doctor repară oameni... Magdalena e altceva... Ea e patroana acestui club.” Finanţându-i, ea le-a dat impresia că lesa e mai slăbită, iar fiecare s-a grăbit să intre în câte o afacere: agenţie de turism internaţional, cabinet medical particular, salon de cosmetică. Banul i-a transformat profund, tentaţia traiului pe picior mare fiind acaparatoare. Dintre toţi, doar Magdalena se dovedea un jucător redutabil; deşi dădea mereu bani, ei se întorceau multiplicaţi, aducând şi sufletele vasalilor. Ceilalţi jucau prost, primitiv, fără perspectivă, adesea doar înstrăinându-se de partener. Pentru doctorul Simion Sasu, identitatea de marionetă, a lui şi a celorlalţi, era evidentă, firele mânuite de degetele fostei soţii dându-i destui fiori. Ştia că, în „clubul” lor, numai Magdalena îşi permitea să dea pasienţe, „să afle dinainte cine va pierde şi cine va câştiga”, fiind „regizorul şi sponsorul întregului spectacol.” Doctorului îi era silă de neputinţa sa de a ieşi din joc şi din rolul pe care Magdalena i l-a oferit dintr-o perfidă mărinimie. Deranjat de constatarea că nu era nici actor bun şi nici măcar spectator detaşat, reuşeşte, totuşi, să aibă un gând generalizator : „Îmi vine să cred că întotdeauna noi, românii, am fost jucaţi în degete ca nişte marionete de alţii, şi că nu sunt decât un reprezentant tipic al mentalităţii. Ca-n timpul revoluţiei, ca-n timpul mineriadelor din iunie şi septembrie, când o masă amorfă trebuia să participe la ceva, să facă jocul cuiva, să bulverseze o stare ce era într-un oarecare echilibru.”
După o vreme, cele două neveste mai tinere încearcă spectaculoase acţiuni de evadare din „club”. De faţă cu ceilalţi, Sanda a căutat să spulbere imaginea soţului său, pe care îl face beţiv şi incompetent. Strigătul ei de libertate se stinge însă în ironia lui Grigore Scafa şi în brutalităţile doctorului Sasu. Nici Claudia, coafeza, nu ezită la gândul de a evada, fiind conştientă că avea doar trei opţiuni : în Apus, în aşa-zisa lume bună a Bucureştiului sau, în cel mai prost caz, să ajungă la Matache, amantul său, dar şi al Sandei. Breşele sunt speculate, dar sistemul se dezvoltă după regulile sale, neacordând şanse în plus celor care nu par destinaţi câştigului încă de la început, marionetele fiind chiar pe punctul de a se devora. Curând, patroana absolută înţelege că jocul se rupe, ei rămânându-i perspectiva unei cripte în Ghencea, mare cât o bazilică, „din marmură albă şi gri, cu striaţiuni.” Moment elegiac, cam îngroşat: „Am fost o fiinţă singură pe pământ [...] Pe vremea regelui eram prea tânără, iar după aceea a trebuit să uit cine sunt, cine erau ai mei...” Stăpâna însăşi simţind nevoia de a se elibera tocmai prin spunere de ceea ce a dus cu sine atâţia ani...
În cărţile recente, conflictele se dezvoltă în interiorul unui cerc constrângător, care aduce personajele în situaţii de criză. Prinse în cursa Magdalenei, dar şi în plasa tăioasă a banilor, personajele din Remora nu pot decât să mimeze libertatea. În realitate, ele trăiesc mereu apăsarea determinărilor, simţind cu îndreptăţire un frustrant sentiment de inutilitate. Tot într-un cerc minuţios construit se află şi cei din Noaptea strigoilor. Desprinderea de lume se face gradat, scriitorul reuşind să redea copleşitorul asediu al zăpezii. Mai întâi, furtuna aducea „gemete clare, de parcă ar fi deschis cineva uşa dinspre neant şi ar fi lăsat să cadă în hăul acela fiinţe vii, să-i înspăimânte pe toţi cei rămaşi afară, în viaţă.” Curând, se părea că respiraţia unui monstru căuta să-şi facă loc spre spaţiile goale ale hotelului. Alarmate, personajele înţeleg că sunt într-o capcană, „ca o poză de familie, cu mai multe generaţii, pusă într-o ramă pe un perete alb şi pustiu, fără margini”, senzaţia fiind sporită de identitate a interioarelor, toate camerele semănând până la detalii. Umblând ca nişte bezmetici prin încăperile copleşite de frig, câţiva dintre participanţi trăiesc acut senzaţia sfârşitului de lume, a pustietăţii din mijlocul oraşului, neliniştea convertindu-se şi în banalitatea unei întrebări în care termenul constrângător apare explicit: „Măi femeie, [...], tu crezi că se mai poate ieşi din cercul ăsta ?!” Răspunsul basarabencei este prompt, dar cercul capcană nu era pentru ea vremea, ci istoria : nu credea că generaţia lor ar putea ieşi din strânsoare, după toate ratările de până atunci: „ Proşti nu suntem, dar nici aşa slabi de inimă cum ne-au făcut, nu merită să trăim. Dacă ne-ar vedea bunicu, s-ar întoarce în mormânt, acolo, pe Amur, la capătul Siberiei, unde a ajuns cu alţi bărbaţi din sat...”
În timp ce pentru Nandru, limitarea este adevărul ce nu va fi aflat decât peste câteva generaţii, pentru protagonistul din Somonul roşu, cercul este în sine însuşi, acolo unde ar trebui să mai pâlpâie elanurile de demult ale unui om ce pornise cu voinţa de a cuceri lumea, dar care, treptat, s-a înstrăinat tot mai mult. Evident, simbolul somonului nu este ales întâmplător, metamorfoza uluitoare petrecându-se numai în locurile naşterii, în matca pe care Ştefan Itu o căuta pentru a scăpa de greutăţile ce-l chinuiau.
În faţa Graţielei, tânăra care i-a redeschis o uşă spre viaţă şi i-a stârnit pofta de a trăi, profesorul putea, în sfârşit, să-şi lepede povara ce îi stătea pe suflet. În fiinţa sa coabitau omul impetuos şi cel temperat, „nehotărârea” răspândind în jur o senzaţie de ciumat, de care se fereau toţi. Spovedania este completă, radiografiind în câteva cuvinte mediul universitar şi cel scriitoricesc, în care şi el era un pion: „Poate de aici şi teama de a scrie, picta, compune, cânta liber, indiferent de restul lumii... De om cu psihologie de funcţionar, care trebuie să scrie cărţi doar pentru a avansa [...] Ce diferenţă e între un arivist politic şi mine? [...] Asta e o universitate : o colcăială de interese şi relaţii, cu tentacule până unde nici nu te aştepţi. [...] Ce mai reprezintă azi un scriitor ? Din ce să trăiască ? [...] Rar iese dintr-un filolog mai mult decât un critic, istoric sau poet... Toţi au oroare parcă de roman, ori acolo e viaţa... Şi-aşa ne învârtim într-un cerc închis...”
Tot într-un laţ, dar al bolilor, este prins şi Mihai, profesor universitar de filosofie, protagonistul din Marii fericiţi. Descrierea simptomelor este precisă, clară şi, cumva, detaşată, venind din partea unui expert în domeniu. Naturaleţea prezentării fiecărui amănunt se converteşte rapid în frisoanele pe care cititorul le resimte în plex, mai cu seamă dacă îl încearcă şi înclinaţii ipohondre. Aflat la Dumbrava pentru o ceremonie de pomenire a morţilor din familie, Mihai are o criză de inimiă: „Nu mai putea sta nici culcat, nici în picioare, nici în şezut. Se sufoca, simţea că-i plesnesc toate venele şi arterele de la cap şi din piept.” A fost rugat să vină medicul din sat, care să aibă neapărat la el corinfar, nitroglicerină, dipiridamol şi o fiolă de adrenalină. După ce i-a aplicat tratamentul, doctorul a chemat salvarea de la Lugoj, în timp ce în camera alăturată, nimeni nu s-a mişcat de la locul său, cheful diluându-se întrucâtva abia când au apărut brancardierul şi medicul de pe salvare, care l-au vârât în dubiţă: „Mihai era dus, dispăruseră din viaţa lui toţi şi toate, şi se muncea să supravieţuiască într-un întuneric roşu-brun-negru cum îl ştia din anii de dinainte.” După plecarea maşinii, petrecerea s-a reluat, dar fără vigoarea dinainte. Nefericita „aventură” medicală se continuă la Lugoj cu un episod ca dintr-o comedie cu idioţi, bolnavul căzând de pe targă, fiindcă maşina a fost parcată cu botul în sus, iar brancardierii au lăsat uşile deschise. Punctul culminant, de neconceput într-o ţară normală, este atins însă la Timişoara, unde pacientul a fost plimbat între spitale pentru că medicii nu voiau să le moară în poală, lucru ce ar fi dus la creşterea procentului de mortalitate şi, implicit, la o bulină neagră pentru personalul acestora. În acest răstimp, pentru Mihai „toată realitatea se reducea la o geană de lumină ce venea de deasupra capului său printr-o fereastră ca o ambrazură de mitralieră pe care o percepea ca pe un soare difuz.” Între cele două lumi, lucrurile alunecau uşor, iar cei din afară, oamenii sănătoşi, deveniseră un continuu şi obositor zgomot de fond.
După câtva timp, o nouă încercare limită: „i se descoperise o stenoză necrozantă a intestinului subţire şi a capului de anastomoză, care prinsese şi pereţii îngroşaţi ai bontului.” Ştia că nu se va mai face bine vreodată; ţinea un regim sever, trăind mai mult cu medicamente şi, când a ajuns la vârsta pensionării la cerere, şi-a depus imediat actele. Era conştient că o nouă operaţie ar fi putut însemna capătul drumului, dar nu vedea altă rezolvare pentru permanentele dureri şi vărsături ce îl epuizaseră fizic. Sunt pagini în care naturaleţea spunerii este copleşitoare. Propoziţiile cu tăietură fermă, juxtapuse, aglomerând detalii medicale, aduc în prim-plan imagini nude, şocante, sângele găsindu-se peste tot, ca pe front. Mihai îşi dorea să mai trăiască, pentru că voia să-şi lămurească măcar câteva dintre dilemele lumii, dar, din celelalte experienţe ale sale, ştia că partea cea mai dificilă era tocmai întoarcerea, mai ales că toată viaţa a avut convingerea că destinul său a fost să se găsească mereu în punctul unde divinul atinge lucifericul. După un an, aşa cum îşi dorise, se găsea într-o casă de la munte. În preajma sa, paginile aşteptându-l...
Dumitru, fiul lui Mihai, se găseşte şi el într-un cerc constrângător, dar în alt orizont. Dacă tatăl era asediat de boli, fiul cade în ispita oraşului tentacular, care însă îşi poate sufoca oricând adulatorii. Ziarist, mai întâi, în Timişoara, era considerat de unii doar un urechist, alţii etichetându-l drept mercenarul perfect, pentru că era preocupat doar de ziarul unde lucra şi de nimic altceva, de parcă între acea publicaţie şi lume s-ar fi ridicat un paravan de netrecut. Curând, Timişoara a devenit prea mică, „Iaşul i se părea învechit, într-o cultură tradiţională, la care nu putea face faţă, Clujul prea universitar şi sec, Braşovul prea turistic, iar Târgu Mureş, măcinat de obsesiile vindicative ale greco-catolicilor şi ungurilor.” Rămânea doar Bucureştiul, care îl fascina cu puterea lui nemărginită, fiind locul cel mai potrivit pentru o persoană în ale cărei vene mondenitatea curgea în mod firesc, un ins ţintind faima şi banii, indiferent de mijloace. Nu-şi făcea nicio problemă din faptul că îl aştepta viaţa într-o redacţie în care subiectele de bază erau căsătoriile, divorţurile, petrecerile cu droguri, accidentele spectaculoase şi mahalagismele vipurilor de doi bani. Absenţa oricărui strop de cultură nu-l neliniştea, pentru că totul era dictat de gustul publicului larg, nu de al celui care ştia cine au fost Shakespeare, Greta Garbo, Gregory Peck sau Bette Davis. Înţelesese foarte repede că trăia într-o vreme când fiecare se dădea în stambă în mod original şi cât mai picant, de parcă ţara devenise un imens circ, în care erau apreciaţi numai clovnii; de fapt, era un mijloc de a obţine cât mai multă putere şi notorietate, expunerea fabricând de îndată şi banii pe care toţi şi-i doreau cu disperare. Ştia că în Bucureşti totul era „de zece ori mai mare, mai agresiv, mai urât, mai murdar, mai necinstit” decât în oricare oraş românesc, însuşi Dumnezeu fiind „mai departe şi mai mic.” Estimase că o va ţine numai în petreceri cu femei sau, măcar, cu cele două prietene, Monica ori Viki. Curând însă, cele douăzeci şi patru de ore ale unei zile se dovedeau prea puţine pentru câte trebuia să realizeze. Căută repede un model în redacţie şi acceptă lecţiile lui Nicu, un fost ofiţer. De la acesta află că era necesar să nu se mai dea mare domn, să umble în blugi şi să fie mai agresiv, pentru că oamenii nu ştiu decât de teamă. „Pe frică, se ridică totul”: miniştrii tremură când li se ia o declaraţie, partidele se tem să nu o încaseze pe cine ştie ce temă, iar ceilalţi văd în pixul gazetarului un soi de pistol cu efect devastator printre cunoscuţi. Pericolele veneau dinspre alţi gazetari şi, mai ales, dinspre femei, „piesele” care puteau ridica sau doborî oamenii foarte uşor. Uluit de lecţia predată, Dumitru a fost totuşi dispus să-şi joace şansa, fiindcă, de mic, ura orice lucru static. După o vreme, sătul că îl înjură „ba curvele, ba ospătarii şi barmanii, ba poliţiştii, ba funcţionarii de la primărie, ba unul, ba altul, pentru articolele” pe care le scria, a hotărât să schimbe macazul, după o lucidă autoanaliză: „De fapt sunt un boier şi n-am să-mi fac nici coif de soare la meciuri din ziarele la care am lucrat. Bani sunt destui, depinde unde se adună şi cine-i ştie folosi pentru el. Gazetăria te învaţă să trăieşti, într-un fel, pentru alţi. Eu trebuie să încep să învăţ să trăiesc pentru mine.”
Şi mama sa, Ilona, trăia numai pentru ea. Mai întâi, a rupt fără ezitare cercul căsătoriei cu Mihai, pentru că acesta, prins în lumea ideilor, preţuia mult mai mult o bibliotecă decât o mărire de salariu obţinută în urma unor compromisuri. A vrut să-şi schimbe viaţa şi să fie liberă, dar nici alături de Horst, în Germania, nu şi-a găsit locul. Introspecţia lămureşte totul: „N-am suportat dominaţia bărbaţilor decât în pat. L-am înşelat. În viaţa de toate zilele, am vrut să am eu ultimul cuvânt. De aceea m-am căsătorit cu doi oameni blânzi. Ştiau că mint, că-mi fac de cap, dar ei mă lăsau să fiu în apele mele adevărate. Doar aşa puteam să accept căsnicia. Iar fără ea n-am niciun rost. Simt că alunec în pierzanie, că-mi trec prin minte tot felul de idei, cărora, dacă le-aş da frâu liber, aş fi terminată. Mai e şi vârsta asta nenorocită căreia nu pot să-i dau de capăt. Nu-s nici babă, nici la douăzeci de ani.”
Fire expansivă, adesea fără scrupule şi cu înclinaţii nimfomane, a făcut mereu ce simţea venind din adâncurile sale, fără să-i pese de părerile celorlalţi. A fugit la unguri şi, fiindcă a fost binevoitoare cu un pichet de grăniceri, s-a trezit în lagărul de la Dreikircken. De acolo, la Regensburg, unde Horst avea cabinet dentar şi câştiga foarte bine. Ca să-l lege de ea, să-i dea sentimentul că avea o familie când acesta deja se îmbolnăvise, nu a ezitat să rămână gravidă la o vârstă când altele se pregăteau să fie bunici. Fetiţa, Helga, avea însă „o infirmitate discretă la prima vedere, dar cumplită, un soi de autism psihic.” Evident, Ilona a făcut zeci de variante „în care apăreau alţi bărbaţi văduvi sau divorţaţi, cu copiii lor, printre care Helga ar fi dispărut ca obsesia unui blestem”, pentru că nu suporta „să stea în preajma unui om bolnav, fără a-l socoti vinovat.” Considerându-se o captivă în plasa codului genetic al familiei sale, Ilona nu are nicio tresărire când comportamentul său dobândeşte accente monstruoase, ceilalţi considerând-o expresia răului pur.
În Luna neagră, doctorul Mihai Constant este captiv al propriilor cercetări, menite să găsească cea mai bună formulă chimică a unui produs anticanceros. Deşi paşii l-au purtat prin toată Europa, ducându-l chiar şi în Australia, pentru el lumea însemna doar casa, spitalul, cabinetul, consultaţiile, cercetările, statisticile. În interiorul acestui cerc, presiunea oamenilor disperaţi de boala lor, a şefilor pregătiţi să-l distrugă sau a celor dorind să-i fure descoperirile minează o interioritate umană ce devine parcă tot mai străină de propria sa esenţă. Într-o zi, Marina, mult mai tânăra sa soţie, i-a propus să renunţe la tot şi „să-şi ia în serios averea ce-o avea lângă Hârlău, să se apuce de viticultură, pomicultură, stupărit, ca orice om ajuns dincolo de o vârstă, când încă mai e în putere şi să se mute la Iaşi, să scape de urmăritorii lui, de coşmarul intrigilor şi permanentei suspiciuni care-l găsea peste tot, al neîncrederii în oameni, care aveau să-l îmbolnăvească mai repede decât ar fi fost cazul.” Când boala a venit, a hotărât să se trateze cu propriile prafuri şi cu poţiunea pentru detoxificarea sistemului sangvin. Uitând că nu era decât un om, în gând avea mereu întrebarea: „- Câţi ani vrei de-acum înainte?”
De fapt, doctorul Constant păşise într-o zonă pe cât de fascinantă, pe atât de periculoasă, comparabilă cu luna neagră, care, în credinţa populară este răstimpul „dintre craiul vechi şi craiul nou. E perioada în care viaţa cerului, a lumii e în aşteptarea unui nou ciclu lunar, când spiritele oamenilor bântuie în zonele crepusculare, pregătindu-se pentru lumina nopţilor, poate mai fascinantă decât cea a Soarelui, pentru că lasă să se vadă şi celelalte stele de pe cer, lasă să se vadă universul cel mare, ocultat peste zi de astrul ei.” Putea, astfel, să înceapă o nouă viziune, în care oamenii să înţeleagă că fiinţa, mineralele şi plantele fac parte dintr-un tot unitar, interferând în permanenţă cu cerul de deasupra. Era necesar ca omul de ştiinţă să renunţe la ultraspecializarea ce adusese nişte rezultate de neimaginat, dar „care nu mai aveau nicio priză la marea masă a oamenilor”, orientându-se spre o ştiinţă mai apropiată de semeni, „de ideea reintegrării lor într-un cosmos imediat din care făceau parte, dar pe care îl ignorau.”
__________
*Paul Eugen Banciu, Somonul roşu. Roman; Luna neagră. Roman, Editura Anthropos
|
