REVISTÄ‚ DE CULTURÄ‚

                             CRONICA LITERARÄ‚

                                             LUCIAN ALEXIU

                                             POEZIA ÅžI LIMITELE

În trustul junilor iconoclaşti din poezia deceniilor trei şi patru Geo Bogza devine în scurtă vreme un nume. O prezenţă pe care societarii revistelor avangardei literare interbelice nu întârzie să o caute, să o recunoască, să şi-o revendice. E destulă poză, e şi multă gratuitate în tot ce face tânărul rebel a cărui poezie nu osteneşte a provoca exacţiunile autorităţii. După cum şi un fel de instinct al succesului care îi ghidează paşii într-o lume unde prejudecăţile, oricât de puternice, nu sunt de netrecut,nu exclud. Voinţa de a dobândi notorietate este, pentru început, totul –, în rest se poate investi încredere în timpul care oricum nivelează, care atenuează asperităţi. Mentalitatea de franc-tireur nu-i niciodată într-atât de tiranică încât să taie orice cale de comunicare cu ceilalţi, va afla peste ani scriitorul anturat de puternicii zilei – autoritatea popularului reporter şi publicist ajuns la anii maturităţii într-un context istoric schimbat dramatic va beneficia încă din plin de legenda şi aura care-i vor supravieţui junelui nonconformist. Scoase, în anii '50, din circuitul public asemeni altor produse ale culturii burgheze, scrierile de tinereţe ale poetului aveau să dea consistenţă şi aură aparte gesturilor / scriselor scriitorului răsplătit de puternicii zilei cu laurii de academician.

Estetic implicată, violenţa verbală şi imagistică a versurilor însumate în Jurnal de sex (1929) şi Poemul invectivă (1933) atrage atenţia. Mai mult decât atât, poate: fixează un prag. O limită a provocării lingvistice dincolo de care plăcerea de a se simţi violentat a simţului comun încetează a mai fi percepută ca atare – devine altceva decât o simplă epatare livrescă. Nu-i vorba, în toate acestea, pur şi simplu de un stil. De conştientizarea, în schimb, a unui mod diferit de situare a subiectului în raport cu existenţa, cu lumea din jur. Fascinaţie, aşadar, pe de o parte, a unei literaturi ce tinde a se edifica dincolo de norme. Voinţă, pe de altă parte, de a transcende limitele, orice limite – , căutare de sine a spiritului, schimbare a tiparelor de sensibilitate. O scrutare, din apropiere, a conturilor poeziei. După cum şi un mod destul de abrupt de a pune în lucru un limbaj ce se doreşte obiectiv, violent, frust, adevărat. Urmuz premergătorul, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului, texte bogziene de intenţie teoretică datând din anii '30 devin, în context, manifestele prin care acţiunea poeţilor de la Unu primeşte o tentă programatică.

Ce propune, însă, poetul? Un jurnal de copilărie şi adolescenţă vorbeşte despre o "împingere a realităţii dincolo de hotarele ei".; Despre o "violare a realului". Dar ceea ce-şi oferă fanul liricii argheziene în anii dintâi ai colaborării la Bilete de papagal şi la Unu e, edificator şi numai atât, "o baie de realism". Experienţele într-un cotidian absorbant sunt, desigur, ori vor deveni în curând, excesive; "încă o intensitate" notează, pe o pagină de jurnal, Bogza. Poemele sale transpun, se pun în scenă, stabilesc accente, interpretează. Nu sunt, la începuturi, sensibile la invenţie (nici măcar la cea propriu-zis lexicală). În proiect: "versuri caricaturale care, cu cât vor fi mai apoetice, cu atât îşi vor fi atins scopul".

Demistificare, demitizare, detabuizare – sunt, pentru o vreme, cuvintele de ordine cărora le sacrifică scriitorul în devenire; terenul pe care demersul său de construcţie spirituală întâlneşte revolta, protestul antifilistin, antisentimentalismul: "să nu reziste platoşa de sarcasm?", se întreabă, în cutare împrejurare banală, tânărul Bogza. "De câtva timp, – notează altundeva – am o predilecţie pentru grotesc, pentru pătrunderea în partea ridicolă a lucrurilor". Criză de creştere? Şi da, şi nu. Orgoliul privirii lucide asupra celor din jur ("Nu am nici un sentiment, niciodată n-am fost mai sarcastic şi mai independent ca acum") nu este străin de opţiunile generaţiei, de sloganurile care sintetizează noul spirit al epocii. Temă de reflecţie predilectă: "falsitatea amorului burghez". Câteva, reiterate, proiecte în imediat: "aducându-mi aminte că mi-am propus să zgârii viaţa, îmi recapăt energia şi voinţa de violentare (s.n. - L. A.).În Viziuni, voi privi cele privite de toţi la fel, într-un fel nou. Peniţa îmi va sângera carnea ca o gheară şi vârful ei va înroşi hârtia. Ştiu că se va arunca în mine cu pietre, orice ascensiune socială va fi exclusă, dar e destinul meu, înscris în sânge. // Cândva îmi propusesem să «zgârii violent viaţa»". Suntem în anul 1928 şi liricul, care numai cu un an în urmă se detaşa de "expresionismul lui Blaga" proiectând o "poezie penetrantistă", îşi caută asiduu aliaţi, alianţe: "Brâncuşi a făcut în sculptură ceea ce urmăresc eu în poezia penetrantistă. // Şi el are pătrunderea în esenţa lucrurilor". La un an după apariţia volumului Jurnal de sex: "În Lafkadio găsesc ceva din exasperările mele". Şi lecturile nu încetează să adauge note la o poetică din ce în ce mai condiţionată de ethos. Omul revoltat devine, de acum încolo, figura centrală în proiectul său de construcţie interioară: "Un sentiment se afirmă din ce în ce mai puternic: de a nu-mi bate joc de existenţă, de a nu o morfoli cu cedări treptate, cu compromisuri. (...) Sunt aici pentru o singură dată".

ÃŽnainte de a transcende graniÅ£ele spre proză  – spre reportaj – spiritul insurecÅ£ional care nutreÅŸte lirismul avangardistului Bogza determină încă o prefacere de substanţă. Situarea pe poziÅ£iile unui gidianism teoretic care înseamnă, în epocă, dacă nu o despărÅ£ire de modernism, cum crede poetul ("falimentul modernismului în conÅŸtiinÅ£a mea. [...] Reîntoarcerea la viaţă. La viaÅ£a crudă. [...] Apoi: echilibru, ordine, luciditate"), în mod cert o aliniere la experimentul estetic propus de literatura câtorva dintre autorii în vogă ai momentului: de la Camil Petrescu la Mircea Eliade, de la Mihail Sebastian la Blecher: "E vorba în cele ce vor veni de umanitate – nu de umanitarism –, de deschiderea unui ochi crud asupra vieÅ£ii, o apropiere de ea, într-asta găsind justificarea revoltei, nu în declaraÅ£ii".

În contabilitatea demersurilor edificatoare prin care trece literatura comparşilor de la Unu, "manifestele" semnate de Geo Bogza trebuie interpretate nu atât în litera lor, ca îndreptare estetice, cât ca jaloane indicative pentru ce am numi unghiul de reprezentare al realului. Desigur, Urmuz premergătorul, Exasperarea creatoare şi Reabilitarea visului instruiesc, la rigoare, şi asupra modului particular în care un autor reciteşte textele programatice ale modernismului. Documentează, chiar, într-un fel sau altul, asupra celor ce ar putea defini noua sensibilitate literară a epocii. Ne-am afla totuşi la fel de aproape de adevăr căutând în ele cazul particular, o experienţă individuală: consemnând, adică, o atmosferă, un climat existenţial ("scriu, fiindcă viaţa mă exasperează").

 Ceea ce ni se propune în Exasperarea creatoare nu-i, ca atare, un decalog. Tentează mai curând supunerea la un ÅŸir de experienÅ£e în raport cu care esenÅ£ială, pentru poezie, e diferenÅ£a: "Coeziunea grupului nostru actual nu porneÅŸte din specularea diferenÅ£elor ideologice de ÅŸcoală, de generaÅ£ie sau ale oricărei alte doctrine, ci din puternice diferenÅ£ieri organice, din situarea noastră prin temperament, dintr-o dată în câmpul magnetic al polului patronând activităţi în perpetuă răzvrătire împotriva oricărei aÅŸezări în confortabil, împotriva însăşi a întregii literaturi al cărei mobil este tocmai o râvnire a confortabilului".

Sunt lucruri, acestea, până la un punct la îndemână pentru toţi reprezentanţii avangardei în anii '30. Mai puţin comune, în schimb, ar putea fi decupajele teoretice oferite – cum şi regimul de excedare al facultăţilor creatoare sub al căror semn poetul promite a se edifica. Exasperarea, ca principiu vital, de alăturat unui peisaj conceptual convulsionat – dând o idee dacă nu asupra mecanicii actului poetic ("schema exasperării creatoare", în formula lui Bogza), în orice caz asupra condiţiei de existenţă a poeziei: "O exasperare împotriva a tot ce există, o exasperare împotriva a tot ce nu există. O exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării. O exasperare împotriva fiecărui lucru căruia trebuie să ne supunem şi o exasperare împotriva fiecărui lucru pe care îl învingem şi nu i ne supunem. Totul cu o intensitate, cu un tumult făcând ravagii".

Dacă texte precum cel mai sus citat ÅŸi referinÅ£e "teoretice" din Jurnalul de copilărie ÅŸi adolescenţă înregistrează diagrama experienÅ£elor de tot felul aparÅ£inând anilor de ucenicie ai poetului Bogza – poezia în sine are de dat mai rareori socoteală vreunui precept teoretic. Epice până la a putea fi suspectate că maschează o infrastructură prozastică, poemele datând din anii '28 - '33 tatonează, o vreme, solurile mai ferme ale modelelor consacrate. Un Descântec (însoÅ£it de un motto din Tudor Arghezi) ar putea pune în contribuÅ£ie topoi ai poeziei lui Barbu ori, pur ÅŸi simplu, jocuri lingvistice copilăreÅŸti: "Hau! Hau! Hau! / rota dria dau / simo selvo valen / fată cu păr galben / velmo sisla dur / aici împrejur / Klimer zebra tren / ci noi / o noi / în noi / dă noi / trebun cimat dur / larg / larg / bolile se sparg / durerile de cap / leac ceresc / în piept cresc /  simo selmo valen / fată cu păr galben".

Åžarjând nu o dată, poetul îşi propune a da socoteală despre toate lucrurile posibile ÅŸi poate despre ceva în plus: adaos care Å£ine încă de regula jocului / jocurilor poeziei, de o retorică fondată, în fond, pe proiecÅ£ia în negativ a inefabilelor existenÅ£ei. Este ceea ce dă, altminteri, ÅŸi particularitatea versurilor din Jurnal de sex ÅŸi Poemul invectivă, în care vehemenÅ£a tonului ÅŸi atitudinea ironică se convertesc în gesturi de ireverenţă, dispoziÅ£ia pamfletară ÅŸi sarcastică în tentaÅ£ie de a împinge în prim plan notaÅ£ia detaliului visceral, grotesc, iar posturile juvenil-provocatoare în curată gratuitate. Limitele poeziei vor fi, altminteri, cu fiecare nouă tentativă, încălcate. Fracturata linie epică a versului arghezian va fi înlocuită în timp cu largile acolade ale versetelor whitmaniene din Poemul petrolifer (1934) ori din Ioana Maria (1937). Modelul whitmanian reverberează de altfel până târziu, în rescrierea unor poeme de tinereÅ£e adunate în antologia publicată în 1978, Orion, un fel de ediÅ£ie definitivă de unde poetul va înlătura din o bună parte a textelor, împreună cu zgura jurnalistică ÅŸi cu unele cruzimi de limbaj, ÅŸi ceva din aura halucinatorie (de nu ÅŸi fantastică) din elaboratele primelor vârste lirice: "Din vis fantast zvârliÅ£i în stradă / Asasinii au ieÅŸit la pradă. // Ochiul roÅŸ spre astre sucit / ÅŸi spre burta boierului, cuÅ£it. // Cu mărgele la gât fata venea / ÃŽn braÅ£ele lor păroase cădea. // Pe urma fioroÅŸilor tâlhari / porniseră din centru comisari. // Cum spintecau la piept, la gât / trăind ca-n vis ÅŸi nici atât, // asasinii – cu paÅŸi de lup – / prinÅŸi au fost ÅŸi puÅŸi la zdup" (Prinderea fioroÅŸilor asasini).  

Grandilocvente ÅŸi retorice, cu o despletire de gesturi ÅŸi imagini ce au făcut mai apoi reputaÅ£ia reporterului, textele datând din perioada colaborării la Unu primesc, prin rescriere, dacă nu chiar o excesiv subliniată austeritate, mai întotdeauna un accent nou ce vine din dozarea efectelor retorice, dintr-o mai severă, chiar, "argumentare" lirică: Copacul simfonic, Poemul petrolifer. 

ÃŽnsă o poezie remaniată nu face cu necesitate un poet nou ÅŸi, cu atât mai puÅ£in, unul mai bun  – chiar dacă rescrierea sfârÅŸeÅŸte prin a privilegia în cele din urmă literatura – scoasă, mai mult sau mai puÅ£in, din contextul avangardist care a generat-o.

[Home] [Cuprins] [Liricá si prozá-Editorial] [Arhivele unor lumi] [Cronicá literará] [Gratiela Benga] [Anonimus Magnus] [Filosofie/Eseu] [Poeticá] [Arte] [Mapamond liric] [Colegiul de redactie] [Contact]