REVISTĂ DE CULTURĂ

ADALBERT PRZIBRAM –

BIBLIOTECA BRITANICĂ DIN TIMIŞOARA ŞI VIAŢA MEA (II)


LETARGIA, FUGA ŞI SOSIREA ÎN LIBERTATE



Deci, s-a terminat definitiv cu închisoarea. De fapt nu s-a terminat definitiv pentru că urmările ei le-am simţit în diferite feluri. În închisoare am fost bolnav o singură dată la Coasta Galeş. Însă alte boli au apărut abia de acum încolo, întovărăşindu-mă toată viaţa, acestea manifestându-se prin tulburări gastrice, cardiace şi altele. De asemenea, pe linie profesională am avut o serie de piedici de care am scăpat abia după fuga din ţară. Zilele care au urmat le-am petrecut cu sentimente contradictorii. Pe de-o parte eram fericit că sunt afară, pe de altă parte exista un fel de gol în mine şi mă gândeam cu un oarecare sentiment de vinovăţie că lăsasem pe atâţia alţii înăuntru care sufereau şi acuma. Desigur că nu eram vinovat pentru nici unul. Celor care intraseră acolo nu eu le cauzasem încarcerarea în această moară de măcinat tot ce este opoziţie, dar mă întrebam de ce am meritat eu să ies şi să trăiesc în libertate? Dar există oare libertate? Mai aveam să trăiesc paisprezece ani până când să ajung, efectiv, în libertate.
A fost o interesantă lecţie din partea destinului. Am cules multe cunoştinţe despre oameni, despre caracterul lor şi, în special, despre reacţiile lor atunci când au fost scoşi din normalul de toate zilele. În cei cinci ani am trăit clipe de tristeţe, dar şi hazlii. Şi, ca orice episod din viaţă, şi acesta trebuind să se termine cu ceva hazliu, am să adaug următoarele, ca epilog al închisorii.
După câteva zile, mă hotărăsc să mă duc la Fabrica Tanara, ca să-mi iau în primire postul, aşa cum mi se spusese la eliberare. Ajung în faţa porţii fabricii şi pe cine întâlnesc, pe „prietenul” meu Marcu, în civil.
— Dar ce s-a întâmplat, Marcule, îl întreb. 
— Domnule inginer, să ştiţi că fără voia mea am fost scos din producţie şi, aşa cum era obiceiul la noi, într-un scurt curs de şase săptămâni, am fost iniţiat în problemele miliţiei şi mi s-a dat gradul de căpitan şi am fost pus în postul de comandant al închisorii din Timişoara. Asta aţi putut constata şi dumneavoastră. Dar tot dumneavoastră mă cunoşteaţi şi dinainte. Eu eram un om paşnic, un om bun şi nu puteam vedea suferinţele altora. M-am debarasat foarte repede de acest post făcând pe nebunul. Am fost la neurologi şi, cu certificatele medicale în buzunar, mi-am dat demisia. La plecare mi s-a spus: „Trebuie să te întorci la fabrica la care ai lucrat. Trebuie să te primească.” Şi acum, iată-mă! Dar dumneavoastră?
— La fel, am spus eu, şi eu mă duc să-mi încerc norocul.
Deci iată încă o victimă a metodei comuniste, de a crea pe puncte ingineri, oameni de ştiinţă, militari, diplomaţi, nu importă în ce ramură. Cunoaştem chimista emerită care, fără şcoală primară, a devenit om de ştiinţă, obţinând mai apoi diploma de Doctor Honoris Causa a nenumăratelor universităţi din lume.
Asta mi-a adus aminte de o glumă: „Un număr de buni membri de partid, muncitori, sunt scoşi din producţie şi înscrişi într-un scurt curs de diplomaţie, ţara neavând destui diplomaţi, cei vechi, de carieră, fiind concediaţi, neavându-se încredere în ei. După un curs de şase săptămâni, soseşte ziua examenului. Vine profesorul şi dă tema: «Câteva tancuri sovietice trec Prutul; trebuie să facem un protest diplomatic. Asta-i tema!» A doua zi vine profesorul cu tezele corectate în mână.
— Vă felicit! Aţi luat cu toţii examenul. Nota diplomatică a fost perfectă. O singură greşeală aveţi, însă, toţi. În încheiere scrieţi: «Paştele mamei voastre!». Dar să ştiţi că asta se scrie în trei cuvinte şi nu într-unul.”
Ei bine, intrăm amândoi la Tanara. Marcu se duce la secretarul organizaţiei de bază, în secţia muncitori, iar eu mă duc la directorul Goldberger. Nu părea deloc mirat că  mă vede. Am avut impresia că a fost anunţat de Securitate că sunt din nou liber. Fără nici o ezitare, mi-a spus:
— Da, ştiu, te voi lua înapoi, dar avem o dificultate. Între timp, în cinci ani, am angajat mai mulţi chimişti, avem şapte în total şi nu am nici un post liber, însă am o idee. Ţin minte că dumneata aveai un prieten care era subsecretar de stat la industrie şi acuma a devenit ministru, este chimistul Constantin Robu. Aici ai telefonul, dă-i un telefon şi cere-i un post.
 Zis şi făcut. La telefon s-a prezentat secretara lui Robu. Goldberger îi explică despre ce e vorba şi imediat apare la telefon prietenul meu Costel. — Sunt eu, i-am spus. Dar ai grijă, poate nu vrei să vorbeşti cu mine, eu am ieşit de câteva zile din puşcărie. Poate ţi-e neplăcut să stai de vorbă cu mine.
— Deloc, îmi răspunde Costel. Ce doreşti?
Îi spun dorinţa lui Goldberger. La care îmi răspunde:
— Dă-mi-l te rog! Apoi îi spune că are la dispoziţie imediat un post de inginer chimist, cu retribuţie de 4 500 de lei. După asta Goldberger îmi zice:
— Ar fi totul în regulă, numai că, trebuie să mă înţelegi, nu pot să te pun într-un post aşa de bine plătit, când cel mai mic post din cele şapte este plătit cu 1 200 de lei. Astfel că vom face în aşa fel ca fiecare să fie avansat, îl voi încadra mai sus decât este, iar dumneata iei postul ultim în primire pentru câteva luni. Pe urmă vedem noi mai departe. I-am mulţumit, i-am întors spatele şi am ieşit.
La poartă mă întâlnesc cu Marcu.
— Ei bine, Marcule, ce ai făcut?
— Să ştiţi, domnule inginer, că ăştia sunt nişte porci! Au spus că nu pot să mă ia, că nu au post liber, nici măcar de muncitor. Să vin peste o lună şi m-au prenotat. Şi dumneavoastră? m-a întrebat el. Ce să spun?
— Acelaşi lucru, aşa au făcut ca să nu mai revin la postul meu.
— Ştiţi de ce, domnule inginer, îmi spune Marcu foarte filozofic, pentru că noi doi am fost la puşcărie.
Logică impecabilă! Şi cu asta a început o perioadă de lung şomaj, căci abia după 9 luni am intrat în post. Până atunci, am folosit timpul pentru a regăsi societatea pe care o pierdusem şi pentru a constata cine anume mai vrea să stea de vorbă cu mine, cui îi e frică de mine. Dealtfel foarte puţine persoane au mai ţinut legătura cu familia mea în timp ce eu eram plecat.
Am revăzut-o pe Gizy, fosta colegă de la Tanara, am vizitat-o pe doamna doctor Weinberg Astrid şi am reluat jocurile de bridge. Am reînnoit prietenia cu Eliza Ionescu, povestindu-ne reciproc păţaniile. Puţin ruşinat, dar ce era să fac, îmi petreceam timpul plimbându-mă şi făcând vizite.
Într-o zi, şezând la o cafeluţă la doamna doctor Weinberg, adică la Astrid, apare  în vizită o doamnă. Sunt prezentat şi reiese că este Carmen Mureşanu. Între timp Astrid se împrietenise cu Carmen, care după eliberare se mutase la Timişoara cu soţul ei, profesor la Politehnica din Timişoara, la Facultatea de Agronomie. Am depănat amintiri, aveam doar cunoştinţe comune, spre exemplu, pe „amicul” Zlotea, ajutorul de comandant al lagărului de la Cernavodă. De notat că dânsa fusese înaintea mea la Cernavodă. Am depănat aşadar împreună amintiri şi am putut fiecare din noi să ne completăm lacunele pe care le aveam din anii petrecuţi la Canal.
L-am văzut pe Titi Sarmeşiu căruia i-am mulţumit pentru posibilitatea pe care i-a dat-o Evei să se întâlnească cu Cristea Valentin şi pentru îngrijirea medicală dată mamei mele în cursul celor cinci ani.
Nelu Haica, doctorul de vis-à-vis, a fost mutat la Moldova Nouă. A divorţat între timp, recăsătorindu-se apoi cu o femeie cu numele Nora. Mi-a povestit că între timp a fost grav bolnav de hepatită, infectându-se de la un bolnav. Din păcate, în urma acestei boli, a dat în psihopatie, rezultatul fiind că peste câţiva ani s-a sinucis în spital, la Bucureşti.
Zeno Ponoran ajunsese cu serviciul la Combinatul Siderurgic din Galaţi. Aurică Ieremia a devenit şeful laminoarelor la Combinatul Siderurgic din Reşiţa. Lucian Roşiu a devenit medic la Laboratorul de Igienă din Timişoara. Iar Titi Sarmeşiu, după Spitalul Bega şi un stagiu la Clinicile Noi, a devenit directorul Spitalului C.F.R. Nelly Avram  s-a căsătorit cu judecătorul Ştefan Boldur, locuind acum la Caransebeş. Ea şi cu Boldur s-au purtat foarte frumos cu Eva în timpul detenţiei mele. Au invitat-o de câteva ori la Caransebeş, la ei acasă. Au făcut excursii cu ea, fiindu-i alături în clipele cele mai grele.
Singur Mircea Catalina lipsea din repertoriu. Nuşa devenise şefă de lucrări la Catedra de chimie organică din Timişoara şi nu voiam să reluăm legătura, de teamă să  nu-i periclitez eventual poziţia. Mai ales că ştiam că încercase să-l izoleze pe Mircea de toţi foştii colegi. Am luat legătura şi cu prietenul Eugen Popa de la Iaşi, care între timp intrase în învăţământ la politehnică, devenind şef de lucrări şi, mai apoi, profesor. Regretam că nu pot să revăd doi oameni care mi-au fost dragi, pe domnul profesor Huidovici şi domnul Ursescu-Galaţi, naşul meu. Amândoi muriseră în timpul cât fusesem eu plecat.
M-am reîntâlnit cu Liviu Oprea, care îşi reluase serviciul la poştă, ca telegrafist. Într-o zi, apare şi Lia Poboran, care între timp se căsătorise şi trăia la Bucureşti. A venit în vizită la părinţii ei şi nu mică ne fu bucuria revederii.
Socrii mei erau la Bucureşti şi trăiau cu fiica lor, sora Evei, cu doi ani mai mică. Între timp şi ea se căsătorise. Într-o zi mă întâlnesc cu Anny Stürmer, fosta Anny Knauer, din Reşiţa, cu care am reluat prietenia. Revăzând aceste persoane şi constatând mersul vieţii lor, am putut realiza deosebirea dintre evenimentele petrecute în viaţa lor, faţă de golul din viaţa mea, eu pierzând cinci ani în puşcărie.
Am înţeles că, în timp ce la mine timpul se oprise, afară viaţa mersese înainte. Am putut constata teoria relativităţii pe mine însumi. Diferenţa între a fi închis şi a trăi afară este următoarea: În închisoare, o oră după alta trecea foarte, foarte greu. Dar uitându-te înapoi după un an ţi se pare că totul a fost ieri. Afară, o oră, după alta, trecea foarte, foarte repede. Nici nu o observai când a trecut. Dar, uitându-te înapoi, după un an, pare o veşnicie. E simplu. Afară ai avut o serie de evenimente prin care ai trecut, în timp ce la puşcărie ai avut plictiseala de toate zilele, zile cenuşii, fără schimbări. Bineînţeles mă refer aici la orele petrecute fie la depozitul închisorii, fie la Securitate şi nicidecum la timpul petrecut la Canal, care, deşi avea o oarecare uniformitate, vorbind de lucruri de toate zilele, totuşi prin contactul cu foarte mulţi oameni, avea oarecum „mişcarea” lui.
Am reluat legătura şi cu familia Bănărescu, Petrică fiind la Bucureşti, unde a devenit profesor de ştiinţe naturale, urmând hobby-ul nostru din copilărie, interesul pentru animale. S-a specializat în peşti. Sora lui, Maria, s-a căsătorit cu inginerul Bica. Cele două surori frumoase de la Reşiţa, Emmy şi Amanda Kunz, au ajuns şi ele la Timişoara, căsătorindu-se. Emmy, bruneta, cu doctorul Felix Baruch, medic de laborator, şi Amanda cu un măcelar cu numele de Novak.
Am regăsit toată partida de cărţi a mamei care, cu aceiaşi parteneri, a continuat să joace în tot timpul lipsei mele, săptămânal, ba la unul, ba la altul din cei cinci jucători. După ieşirea mea din închisoare aveam să mai trăiesc împreună cu mama mea şapte ani fericiţi, în care timp jocul de cărţi a continuat. Mai târziu, fără una din partenere, care murise.
Cu englezii pierdusem orice legătură şi nu puteam să risc să o reiau, spre a nu avea din nou complicaţii.
În februarie 1956 mama se întâlneşte cu fiul unei foste prietene de-a ei din Reşiţa, cu Ladislau Cseh, Laci Cseh, care era cu zece ani mai în vârstă ca mine. El o întreabă de mine, mama povesteşte că sunt „afară” şi caut serviciu. Dânsul, fiind şeful serviciului tehnic din Electrobanat, îi spune mamei să trec pe la el. Zis şi făcut. Mă primeşte foarte drăguţ, mă prezintă imediat directorului Ioniţă şi inginerului şef Sonnenschein şi plec din biroul lor cu angajamentul în buzunar. Am fost numit şef de laborator la Electrobanat. La acea oră, Eva era şefă de laborator la Electromotor şi eu şef de laborator la Electrobanat. Aparţineam aceluiaşi minister. Mă ocupam la laborator cu analizele materiilor prime care se foloseau la fabricarea bateriilor. Fabrica Electrobanat era fosta Fabrică Dura din Timişoara. Toată lumea în ţară cunoştea bateriile Dura. Acolo revăd un fost coleg de facultate, pe Vâja, şi mă împrietenesc cu inginerul Jakobovici şi cu doamna Trude Frankowits, care era bibliotecara fabricii. După vreo două luni de la ieşirea mea din închisoare, am reuşit să scăpăm de locatarul camerei care a fost rechiziţionată între timp, astfel că Eva şi cu mine ne-am mutat în fosta cameră, care era mereu închiriată ca o cameră mobilată. Mama ocupa dormitorul nostru, iar camera în care era biblioteca era sigilată, Spaţiul Locativ respectând şi acum sigiliul meu. Trăiam, care va să zică, la umbra Bibliotecii Britanice din Timişoara. Era plăcut gândul că dincolo de această uşă se aflau cărţile engleze şi restul de ziare şi reviste neatinse de acum cinci ani.
În timp ce eram „plecat”, lângă Reşiţa se construise un baraj cu numele de Crivaia. În vara anului 1956 ne-am hotărât să facem o excursie, plecând, Eva şi cu mine la Reşiţa, cu trenul, de unde am luat un camion, care tocmai pleca la Crivaia şi astfel nu am avut timpul necesar ca să o vizitez pe prietena mea Gina, din care cauză s-a şi supărat ulterior,  aflând că am fost la Reşiţa, chiar dacă doar 20 de minute. Nu puteam să pierdem o unică ocazie când, ieşind din gară, ne-am pomenit cu un camion care tocmai pleca la Crivaia. Astfel, după o oră am şi sosit la Crivaia, constatând splendoarea acestui lac la poalele unor păduri de brazi.
Era o cabană acolo, unde puteai închiria camere şi unde le-am întâlnit pe Astrid Weinberg şi pe Anny Stürmer, care petreceau acolo o parte din vacanţă. Am stat acolo câteva zile, după care împreună cu Anny am plecat pe Muntele Semenic, care se află la o oră de drum pe jos de la Crivaia. Anny a rămas pe Semenic, iar noi am pornit-o spre Muntele Mic. Pentru asta am mers pe jos de la Semenic până la Caransebeş, unde am înnoptat. A doua zi, prinzând un camion cu excursionişti de la Timişoara care trecea pe la poalele Muntelui Mic, ne-am ataşat de acest grup şi după câteva ore de mers pe jos, am ajuns la Muntele Mic. Din grupul timişorean am făcut cunoştinţă şi, mai apoi, ne-am împrietenit cu avocata Lidia Olteanu, care locuia la Timişoara.
În toamna anului 1956, la Electrobanat se construieşte un cuptor cu lămpi de raze infraroşii pentru uscarea lacului de pe diverse piese fabricate în întreprindere, precum abajur pentru lămpi, lanterne de automobile şi altele. Eu fiind chimistul, au căzut în sarcina mea încercările diferitelor lacuri adecvate pentru o uscare rapidă. Asta dădea sens tunelului, deoarece în cuptoarele de convecţie, încălzite cu rezistenţe, lacurile se uscau în câteva ore, în timp ce, sub acţiunea razelor infraroşii, uscarea avea loc în câteva minute, până când, pe o bandă, materialul vopsit era transportat prin tunel. Au urmat 40 de nopţi în care, în fiecare din ele eram la fabrică, făcând încercări după încercări. Noaptea, fiindcă atunci cuptorul — mare  consumator de curent electric pentru care încă nu ni se dăduse aprobarea — putea să funcţioneze fără a consuma în paralel cu restul fabricii, cum ar fi fost în timpul zilei.
La ora aceea, Anny Stürmer era crainic şi reporter la Radio Timişoara. Într-o seară vine la noi, la Electrobanat, să facă un reportaj despre tunelul cu becuri infraroşii. Acestea erau nişte becuri mari, argintate, care dădeau o lumină roşie, radiind raze infraroşii luminoase, care pătrundeau în interiorul substanţei lacului, uscând-o foarte repede. Pe la douăsprezece noaptea o conduceam pe Anny acasă şi, în timp ce traversam podul de pe bulevardul Mihai Viteazul, vedem soldaţi ruşi cu armele în mână stând şi păzind podul. Abia a doua zi ne-am dat seama ce s-a întâmplat.
A izbucnit Revoluţia în 23 octombrie în Ungaria. Între timp şi în Ungaria au fost schimbări ca şi la noi, a fost destituit Rákosi, care era omul lui Stalin, şi Imre Nagy a devenit prim ministrul Ungariei. Sub el însă, începe insurecţia, la început trupele sovietice, puţine câte erau, retrăgându-se, dar revenind în ziua de 4 noiembrie 1956 cu forţe superioare şi trecând prin foc şi sabie Ungaria. Rezultatul a fost zeci de mii de morţi şi 250 000 de fugiţi, care au folosit timpul de câteva zile până când tancurile sovietice au ajuns de la frontiera de răsărit până la frontiera de apus, trecând spre Austria.
Speranţa ungurilor s-a năruit. Kádár, una din figurile sinistre, a preluat puterea readucând Ungaria în starea de fidel vasal al Uniunii Sovietice. În acelaşi timp ungurilor li se acordă unele libertăţi pentru a nu se ajunge din nou la asemenea evenimente. Ruşii au constatat că nu-i de jucat cu ungurii, iar Ungaria a fost denumită „baraca cea mai veselă” din lagărul socialist.
După ce capii revoluţiei, în frunte cu Imre Nagy, au fost spânzuraţi şi o serie de oameni băgaţi în puşcărie, viaţa s-a normalizat, ungurii putând călători liberi în restul Europei. Cu jind se uitau la ei celelalte ţări satelite ale Uniunii Sovietice.
În perioada aceasta am fost trimis pentru prima oară în deplasare la Bucureşti, la Ministerul Energiei Electrice. Din nou steaua mea norocoasă a intrat în funcţiune, pentru că în timpul zilelor de şedere la Bucureşti am fost căutat acasă de Securitate. Niciodată n-am aflat ce au vrut, respectiv ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram la Bucureşti la ora aceea, ci la Timişoara. Desigur că era în legătură cu Revoluţia Ungară.
Împreună cu inginerul şef Otto Sonnenschein şi cu Laci Cseh am început să studiem o nouă versiune a energiei infraroşii, şi anume razele infraroşii neluminoase. Acestea erau, practic, acele raze care se trimiteau dintr-o sobă de teracotă când se făcea foc în ea. Ideea de a construi aceste radiatoare, odată născută, nu aveam decât să depunem o muncă asiduă pentru realizarea ei. Bineînţeles că în străinătate, vorbesc de America şi de Europa de Vest, erau deja realizate astfel de becuri, poate chiar brevetate. Dar, desigur, ca orice alte chestiuni, cărţi sau materiale, care erau realizate în lagărul socialist, nu erau supuse brevetului, nici gând să se ceară permisie sau licenţă pentru fabricare. De bine, de rău, se căuta să se modifice forma şi conţinutul unora din aceste aşa-zise materiale imitate şi astfel nici nu puteam fi atacaţi de o lege care proteja brevetele. Astfel, Eva a realizat nişte imitaţii de săruri de galvanizare, săruri de nichel şi de cupru la Electromotor.
Şi noi am pornit cercetarea în direcţia razelor infraroşii neluminoase, cum le-am denumit eu, fiind vorba de raze infraroşii întunecate. Ministerul a creat o jumătate de normă pentru o echipă de cercetători în această direcţie, echipă din care făceau parte, pe lângă inginerul Sonnenschein, Jakobovici, Cseh şi cu mine, precum şi inginerul Kelemen de la Electromotor.
Ne întâlneam săptămânal de mai multe ori şi discutam. Începusem să-mi pierd răbdarea, pentru că gândisem un plan de lucru, cercetând radiatoare uzate pe acest sistem la fabrica Guban din Timişoara. Guban era fabrică de pantofi. Domnul Guban, bătrânul, a fost în celulă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiind închis într-o anume împrejurare şi, pe baza prieteniei lor, Guban a putut, din cizmar artistic, să devină proprietarul unei fabrici de pantofi cunoscută în toată Europa. El fabrica şi piele artificială pentru pantofi, care nu era altceva decât o masă de plastic aplicată pe pânză şi uscată cu raze infraroşii întunecate, provenite din radiatoare pe care le importa din Germania. Numai prin legăturile sale cu Gheorghiu-Dej a reuşit, respectiv a avut aprobarea de a importa orice produs necesar fabricii sale. Era singurul capitalist din România.
Cum spuneam, eu îmi făcusem deja planul cum să construim radiatoare similare, dar nu puteam să-mi impun punctul de vedere, dat fiind că ceilalţi, grupul I.C.E.T., adică Institutul de Cercetări Electrotehnice filiala Timişoara, nu puteau să se înţeleagă asupra modului cum pornim. Astfel că totul se derula în chip teoretic.
Între timp, ajungem în februarie 1958, când, într-una din zile sunt chemat la direcţiune şi directorul îmi aduce la cunoştinţă că, practic, sunt dat afară. Cum a reieşit mai târziu, o chimistă a urmat după mine, care prin diferite relaţii a ajuns la director. Acesta i-a promis postul de şef de laborator şi pentru asta eu trebuia să eliberez locul. De fapt apăruse o lege în vara anului 1957 nr. 272, prin care oricine putea fi licenţiat, respectiv dat afară din serviciu fără motivare, lucru neobişnuit în statele comuniste, unde exista sloganul: „La socialişti nu există şomeri! Fiecare are dreptul la muncă!”
În vara anului 1957 a apărut şi Legea 324, care a devenit cunoscută ca „3 ani în 24 de ore”, ceea ce însemna că orice cetăţean care primeşte bacşiş, face scandal, este şomer sau are o comportare indecentă, poate fi arestat şi trimis la cules de stuf. A fost o reînnoire a legii administrative. Zeci de oameni au fost arestaţi în ţară şi trimişi 12 luni la muncă de reeducare la cules de stuf. S-a aflat că România făcuse un contract cu Germania ca să trimită stuf pentru fabricarea hârtiei. Condiţiile erau inumane. Stăteau oamenii până la brâu în apă şi tăiau stuful. Au fost arestaţi chelneri care luaseră bacşiş, au fost arestaţi unii care au făcut scandal în tramvai, au fost arestate femei şi bărbaţi care în toiul verii, la 40 de grade la Bucureşti, purtau pantaloni scurţi sau cămăşi neînchise bine în faţă până la gât. Samavolnicia a triumfat din nou în ţară. La începutul iernii, când a fost livrată toată cantitatea de stuf, toţi aceia au fost eliberaţi înainte de vreme.
Cu Legea 232, a fost dată afară şi Eva în vara lui 1957. Norocul ei a fost însă că, prin intervenţia mea, a primit un post al Electrobanat, ca reprezentantă la Bucureşti a serviciului de aprovizionare. A fost în acest post până când, în timpul iernii, a găsit un post de mecanic şef la Fabrica de perii din Timişoara. Astfel, în februarie ’58, când eu eram dat afară, ea era angajată la Fabrica de perii.
Situaţia mea părea dezastruoasă, căci nu vedeam unde şi cum puteam primi din nou un post. Eva avusese un coleg de facultate, un anume Diamant Icard care la ora aceea era inginer şi avea funcţia de şef al secţiei I.C.M. Timişoara. I.C.M. nu era altceva decât Întreprinderea de Colectare a Metalelor. Steaua mea norocoasă a condus-o pe Eva spre Diamant, pe care l-a întâlnit pe stradă. Eva povestindu-i de situaţia mea, Diamant spune scurt: „Trimite-l la mine. L-am angajat.” Astfel, numai după zece zile de şomaj, am şi fost angajat ca muncitor la Întreprinderea de Colectare a Metalelor.
Darea mea afară de la Electrobanat a fost foarte penibilă pentru inginerul şef Sonnenschein şi prietenul meu Cseh, deoarece ei erau cei care m-au protejat. Cu atât mai mult cu cât era de neînţeles această licenţiere, căci depusesem o muncă interesantă şi cu folos fabricii, prin studiul pe care l-am făcut asupra bateriilor, producând o metodă nouă în fabricarea lor, prin introducerea bioxidului de mangan din ţară la fabricarea bateriilor, bioxid de mangan produs la Fabrica de Negru de Fum din Orăştie. Şi, bineînţeles, pentru punerea la punct a unui lac pentru producţia pieselor lăcuite în tunelul cu raze infraroşii. Încă în iunie ’57, am făcut câteva călătorii la Orăştie, dând îndrumări şi arătând rezultatele analizelor până ce s-a pus la punct bioxidul de mangan de calitatea necesară bateriilor.
Cu ocazia uneia din călătoriile acestea la Orăştie, fac cunoştinţă cu doamna Speranţa Costăchescu, soţia unui colonel, care pe vremea aceea era medic la Spitalul Militar din Timişoara. Dânsa era originară din Orăştie. Prietenia durează şi azi. Ne-am întâlnit de câteva ori la Timişoara, până când dânşii se mută la Bucureşti. Cu 35 de ani mai târziu, ne-am întâlnit din nou.
Dar să revenim la I.C.M.-ul din Timişoara. I.C.M. era o întreprindere cu centrala la Bucureşti, aparţinând Ministerului Metalurgiei şi se ocupa de colectarea şi predarea la fabricile metalurgice a fierului vechi şi a neferoaselor. Întreprinderea era organizată astfel: directorul şi inginerul şef se aflau la Bucureşti cu serviciul tehnic, vânzări, aprovizionare. Erau zece secţii în ţară împărţite în principalele provincii: Banat, Oltenia, Muntenia etc., în frunte cu un şef de secţie cu servicii de planificare, de aprovizionare şi de vânzări. În regimurile comuniste, serviciile de aprovizionare şi vânzări erau astfel organizate, încât funcţionau tocmai invers de cum se întâmpla acest lucru în lumea capitalistă, adică a economiei de piaţă şi nu a economiei planificate cum era la comunişti. În timp ce în lumea capitalistă aprovizionarea nu se mişca din loc, şezând liniştită la birou şi primind în fiecare zi o serie de agenţi de vânzări ai diferitelor întreprinderi, care veneau să-şi ofere mărfurile şi să dea cadouri destul de importante şefului aprovizionării. Acesta nu trebuia decât să aleagă calitatea şi preţul cel mai avantajos al produselor oferite. Serviciul de vânzări al întreprinderii avea, însă, de suportat toată greutatea plasării  produselor.
La comunişti, cum am spus, era tocmai invers. Şeful vânzării şedea la birou şi, pur şi simplu, dispunea trimiterea conform planului a cantităţilor de mărfuri gata repartizate încă de la minister, căci funcţiona într-un sistem planificat. În acest timp, aprovizionarea trebuia să alerge peste tot şi să găsească materiale necesare producţiei fabricii, care uneori erau greu de obţinut şi nu întotdeauna erau dirijate de la minister spre întreprinderi, deci la repartizări erau dificultăţi. Eu, care nu puteam să mă astâmpăr, după trei, patru luni de activitate de muncitor, prin bunăvoinţa lui Diamant, nefiind obligat să încarc camioane cu metale vechi, cum făceau ceilalţi muncitori, ci făcând pe normatorul, m-am putut ocupa în paralel de studiul unei cărţi care trata problema recuperării deşeurilor metalice, a staniului pur. E vorba de deşeurile apărute în urma ştanţării cutiilor de conserve, care erau din fier, respectiv din tinichea, şi pe dinăuntru căptuşite cu un strat de staniu, mai precis, cositor pur de 99 %, asta ca să împiedice oxidarea cutiei din cauza acidităţii conservelor care se aflau în interior şi bineînţeles era o formă sănătoasă şi estetică de a veni în contact direct cu alimentele.
Cositorul sau staniul pur era pe de o parte importat, pe de altă parte deşeurile de fier acoperite cu acest staniu nu puteau fi topite. Ele erau considerate ca fier vechi la fabricile metalurgice şi la combinatele siderurgice, deoarece impurificau oţelul. Întreprinderea a fost însă obligată să cumpere toate deşeurile, dar nu putea să le revândă din motivele arătate mai sus. În consecinţă, stăteau în paragină în curţile depozitelor. Secţia din Timişoara avea centre în diferitele oraşe mai mari. Aceste centre de colectare erau la Timişoara, Reşiţa, Arad şi Oradea. Centrele aveau, la rândul lor, în alte localităţi mai mici, depozite. Astfel era o filieră bine organizată de colectare a metalelor.
Cum am spus, în toate aceste depozite erau colţuri unde se ridicau munţi de tablă cositorită nefolosibilă. Am lucrat câteva luni la dezvoltarea unei metode de recuperare a staniului, bazat pe atacarea în bazine galvanice a acestui strat, care apoi se depunea pe polul celălalt, adică pe pereţii băilor galvanice sub formă de staniu pur, eliberând în acelaşi timp tabla de fier de acest metal neproductiv din punct de vedere al recuperării fierului vechi. Pe de altă parte, staniul recuperat a fost presat în calupuri şi vândut destul de scump fabricilor de neferoase care prelucrau aceste deşeuri.
Electrizată de această lucrare, să-i spunem inovaţie unică în ţară, conducerea din Bucureşti, adică directorul Dragu şi inginerul şef Săndulescu a dat imediat un post de inginer control calitate secţiei I.C.M. Timişoara, care mi s-a atribuit mie. Deodată am fost din nou într-o situaţie privilegiată. Am deţinut unicul post de la serviciul de control calitate din Bucureşti atribuit secţiei din Timişoara, celelalte secţii neavând acest serviciu. Am fost retribuit cu un salariu superior şi astfel, la Timişoara, secţia I.C.M. era singura din cele 10 din ţară, unde lucrau doi ingineri, Diamant şi cu mine. Timp de 11 ani am fost în acest post până în momentul plecării din ţară.
Făcându-se aluzie că nu aş putea avea mai multe norme, se refereau la jumătatea de normă în calitatea de cercetător la I.C.T., mi-am dat demisia cu mare plăcere, pentru că între timp mi-a venit ideea să realizez eu radiatoarele de infraroşii neluminoase, cum le-am numit eu, văzând absoluta incapacitate a acestei echipe de cercetători. Poate voiau să cerceteze ad infinitum, ca să ia salariu. În orice caz, în paralel cu activitatea de decositorire a deşeurilor de metal, de fier cositorit, de tablă cositorită, am creat un colectiv pentru realizarea radiatoarelor care emit raze infraroşii neluminoase.
În 1959, m-am prezentat la serviciul tehnic al Ministerului Industriei Uşoare, de care ţinea fabrica Guban, şi am elaborat planul meu prin care eram pregătit să fabric în ţară radiatoare infraroşii care să înlocuiască radiatoarele aduse din import. Mă gândisem la Fabrica de porţelan şi faianţă „Crinul” din Timişoara. Guban, ţinând de acest minister, a făcut imediat o comandă Fabricii „Crinul”, pentru livrarea a 100 de radiatoare. Mi-am adus aminte de acţiunea pe care am făcut-o pe vremuri pentru înfiinţarea Bibliotecii Britanice. Încă nu se produsese nici un radiator şi deja aveam în mână comanda şi dispoziţia ministerului către Fabrica „Crinul” ca să produc aceste radiatoare. Pur şi simplu am răpit-o pe Eva de la Fabrica de perii, transferând-o în postul de mecanic şef înfiinţat atunci de Ministerul Industriei Uşoare la Fabrica „Crinul”. De ce Eva? Pentru că de un timp încoace, împreună cu dânsa, făceam experienţe acasă, elaborând  nişte radiatoare infraroşii de tip disc cu ghivent, putând fi înşurubate exact ca becurile electrice şi radiatoare infraroşii neluminoase concave de forma acelora care încăpeau în tunelul lui Guban, pentru fabricarea pielii artificiale.
Desigur că am atras duşmănia inginerului Sonnenschein, a acelora de la I.C.T. şi a Electrobanatului în urma acestei „lovituri de stat” pe care am făcut-o, dar opera a fost înfăptuită. În 1960 a început producerea acestor radiatoare. A fost anunţată ca o inovaţie la Ministerul Industriei Uşoare şi pentru această lucrare am primit suma de 25 000 lei, care a fost împărţită între membrii colectivului, între care a fost inclus şi inginerul Diamant, precum şi Heinrich Frank, care era adjunct şef de secţie la Timişoara. Din colectiv mai făceau parte şi inginera şefă Iancu şi directorul Fabricii „Crinul”.
Pentru obţinerea unor comenzi mai mari de radiatoare infraroşii am convins din proprie iniţiativă Fabrica de Tractoare din Braşov să construiască un tunel pentru uscarea tractoarelor lăcuite. Şi Electrobanat a trecut de la radiatoarele infraroşii luminoase la cele neluminoase în formă de disc, înşurubabile ca şi becurile. Cel puţin 40 de ani au fost fabricate aceste radiatoare la Timişoara. Nu ştiu dacă se mai fac la ora asta.
Încă din 1960 am realizat nerealizabilul într-o societate comunistă, ştiut fiind că în sistemele totalitare comuniste nu se făcea reclamă. Întreprinderile erau naţionalizate, produsele erau repartizate în sistemul economiei planificate şi, prin urmare, nu era nevoie de nici o reclamă. Eu însă, am făcut reclamă pentru radiatoarele mele. Cum anume?
În decursul anului 1960 am făcut o serie de experienţe în diferitele industrii — lemnului, pielii artificiale, metalurgică —, scriind câte un articol în diferitele reviste de specialitate despre funcţionarea radiatoarelor. Până şi o cloşcă artificială a fost făcută cu ajutorul unui radiator, sub care, dând căldură, au fost crescuţi fazani la fazaneria din Timişoara. După clocirea automată, puii de fazan au acceptat drept cloşcă un radiator infraroşu. În domeniul cosmeticii am găsit, de asemenea, o aplicaţie pentru tratarea furunculozei pe baza căldurii provenite din razele infraroşii neluminoase care pătrundeau adânc în piele fără a produce arsurile făcute de razele ultraviolete. Şi pentru reumatism era adecvată această lampă. Până şi în industria farmaceutică s-a aplicat pentru uscarea unor cristale servind la fabricarea medicamentelor.
După ce a apărut câte un articol în aceste reviste de specialitate scris de mine împreună cu câte unul din colectiv, am făcut o colecţie cu aceste materiale publicate într-o cărţulie mică, pentru prima oară în ţară, cu o copertă din material plastic, formând astfel un prospect necesar pentru orientarea potenţialilor clienţi privind funcţionarea razelor infraroşii. Cărţulia a fost tipărită la Timişoara, la Întreprinderea Poligrafică „Banat” şi împărţită gratuit la toţi cei care se interesau de această tehnologie. Devenisem „regele neîncoronat” al radiatoarelor infraroşii.
Cu ocazia uneia din deplasările făcute la centrul I.C.M. Reşiţa am trecut prin Bocşa Montană, întâlnind-o pe Elena Corneanu, care era cu zece ani mai în vârstă ca mine, originară din Reşiţa şi pe care o cunoşteam de când eram mic. Mult timp nu am mai revăzut-o şi acuma, în 1960, când aveam 38 de ani iar dânsa 48, nemaicontând diferenţa de vârstă, am reîntâlnit-o la Bocşa. Acolo locuiau părinţii ei, ea fiind căsătorită cu inginerul Corneanu, care lucra la Bucureşti. Această reîntâlnire a avut ca urmare mutarea lor din Bucureşti la Timişoara, prietenia menţinându-se până la moartea ei.
În cadrul activităţii mele ca inginer control calitate pe linia de decositorire, pe de o parte, iar pe de alta ca şef al colectivului de raze infraroşii, am colindat prin toată ţara. Sub directul meu control se aflau centrele de colectare a metalelor din Reşiţa, Oradea, Arad şi Timişoara. La Reşiţa, în urma punerii la punct a sistemului de recuperare prin băi galvanice a staniului, în cadrul combinatului siderurgic, la centrul I.C.M. Reşiţa s-a înfiinţat primul atelier de decositorire. Aici lucrau 4 imense băi, producând anual câteva tone de cositor pur. Această Staţie de decositorire s-a clădit în cursul anului 1960 şi eu trebuia să merg săptămânal de două ori la Reşiţa pentru controlul lucrărilor şi mai apoi pentru controlul producţiei.
Lunar plecam la Bucureşti spre a lua instrucţiuni. Centrala din Bucureşti aproba orice iniţiativă pe care o luam eu. Am realizat şi o trusă de chimicale pentru determinarea materialelor neferoase care intrau în compoziţia aşa-ziselor oţeluri aliate sau oţeluri nobile, cum au fost silicea, nichelul etc. Această trusă de determinare a aliajelor a fost produsă în cel puţin 50 de exemplare. S-au creat posturi de muncitor control calitate la fiecare centru de colectare a metalelor din ţară. Controlorii determinau cu ajutorul trusei care oţel este un oţel aliat, acesta vânzându-se mai scump oţelăriilor decât fierul vechi ordinar.
Cu ocazia deplasărilor mele la Reşiţa am reînnoit prietenia cu Gina Guman, cu Anny Stürmer, care între timp se mutase din nou la Reşiţa, şi cu Blanca Marek Brebenariu. Dealtfel, îmi făcusem o serie de prieteni în cadrul I.C.M.-ului din Timişoara şi în cadrul I.C.M.-urilor din ţară. Între timp, în locul lui Dragu, venise un alt director şi în locul inginerului şef Săndulescu, venise Nae, care era în această funcţie şi în momentul plecării mele din ţară. Şeful meu din Bucureşti era un inginer Chiriţă, care era şeful serviciului tehnic. Secţia I.C.M. Timişoara avea şi o latură hazlie. Inginerul şef de secţie avea numele de Diamant, secretara organizaţiei de bază se chema Mariana Fonta, şefa sindicatului se numea Mili Fieru. Era nostim când, cu ocazia unei vizite, Diamant lua telefonul şi spunea: „Fieru şi Fonta să vină la mine!” Asta bineînţeles în cadrul Întreprinderii de Colectare a Metalelor… Nu mai spun că la Ploieşti exista o secţie specială care se ocupa numai cu colectarea neferoaselor. Un angajat de acolo se numea Zinculescu. 
Două locatare ale blocului nostru de pe strada Paul Chinezu nr. 6 ajunseseră angajate ale secţiei I.C.M. Timişoara, doamna Willer ca dactilografă şi Elisabeta Szabo ca laborantă a mea. A mai fost laborantă şi Emilia Milanici, care era sora doamnei Vera Milanici căsătorită cu Obradovici, primul ambasador al nostru la Tokyo şi, mai târziu, în 1969, ambasadorul României la Praga. Mă voi întâlni în 1969 atât cu Vera cât şi cu domnul Obradovici la Ambasada Română din Praga. Cel însărcinat cu controlul de calitate la centrul din Timişoara a fost Augustin Reff, cu care m-am împrietenit. Cu el şi cu familia lui am petrecut multe revelioane. Şi cu Hani Frank am devenit prieteni şi ne vizitam deseori acasă. Ne-am reîntâlnit în Germania, unde a şi murit.
La secţia din Timişoara, eram în relaţii bune cu Adela Gorjan, cu Berta Chioibaşu, care astăzi se află la Berlin, cu Mariana Fonta şi cu Margareta Mordunescu, amândouă ajunse în Germania. La I.C.M. formaserăm o familie veselă, era o solidaritate model şi ne întâlneam deseori cu toată secţia la o mică petrecere. Diamant organizase astfel sărbătorile de 1 Mai, 7 Noiembrie, încât noi cei de la I.C.M. eram scutiţi întotdeauna de defilare, stând numai de pază la marginea coloanelor care defilau.
Sibylle Weinberg, fiica lui Astrid, a fost şi dânsa un timp şomeră şi, datorită mie, a intrat ca dactilografă la I.C.M., unde a rămas până la plecarea familiei în Germania. Ea trăieşte astăzi la München. Aici au murit părinţii ei în anii trecuţi. Singura persoană faţă de care toată lumea păstra o anume distanţă era Ani Repede, secretara şefului, cea care conducea biroul de planificare, respectiv serviciul administrativ. A fost un fel de persoană noli me tangere, pentru că în calitatea ei de „mână dreaptă” a directorului, într-o societate bazată pe dictatură, un cuvânt aruncat din greşeală, ajuns la urechile directorului, putea să te coste. A trebuit să ne reîntâlnim în anul 2000 în Germania ca să ne împrietenim. În ultimii ani în care am stat la I.C.M. a venit acolo doamna Roseta Pop, soţia inginerului şef Adrian Pop de la Electrometal, care era vis-à-vis de noi. Ne-am împrietenit repede şi de atunci Roseta a fost adesea la noi în Germania în vizită şi continuă să ne viziteze. În 1967 am reuşit să-l aduc şi pe Liviu Oprea la I.C.M., unde a mai stat câţiva ani după ce am plecat eu. Cu ocazia uneia din călătoriile mele la Braşov am căutat familia Neusinger, care odinioară era prietenă cu familia mea încă din perioada reşiţeană. Acolo am cunoscut-o pe fiica lor Adriana, cu care ne-am împrietenit şi cu care am corespondat, respectiv am vorbit la telefon până în chiar preziua morţii ei, în luna ianuarie a acestui an.
La sfârşitul anului ’60, Eva se mută de la Fabrica „Crinul”. După ce începuse fabricarea radiatoarelor infraroşii s-a mutat la Uzinele Metalurgice Timişoara unde a stat câţiva ani, după care şi-a schimbat locul de muncă, venind la Industria de cânepă ca mecanic şef, unde a lucrat până la plecarea noastră din România. De notat că direcţia acestei întreprinderi se afla chiar în strada noastră, în Palatul Dicasterial.
În toamna anului 1961 a început pentru mine preludiul celei mai mari tragedii care se poate întâmpla unui om în viaţă. Mama mea s-a îmbolnăvit. Spre sfârşitul anului era deja clar că avea cancer şi că nu va supravieţui următoarelor trei luni. Iarna trecea foarte greu, e dureros să asişti la topirea unei fiinţe dragi. Slăbea pe zi ce trece şi abia mai mânca ceva. Deşi avea dureri şi medicul îi prescrisese morfină, nu voia să accepte pentru că nu voia să fie inconştientă. Abia în ultima zi, în 9 februarie ’62, a cerut dânsa să i se dea o morfină. Practic şi-a luat rămas bun de la Eva şi de la mine. În ziua de 10 februarie, dimineaţa nu s-a mai trezit, intrase în comă şi la ora 1 şi-a dat sufletul. Pe lângă mulţi colegi care au luat parte la înmormântare, au mai venit Elena Corneanu de la Bocşa, iar din foştii mei prieteni din copilărie, Nelly Boldur, care între timp s-a mutat la Timişoara şi Titi Sarmeşiu. În 13 februarie ar fi împlinit 80 de ani. Cât de repede trece timpul! Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la moartea ei. Scumpă mamă, odihneşte-te în pace!
În vara lui ’62, Eva a făcut cursul de şoferi şi a dat examenul de conducere, iar în toamnă am cumpărat o maşină, prima noastră maşină, o Lancia cu 300 000 de km, care odinioară aparţinuse consulului italian şi care avusese deja vreo două accidente mortale. Era printre puţinele vehicule care circulau în Timişoara ca maşini particulare. Avea parbrizul din geam ordinar, uşa nu se închidea decât dacă se punea pe dinafară un lacăt. Fusese de nenumărate ori reparată şi nici o piesă nu mai era originară. Totuşi, în vara lui 1963 am întreprins cu ea o călătorie lungă. Am trecut prin Alba Iulia, unde l-am vizitat pe prietenul meu Tyukodi, preotul din Alba Iulia, şi apoi am ajuns cu Lancia până la Bicaz. A rezistat până la intrarea în Timişoara unde, la postul de control ne-am oprit şi, în momentul următor, i-a căzut motorul. A trebuit să fie împinsă până acasă. A ajuns o maşină de zece persoane: patru şedeau înăuntru şi şase împingeau. Eva face primul ei drum în străinătate şi anume la Budapesta, invitată fiind de verişoara mea Elisabeta. Anul 1964 a excelat prin două evenimente. Unul, eu am fost plecat la Budapesta, a fost prima încercare de a părăsi ţara după ce fusesem condamnat. Spre mirarea mea, mi s-a dat voie cu toate că situaţia internaţională începuse să se schimbe. În Rusia, a „zburat” Hruşciov şi a apărut Brejnev, care a început să introducă din nou dictatura severă, aproape ca a lui Stalin. Şi în ţară sunt schimbări. Apare Nicolae Ceauşescu ca şef al Statului împreună cu soţia lui, Elena, emerita chimistă, care a fost spiritus rector al conducerii ţării.
Al doilea eveniment pentru noi a fost cumpărarea unui Trabant. A fost, de fapt, prima maşină nouă pe care noi am cumpărat-o. Am fost printre primii care am avut Trabant în Timişoara. Un medic chirurg, Teodorescu, şi noi am primit primele exemplare. Nu  ştiu care maşină era mai periculoasă, Lancia cu 300 000 de km în spate sau Trabantul cu 0 km. Maşină în doi timpi, cu rezervorul de benzină în faţă şi cu scaune scunde care, dacă intra cineva în tine riscai să-ţi rupă şira spinării, capul izbindu-se înapoi, neavând un sprijin pentru cap. Nici vorbă de centuri de siguranţă. Încă în 1963, dădusem şi eu examenul de conducere. Astfel că, în anii care au urmat, am făcut câteva frumoase excursii prin toată ţara. Eva avea un coleg la U.M.T., pe Aurel Bolohan, de la care învăţase să desfacă maşina, mai exact motorul. Ei doi puneau la punct un sistem nou pentru axul maşinii. Eva a şi comunicat acest lucru fabricii din Zwickau din fosta R.D.G. care, pe urmă, a şi aplicat această modificare la noile serii. Ea ajunsese aşa de stăpână pe maşină, încât, în câteva minute, putea demonta motorul, putea repara axul cardanic şi putea să tragă inelele pe cilindrii motorului. De câteva ori vecinii au putut vedea cum Eva, pe stradă, era culcată sub maşină şi striga sus la etaj:
— Du-te vezi supa că acuşi sunt gata!
Trabantul ne-a adus şi noi prieteni. Într-o zi, fiind la Bolohan în reparaţie, acesta a împrumutat acumulatorul Trabantului pentru câteva zile unui violonist al orchestrei timişorene cu numele de Kocsis, care, mai pe urmă, mulţumindu-ne, ne-a invitat la ei şi astfel am devenit prieteni. Am fost chiar invitaţi de câteva ori la concertele filarmonicii din Timişoara. Am reuşit să fac şi două accidente cu Trabantul. Primul, uitându-mă înapoi pentru că l-am văzut pe Liviu pe stradă, am traversat piaţa Sfântul Gheorghe, lovind tramvaiul care tocmai trecea. Al doilea accident a fost mai grav. Nu am dat prioritate unei maşini militare, care venea din dreapta. Aceasta a intrat în plin în partea dreaptă a maşinii. În ambele cazuri eram singur în maşină, şi în ambele cazuri, mie personal nu mi s-a întâmplat absolut nimic. Trabantul a putu fi uşor reparat întrucât era practic din placaje de plastic care au fost pur şi simplu înlocuite, respectiv capota şi uşa din dreapta. Nu mai era aşa de simplu în străinătate, unde am reuşit să fac încă trei accidente cu pagubă totală. Ceea ce a însemnat că maşinile respective nu au mai putut fi reparate niciodată. Despre acestea, însă, voi vorbi mai târziu.
Înainte de a ne despărţi de anul 1964 trebuie să mai amintesc un eveniment. În toamnă, Ministerul Metalurgiei a hotărât să întocmească un volum de protecţia muncii, pe diversele ramuri ale ministerului. Am avut onoarea să fac parte din comisia de două persoane, domnul Chiriţă şi cu mine, pentru elaborarea instrucţiunilor de protecţia muncii pentru partea care privea colectarea metalelor. Spre satisfacţia mea au intrat în această culegere de instrucţiuni şi măsurile de protecţia muncii luate pentru recuperarea cositorului, care a fost opera mea. Pentru această lucrare am fost detaşat trei luni la Bucureşti, pe lângă direcţiunea întreprinderii de colectare a metalelor. Practic, între septembrie şi decembrie, am fost în capitală, întorcându-mă la Timişoara numai la sfârşitul săptămânii. Aveam abonament clasa întâi pe căile ferate şi o cameră la hotelul Lido, pe vremea aceea, unul din elegantele hoteluri ale Bucureştiului.
În perioada aceasta, în România se turna un film intitulat Steaua fără nume, în care rolurile principale le jucau Marina Vlady de la Paris şi actorul român Cristea Avram. Cristea Avram a fost întâmplător vecin cu mine la Timişoara, dânsul locuind o perioadă de timp, cât lucra la Timişoara, în strada Paul Chinezu 6, etajul întâi, uşă în uşă cu mine. A doua întâmplare a fost că, în Hotelul Lido, camera mea era vecină cu camera Marinei Vlady. Pe vremea aceea dânsa era căsătorită cu un pilot francez şi avea un copilaş mic de câteva luni, care o însoţise la Bucureşti pe durata turnării filmului.
Eu obişnuiam să iau seara la hotel un ceai şi un sandviş. Cu această ocazie, într-una din seri, chelnerul mă roagă să renunţ la ceaiul fierbinte, deoarece hotelul epuizase ceaiul, iar copilul Marinei Vlady era bolnav şi avea nevoie de ceai. Bineînţeles că am renunţat la ceai şi, a doua zi, m-am dus în oraş şi am cumpărat un mic elefant de pluş şi l-am transmis copilului prin chelner. Cu această ocazie, am vorbit personal la telefon cu Marina Vlady, urând sănătate fiului ei, Vladimir. Vestea că stau cu Marina Vlady s-a răspândit ca fulgerul în tot I.C.M.-ul, fiecare dorind să mă viziteze la hotel pentru ca s-o poată vedea măcar un moment pe Marina Vlady. Pe vremea aceea nu ştiam că exact peste cinci ani, la sfârşitul anului, voi fi la Paris. M-am jucat cu gândul să încerc să-i dau un telefon, dar am renunţat apoi.
În anul 1964, încă în vară, am făcut o excursie cu Trabantul până la mare, împreună cu verişoara mea de la Budapesta. În următorul an ne-am întors din nou la mare. De acolo am luat-o pe Berta Chioibaşu, care-şi petrecea vacanţa, şi cu ea ne-am dus la Iaşi, unde l-am vizitat pe prietenul meu Jeni Popa, întorcându-ne prin Bicaz înapoi la Timişoara. A fost ultima oară că l-am văzut pe Jeni Popa. Pe Zeno Ponoran nu l-am mai revăzut decât în străinătate după plecarea noastră. La Timişoara întreţineam relaţii strânse cu Nelly Boldur şi cu Titi Sarmeşiu, care ajunsese directorul Spitalului C.F.R. Pe Aurică Ieremia îl vedeam foarte des când mă duceam în deplasare la Reşiţa pentru staţia „mea” de decositorire, care era la I.C.M. El era de acum şeful laminoarelor.
Într-o zi Ştefan Boldur, soţul lui Nelly, ne roagă să-l ducem cu Trabantul până la Teregova unde avea ceva urgent de rezolvat. La această călătorie îl invităm şi pe dentistul Varga, vecin cu noi. Drumul a decurs într-o atmosferă plăcută, noi vizitându-i la Teregova pe părinţii lui Romică, în timp ce Ştefan îşi rezolva treburile. După întoarcerea noastră la Timişoara, Varga ne-a mulţumit cu cuvintele: „Pentru asta îţi voi scoate trei dinţi”. Ştefan nu a rămas mai prejos spunându-mi: „Mulţumesc, pentru asta îţi voi da trei ani!” De specificat că Ştefan era judecător.
În ţară, situaţia economică începuse să se deterioreze. Oamenii erau nemulţumiţi şi cultul personalităţii începuse să ia amploare la Bucureşti, privind familia Ceauşescu. Planurile economice stabilite la nivel înalt nu au fost realizate şi datele trebuiau falsificate tot mai mult şi corelate cifrele de plan, respectiv cifrele de producţie faţă de cele de plan. Elena Ceauşescu era şefa Institutului de Cercetări Chimice şi se spunea că altă preocupare nu avea decât că, dimineaţa, la şapte fără cinci, să stea la poartă şi să facă listă cu cei care întârziau. Am auzit că la fabrica de tractoare se falsificau cifrele de producţie, pentru ca să nu se vadă că rămân în urmă cu numărul de tractoare. Dealtfel pot să dau un simplu exemplu petrecut la I.C.M. în legătură cu politica de economie planificată. Aveam cifre de plan care trebuiau realizate pe diferite sectoare. Spre exemplu, tablă de oţel, deşeuri de oţel, deşeuri de fier vechi, neferoase, cupru pur sub formă de pilitură sau chiar cenuşă de cupru, până la 19 % conţinut de cupru. Am dat aceste două exemple din urmă pentru că, în legătură cu acestea, s-au întâmplat următoarele: într-un trimestru, aveam de realizat o cantitate oarecare de cupru pur pilitură 100 % şi o anumită cantitate de cenuşă de cupru de 10 % de la turnătorie, deşeuri de turnătorie, care erau amestecate cu nisipul din jurul cubilourilor de topit cupru. O dată am depăşit planul la colectarea cuprului pur cu 100 kilograme, în timp ce planul de cenuşă de cupru de o tonă nu s-a putut realiza. Nimic mai simplu, s-au luat cele 100 kilograme de cupru, s-au adus 900 kilograme de nisip de râu din Timiş, s-au amestecat şi în consecinţă am livrat o tonă de cenuşă de cupru cu 10 % cupru unei fabrici de neferoase, care trebuia să lucreze din nou pentru ca să despartă pilitura de nisip. Şi aşa se poate realiza planul într-o producţie socialistă.
În 1965 a avut loc şi întâlnirea de 25 de ani de la bacalaureat. A fost hazlie scena când, şezând în băncile clasei noastre din Liceul „Loga”, fiecare îşi povestea pe scurt viaţa. Ultima întâlnire fusese doar în iunie 1950, la zece ani după bacalaureatul nostru. Când am luat eu cuvântul, m-am scuzat pentru că în 1950, deci zece ani după bacalaureat, nu am putut lua parte directă la întâlnire, dar i-am asigurat pe toţi prietenii din clasă că eu, în fond, fusesem acolo, numai că eram peste drum. Acolo era Securitatea, iar eu mă aflam închis într-o celulă, deci nu puteam să traversez strada, ca să iau parte la întâlnire. Colegii nu ştiau dacă să considere hazlie această declaraţie, râzând de eveniment, sau să încremenească, gândindu-se că s-ar putea să aibă consecinţe nefavorabile acest joc de cuvinte, mai bine zis scuzele mele pentru că n-am putut lua parte la întâlnire în 1950.
Dealtfel, 1965 a trezit în mine amintiri privind evenimentele petrecute în urmă cu 20 de ani. Atunci am înfiinţat Biblioteca Britanică din Timişoara. Trăiam un fel de jubileu de 20 de ani. Îmi aduceam aminte cum m-am dus la Bucureşti, cum m-am prezentat la rectorul profesor Sergescu de la Politehnica din Bucureşti, cum am pornit de la dânsul ca să ajung la Chrissovelloni şi apoi la maiorul Porter şi aşa mai departe. M-am gândit la săracii tineri polonezi, pe care i-am întâlnit la familia Sergescu, doamna Sergescu fiind o poloneză care, în fiecare săptămână, duminica, organiza o reuniune cu tinerii polonezi refugiaţi în România la care am fost invitaţi şi Eva şi cu mine. Mă gândeam: unde or fi azi, în ’65, acei polonezi refugiaţi pe vremea aceea. Oare s-au întors în Polonia? S-au încadrat oare în noul sistem din Polonia? Au rămas în ţară sau au reuşit să plece spre Apus?
În 1967 încercăm o mare aventură… Ne înscriem la oficiul de turism pentru o călătorie de trei zile în Bulgaria. Este testul dacă voi fi aprobat sau nu. Spre marea mea mulţumire am fost aprobat. Am plecat din Bucureşti într-o zi de martie la Sofia. Vitoşa era încă acoperit de zăpadă. Am vizitat Plevna, care arăta de parcă turcii ar fi plecat ieri de acolo. Îmi aduc aminte că era duminică şi ne uitam în vitrina unei agenţii de turism în care erau expuse prospecte cu Turcia, Grecia şi Orientul Apropiat. Apare un tip care ne întreabă de unde suntem. Aflăm că este turc, inginer, că urmează să plece în Turcia în acea noapte şi continuă:
— Păcat că eu plec, pentru că am relaţii la Consulatul Turciei şi v-aş fi putut lua cu mine.
Sigur că toată povestea era o aiureală, dar interesant era faptul că o asemenea ocazie era posibilă! Dacă ne-am fi întâlnit mai repede?…
Am mai vizitat apoi Velica Târnava, fosta capitală, turnul lui Balduin de Flandra şi alte locuri şi obiective interesante. Din păcate călătoria a fost umbrită de un atac de astm al Evei. De fapt atunci începuse să se instaleze în bronhiile ei astmul, care a supărat-o toată viaţa şi încă o mai supără.
Nu numai eu făceam experienţe de călătorie, dar şi Cehoslovacia făcea experienţe politice. Este „dărâmată” conducerea politică stalinistă, venind la putere Dubček şi preşedinte Svoboda. Dubček inaugurează aşa-zisa „Primăvară de la Praga”. Nu schimbă nimic în politica socialistă, dar îi dă acesteia o faţă umană, militând împotriva torturii, agresiunii şi arestărilor fără motiv, vrând să deschidă ţara Apusului. Uniunea Sovietică critică această atitudine şi ameninţă.
În iulie ne înscriem pentru o călătorie în Uniunea Sovietică, tot prin O.N.T. Carpaţi. Suntem respinşi. Mă duc la Bucureşti şi cer audienţă la Ministerul de Interne, la un colonel, căruia îi expun cazul şi-i arăt că am fost respins pentru călătoria în U.R.S.S. Îi prezint pe scurt faptul că antecedentele mele penale nu constituie un motiv pentru a fi pedepsit în continuare şi îi jur că nu voi rămâne în Uniunea Sovietică. În ţară exista o atitudine de simpatie pentru Cehoslovacia şi una aproape ostilă U.R.S.S.-ului, încurajată chiar de Ceauşescu. Râzând, dă telefon la Timişoara şi dă ordin să fim acceptaţi. Astfel ajungem să facem prima noastră călătorie mai mare, care consta în vizitarea Kievului, Moscovei, Leningradului şi Rigăi, capitala Letoniei.
Prima etapă s-a scurs cu trenul de la Bucureşti  până la Kiev, trecând prin Chişinău. Eu nu fusesem până atunci la Chişinău, dar auzisem multe despre viaţa luxoasă de acolo, despre gradul de cultură, despre frumuseţea oraşului. Cu dezolare am privit gara, unde am stat vreo zece minute, care mişuna de ţărănci cu coşuri cu fructe sau alte diferite boarfe, având pe cap o năframă şi atâta tot. N-am văzut, ca să zic aşa, un om în civil în toată gara din Chişinău. Ne-am închipuit uşor cum trebuie să arate şi Cernăuţiul. Încă în drum spre Iaşi, pe coridorul vagonului am stat de vorbă cu un cetăţean sovietic, originar din Ucraina, care fusese în vizită în România şi care se întorcea acasă. Am văzut că suntem observaţi de femeia de serviciu a vagonului, care era rusoaică. Cetăţeanul a fost dat jos la frontieră, percheziţionat până la piele şi când a revenit în vagon mi-a făcut semn că nu mai poate vorbi — şi doar noi eram aliaţii Uniunii Sovietice!
După o perioadă de relaxare, am observat că a început din nou tirania în Uniunea Sovietică. Teroarea şi poliţia. Kievul m-a impresionat foarte mult cu clădirile sale monumentale care, bineînţeles, toate datau dinainte de 1917. Numai că ascensoarele nu mai funcţionau de zeci de ani, după cum mi s-a spus. Am vizitat mănăstirea Pecherskaia Lavra, care se înălţa cu cupolele sale aurite dintre celelalte case. La Moscova, cum am mai amintit, am avut ocazia să văd mormântul lui Stalin, zicând că putea să fi fost şi invers. O mică aventură a avut loc în Muzeul Puşkin, unde se vedea o statuie a unui conchistador spaniol, prototipul conchistadorului. Era înalt de vreo patru metri şi avea o cizmă enormă de jumătate de metru cu pinteni. Eu, mânat de diavol, am dat cu degetul în pinten, vrând să-i învârt rotiţa. În momentul acela jumătate de cizmă cade pe jos. Reieşise că era din gips, eu crezând că e vorba de o statuie de bronz. Imediat s-au repezit la mine câţiva paznici. Ca să salvez situaţia, am strigat deodată în gura mare: „Ăsta este muzeul Uniunii Sovietice? Să pună statui de gips în loc de statui veritabile?” Şi am făcut un gest de imensă milă. Am fost repede scos din sală şi mi s-a spus să părăsesc muzeul.
Am continuat drumul cu avionul la Leningrad, unde s-a văzut imensa diferenţă dintre sudul Uniunii Sovietice şi nord. Aici lumea era cu mult mai elegantă, femeile erau subţirele, nu grase ca în Ucraina şi clădirile istorice erau mărturia unei culturi mari, care exista înainte de 1917. Într-o piaţă, am văzut legate de câte un stâlp vreo 50 de maşini. Era probabil parcarea pentru tot oraşul. Circulaţia era aproape nulă, numai troleibuzele circulau. M-a impresionat Dnevski Prospekt şi Gostini Dvor, recunoscând casa pe care o văzusem în filmul Paltonul după romanul lui Gorki. Elena Corneanu, care avea ideea fixă că provine dintr-o familie de suedezi, având strămoşi nordici, se numea Damsberg cu numele de fată. Am intrat în patru oficii poştale ca să cer vreo carte de telefon, bineînţeles, începând cu recepţia hotelului, unde recepţionerul s-a uitat lung la mine şi mi-a spus că are o mică broşură care conţine telefoanele întreprinderilor, iar dacă vreau să văd lista persoanelor particulare cu telefoane, trebuie să mă duc la miliţie şi să fac o cerere, indicând persoana al cărei număr de telefon îl vreau şi ce anume doresc de la persoana respectivă, aceasta costându-mă opt ruble. Abia a treia zi, într-un mic oficiul poştal dintr-o stradă lăturalnică găsesc o femeie care, la cererea mea, deschide cu toporul un sertar din care scoate o carte de telefon din 1945. Scria 1968, dar nu am găsit în această carte nici o indicaţie privind numele Elenei Corneanu.
Am văzut nopţile albe, întunecându-se abia pe la ora trei noaptea. Am fost să vedem şi Neva în momentul deschiderii podului, ca să poată trece noaptea vapoarele. Întorcându-ne, am văzut o coadă lungă la hotel, care era închis. Bătând în uşă, a venit portarul cu încă doi gealaţi, care ţineau cu pumnii în loc oamenii care stăteau la coadă la hotel, lăsându-ne pe noi să intrăm. A reieşit că aceştia erau ruşi care voiau să înnopteze, dar nu puteau pentru că hotelul era rezervat pentru străini. A propos de străini: de la hotel până la restaurant se trecea printr-un tunel de vreo 20 de metri. Când grupul nostru a trecut din hotel spre restaurant, deodată au apărut doi-trei chelneri care au strigat la noi să ne întoarcem cu faţa la perete. „De ce?”, întreb eu. „Că trec nişte francezi”. Mi-am adus aminte de securitate, când eram condus cu ochelari negri prin tunelurile securităţii. Aproape că n-am mai văzut nici o diferenţă. Desigur că noi stăteam la masă cu un pahar de apă minerală, în timp ce francezii, la mesele vecine, stăteau cu coca-cola şi alte bunătăţi.
Am plecat mai departe cu avionul spre Riga. M-a impresionat fluviul Daugava, imensitatea şi lărgimea lui. Şi aici numai istorie şi iar istorie. Faimosul oraş hanseatic de odinioară a decăzut, totuşi păstra urmele gloriei trecute. De remarcat casa în care s-au întâlnit Petru cel Mare şi regele Suediei. După 24 de ani de dominaţie sovietică apar tot mai mult amprentele sistemului.
La hotel are loc următoarea scenă: intrăm în ascensor şi cu noi un cetăţean. Noi apăsăm butonul pentru etajul cinci şi el pentru etajul patru. Se uită la noi, întreabă de unde suntem. „Din România”. Spune repede pe englezeşte, el e din Letonia, a plecat de mulţi ani în America, acum a venit în vizită la părinţi. „God bless you”. Şi cu asta pune mâna pe buze, în chip de tăcere şi iese afară din ascensor.
Minunea minunilor, găsesc şi o carte de telefon din 1966 şi găsesc, într-adevăr, numele de Dambergs, care pare a fi acelaşi nume, dar cu ortografie letonă. Prietena noastră a fost fericită aflând acest lucru. Am adus cu noi în Rusia nişte fâşuri, care erau nişte pelerine sau trenciuri, nişte pardesie făcute dintr-un nailon subţire, aduse de sârbi la Timişoara, care veneau în fiecare duminică şi le vindeau, astfel de pelerine de ploaie neexistând la noi. Ei bine, aceste pelerine, ducându-le în Rusia, le-am putut vinde cu sume extrem de mari, căci bani nu aveam asupra noastră, admiţându-se numai 100 sau 200 de lei. Mi-aduc aminte că am primit 35 de ruble pentru un fâş. Într-adevăr, era sistemul de comerţ de la o ţară la alta în cadrul C.A.E.R.-ului.
Ne-am întors în România. Situaţia cu Cehoslovacia devenise tot mai gravă. A fost expusă teoria lui Brejnev, care afirma că statele socialiste trebuie să se unească, ca să dea o lovitură acolo unde duşmanul de clasă, reacţiunea, vrea să vină la putere. Sosi şi ziua când Cehoslovacia a fost invadată de trupele Uniunii Sovietice, împreună cu trupele aliate ale Pactului de la Varşovia, în afara României. Spre marea mulţumire a ţării şi spre stupefacţia tuturor, Ceauşescu a ţinut un discurs, anunţând că nu ia parte la oprimarea poporului frate ceh. A fost singura zi mare a lui Ceauşescu. În ziua aceea a avut simpatia tuturor cetăţenilor ţării. Se putea auzi deschis pe stradă postul Europa Liberă vorbind în româneşte. Am fost chiar în ziua aceea la Sfatul Regional pentru a primi o aprobare pentru I.C.M., care urma să-şi clădească un alt depozit şi pot să spun că absolut deschis, funcţionarii discutau problema Cehoslovaciei având o atitudine antisovietică. Desigur că arhitecţii Primăverii de la Praga au fost detronaţi, punându-se în loc buni comunişti, slujitori fără echivoc ai Uniunii Sovietice. Doctrina Brejnev a fost aplicată pentru prima oară într-o ţară socialistă soră. Atitudinea curajoasă a lui Ceauşescu a atras o mare simpatie a ţărilor capitaliste din Apus, care în mod iluzoriu au crezut în România şi în sinceritatea lui Ceauşescu, pentru ca pe urmă să constate mult mai târziu că aservirea României faţă de Uniunea Sovietică nu se schimbase în fond de loc. Din contră, ruşilor le convenea ca în afară Ceauşescu să arate o libertate, o atitudine de independenţă, în timp ce în interior oprimarea a fost tot mai mare, astfel că nu exista un pericol — cum era cazul Cehoslovaciei — pentru Uniunea Sovietică, ca din interior să se facă o schimbare care să infecteze şi populaţia Uniunii Sovietice.
Urmarea acestei simpatii în Apus a fost invitarea perechii Ceauşescu de către o serie de oameni de stat, care în mod ostentativ îi acordau respect. A fost o eroare fundamentală şi o deziluzie. După 20 de ani au fost retrase toate diplomele de Doctor Honoris Causa acordate de universităţile mondiale doamnei Elena Ceauşescu. Cum a fost când Nicu o întreabă pe Elena:
— Ce e aceea legea gravitaţiei?
La care Elena răspunde:
— Tu eşti cu legile, aşa că tu trebuie să ştii.
Sau, discută cei doi:
Nicu spune:
— Tu vezi cât de bine trăim noi fără să lucrăm? Dar închipuie-ţi, toată ţara asta care mai şi lucrează pe bani, cât de bine trebuie să trăiască.
Era „epoca de aur” a acestei ţări, când pentru un astfel de banc primeai cel puţin trei ani de închisoare.
Profesional îmi consolidasem poziţia şi lunar eram la Bucureşti, la serviciul tehnic pentru instrucţiuni privind bunul mers al serviciului de control calitate. Desigur că eram permanent în conflict cu producţia, pe care n-o interesa calitatea, numai cantitatea. În orice caz, ajunsesem cineva în domeniul fierului vechi, ocupaţie detestată de ceilalţi, zicându-mi-se că am aterizat la fierul vechi. Am arătat că şi în cadrul fierului vechi se poate crea ceva. Cu ocazia uneia dintre călătorii, o cunosc în compartiment pe Ala Baianova, cântăreaţa basarabeană, care cânta pe lângă cântece româneşti şi în limba rusă. Ne-am împrietenit, reîntâlnind-o apoi la Viena şi mai apoi ne-a fost oaspete în Germania. Am constatat că aveam o predilecţie să fac cunoştinţe în tren. Am făcut cunoştinţă cu cel puţin şase sau şapte persoane, cu care apoi am devenit prieteni pentru zeci de ani.
Am povestit că mama juca cărţi cu nişte prietene, una din acestea avea un fiu care s-a căsătorit cu o tânără numită Rita. Într-o zi apare la I.C.M., Rita luându-şi rămas bun de la mine, pe considerentul că emigrau în Israel. El a murit de câţiva ani, dar prietenia cu Rita durează, încât a fost de două ori la noi. Prietena mea Gizy divorţase de soţul ei şi se căsătorise cu un inginer cu numele de Mişa care, de altfel, gluma destinului, fusese locatar în camera mobilată de la noi în anii ’30.
Dragostea mea pentru animale a continuat în tot cursul vieţii mele. Aşa şi la Timişoara, în aceşti ani, deţineam două broaşte ţestoase din California, cu numele latin de Emis Cripta Elegans. Le ţineam în acvariu, erau broaşte ţestoase acvatice, mâncau din mână carne şi erau foarte nostime, distrându-ne de multe ori. Când am fost în Uniunea Sovietică, în vara lui ’68, am lăsat cheile la prietenul meu Liviu spre a veni zilnic pe acolo să ude florile şi să dea de mâncare la broaşte. Între timp la Bucureşti, dăm cheia locuinţei unchiului Evei, care avea ceva treabă la Timişoara tocmai în perioada aceea, spunându-i că poate să doarmă liniştit la noi acele câteva nopţi. La întoarcere îi întreb pe Liviu dacă a fost totul în regulă. „Absolut totul” îmi răspunde, „numai că într-o zi am intrat în locuinţă şi m-am dus în camera unde erau broaştele, am văzut un cetăţean în pat. El s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el, n-am spus nimic, nici el n-a spus nimic, nu ştiu cine era şi ce a căutat în patul vostru”. Halal păzitor al locuinţei. Mi-a venit imediat în minte bancul când o doamnă povesteşte unei prietene: „Ştii că am fost ieri seară la cinema şi când ies de la cinema, un tip se ia după mine. Eu mă opresc, el se opreşte, eu mă uit la el, el se uită la mine, eu nu spun nimic, el nu spune nimic, nu ştiu ce vrea. Merg mai departe, cetăţeanul vine după mine, ajungem în faţa casei unde stau, eu mă opresc, cetăţeanul se opreşte, eu mă uit la el, el se uită la mine, eu nu spun nimic, el nu spune nimic, nu ştiu ce vrea. Deschid poarta, intru în casă, el intră după mine, eu mă opresc, mă uit la el, el se opreşte, se uită la mine, eu nu spun nimic, el nu spune nimic, nu ştiu ce vrea. Urc în apartament, deschid apartamentul, el după mine, se opreşte în faţa uşii, se uită la mine, eu mă uit la el, eu nu spun nimic, el nu spune nimic, nu ştiu ce vrea. Intru înăuntru, el pune piciorul, forţează uşa şi intră după mine. Mă culc în pat, el se dezbracă, se culcă în pat, mă uit la el, el se uită la mine, eu nu spun nimic, el nu spune nimic, nici azi nu ştiu ce a vrut”.
La Bucureşti o mai revăd o dată pe doctoriţa Zizi, care se căsătorise cu ofiţerul Lucian Paiu, cu care s-a cunoscut la noi, asta a fost ultima oară când am mai văzut-o şi de atunci n-am mai auzit de ea. La I.C.M. apare un inginer nou, la producţie, cu numele Eugen Săvoaia. A reieşit că era băiatul acelei persoane cu numele Săvoaia, cu care am stat în mod plăcut la Securitate în celulă, pe cât se poate sta plăcut la Securitate. În tot drumul vieţii mele am fost urmărit de coincidenţele cele mai bizare. Odată fiind la Bucureşti cu planurile I.C.M.-ului, care trebuiau predate unui institut de cercetări, în staţia autobusului 32 întreb un cetăţean cum ajung sau unde trebuie să cobor în strada Izvor, unde era institutul, la care mă întreabă pe cine caut acolo. Trebuie să mă duc să predau unui inginer cutare nişte planuri, la care îmi spune: „Eu sunt inginerul cutare, poţi să-mi predai planurile”. Astfel, n-a mai fost nevoie să merg până la institutul de planificare. Cea mai mare coincidenţă ce mi s-a întâmplat însă în România, ultima petrecută acolo, a fost în decembrie 1968 şi a avut ca urmare schimbarea întregului meu viitor.
După excursia reuşită şi în special aprobată de securitate, dar scrâşnind din dinţi, în Uniunea Sovietică şi zvonindu-se că se poate merge în străinătate şi cu maşina proprie, m-am dus la Automobil Club Român, unde eram înscrişi, având al treilea Trabant de-acuma, un Trabant 601, interesându-mă de situaţie pentru că intenţionam în 1969 să încercăm să facem o călătorie în Ungaria cu Trabantul. Mi se dau formularele respective, care trebuiau completate şi predate a doua zi. Era tocmai ziua de 24 decembrie 1968. Era un mare avantaj că nu trebuia să te duci la miliţie să te îmbulzeşti aşteptând până ajungi la rând să predai actele, ci puteai să le laşi la A.C.R., venind acolo Securitatea şi preluându-le. Numai după aprobare era necesar să te duci la miliţie  ca să preiei de acolo paşapoartele. De notat că erau primele paşapoarte, dat fiind că atât călătoria individuală în Ungaria se făcea cu buletinul populaţiei, cât şi călătoriile prin O.N.T. Carpaţi se făceau fără paşapoarte. După ce am predat la A.C.R. formularele, mă duc la poştă ca să trimit o recomandată. Aştept la rând în faţa unui ghişeu şi cetăţeanul care stătea în faţa mea avea în buzunarul paltonului un ziar, un exemplar din „Scânteia”, împăturit în trei. Eu neavând altceva de făcut, citesc coloana care se putea vedea în partea care ieşea din buzunar. Şi acolo citesc deodată: „Începând de la întâi ianuarie 1969, conform unui acord între Austria şi România, nu mai este necesară viza pentru cele două ţări”. Electrizat de această ştire alerg acasă şi discut cu Eva. Mi se făurise în creier imediat un plan de fugă, căci doar de mult voiam să plecăm, dar cum, asta nu putea să ne-o spună nimeni. Că din Ungaria s-ar putea eventual trece în Austria, asta era un vis practic irealizabil, că doar pe acolo trecea cortina de fier. Am spus aşa: trebuie să mergem nu numai în Ungaria, ci şi în Cehoslovacia şi trecem prin toată Cehoslovacia până sus la Praga, pe urmă ne întoarcem şi pe la Bratislava am putea încerca la frontieră să trecem în Austria scurtând astfel drumul spre Ungaria şi România, poate am putea reuşi, dată fiind situaţia confuză care există astăzi în Cehoslovacia. Dar actele au fost date. Alerg a doua zi dimineaţă la ora opt, când se deschide A.C.R.-ul şi întreb dacă au fost luate actele. „Încă nu, acum aştept să vină cineva de la miliţie să le ia”. „Daţi-mi repede formularele” şi acolo unde era ţara de destinaţie: Ungaria, am scris şi Cehoslovacia, la rubrica în ce oraşe: Budapesta şi Praga, iar la rubrica cazare, am pus şi un hotel ceh, deci peste tot am completat cu „şi Cehoslovacia”. Încă nu scrisesem ultimul cuvânt, respectiv nu se uscase încă cerneala şi iată că intră un ofiţer de securitate şi ia cu el formularele. Coincidenţa asta cu Austria a făcut să mă gândesc că dacă din Cehoslovacia printr-o împrejurare oarecare pot să trec frontiera spre Austria, nu voi fi respins dat fiind că pentru paşapoartele româneşti nu e nevoie de la întâi ianuarie ’69 de viză austriacă. Chiar dacă prin absurd aş fi primit o viză de intrare într-una din ţările apusene, nu aş fi putut ieşi din România dacă în viza de ieşire nu era trecută ţara respectivă. Această viză de ieşire era ceva unic, deoarece în afara ţărilor comuniste nicăieri în lume o ţară care elibera un paşaport pentru cetăţenii săi nu-i obliga pe aceştia să aibă o viză de ieşire indicând ţările unde merg. Am mizat pe asta şi de aceea am schimbat itinerarul.
Am fost din nou respins, bineînţeles. M-am dus la miliţie şi am cerut audienţă la comandantul miliţiei, Tăurăscu îl chema, şi i-am amintit că acelaşi lucru se întâmplase cu un an înainte când am fost la colonelul cutare, la Bucureşti, în audienţă, iar acum mă voi duce din nou. Nu ştiu prin ce minune, dar s-a lăsat convins şi mi s-au eliberat paşapoartele. În luna iunie ’69 vine în vizită la noi soacră-mea, care locuia deja din 1963 în Germania, în oraşul Neuss, împreună cu fiica ei, adică sora Evei, Mariana şi cu băieţelul acesteia. Împreună ne ducem la Govora, unde Eva în al doilea an îşi făcea deja cura contra astmului, respectiv îngrijirea acestei boli consta în băi, gargară şi alte aplicaţii legate de apa sulfuroasă şi iodată a Govorei, ape termale calde. Am regăsit combinaţia acestor ape abia în munţii Pirinei, după ce am plecat din ţară. Am fixat plecarea pentru ziua de 24 iunie 1969. Soacra mea, care se întorcea în Germania trebuia să ia trenul spre Budapesta la orele 11 şi jumătate de la Arad. Am hotărât ca ea să plece cu trenul iar noi s-o ducem până la Arad, cu maşina dar nu mergem împreună în Ungaria ca să nu se lege cineva de noi la frontieră. Tremuram până în ultimul moment ca să nu fie retrase paşapoartele sau să ne împiedice la plecare vreun control. Dimineaţa m-am mai dus şi mi-am luat rămas bun de la Elena Corneanu, de la Lidia Olteanu şi de la doamna Kocsis, cele trei stând aproape de noi. Am depus-o pe soacra mea la Arad în gară şi noi am pornit mai departe la Oradea, unde am hotărât să trecem frontiera la Borş. La Oradea am mai vizitat-o pe tanti Ana, o prietenă a mamei şi a doua zi am plecat spre frontieră întovărăşiţi până acolo de Mircea Culcer, responsabilul cu controlul de calitate la centrul Oradea, care ţinea tot de secţia I.C.M. Timişoara. În paşaport figura de-acuma viza de ieşire pentru Ungaria şi Cehoslovacia.
Am trecut frontiera cu mare uşurinţă, ajungând în câteva ore la Budapesta, unde ne-am întâlnit cu mama Evei. Peste câteva zile ea a luat trenul spre Viena, spre Germania, în timp ce noi ne-am îndreptat spre Ungaria de nord, trecând frontiera la nord de Miskolc, în dreptul oraşului Košice din Slovacia. Au urmat vizitarea Cehoslovaciei timp de zece zile. A fost o călătorie triumfală deoarece în fiecare sat sau oraş unde am intrat am fost primiţi cu mare căldură de către cehi şi slovaci, care îi erau recunoscători României pentru că nu intrase împreună cu celelalte ţări din Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia în 1968. Dubček nu mai era la putere, Svoboda nu mai era la putere, dar simpatia pentru Dubček era încă de nezdruncinat. Într-o comună din Slovacia a venit preotul satului în întâmpinarea noastră, aducând pe o tavă de argint prăjituri şi strigând „trăiască Ceauşescu, trăiască Dubček”. Am şi scos un steguleţ cu portretul lui Dubček, care încă se mai putea găsi la ora aceea în Cehoslovacia. Am parcurs cu nervi de oţel toată Slovacia spunând că dacă cumva pe undeva ne va reuşi fuga tot nu mai putem reveni în Cehoslovacia, deci să folosim momentul şi să o vizităm.
Am ajuns şi la Bratislava, unde cum ne-am oprit într-o stradă, a şi sărit un individ la noi în maşină, binecuvântându-ne şi urându-ne drum bun şi spunând un mulţumesc pentru neocuparea Cehoslovaciei. Nu ne-am mai mirat pentru că peste tot aşa ne-a mers. Am întrebat pe cetăţean dacă există vreo posibilitate de a trece în Austria, Bratislava având o triplă frontieră: Slovacia, Austria şi Ungaria. Ne-a spus că în ultima vreme au trecut foarte mulţi români în Austria, după care România a dat o notă Cehoslovaciei, rugând să nu se mai dea drumul românilor care în paşaport nu au viza de ieşire valabilă pentru Austria. Am regretat că deşi planul meu era realizabil, am întârziat pare-se numai cu câteva zile. Mai mult ca să verific acest lucru, ajungând la Praga, dau un telefon şi vorbesc cu Vera Obradovici, al cărui soţ, cum vă spusesem, ajunsese ambasadorul României în Cehoslovacia şi care era sora acelui prieten din copilărie, Milanici. Am fost primiţi cu prietenie la ambasada română, am fost invitaţi la masă la dânşii, eu abordând subiectul, întrebându-l pe domnul Obradovici dacă ar putea elibera o viză de ieşire şi pentru Austria pentru ca organele de control de frontieră cehe să ne dea drumul pentru a vizita şi Viena. Mi-a explicat că nu poate da aşa ceva, astea trebuie să le dea organele de miliţie din ţară, „afară de asta nici n-aş putea să fac nimic pentru că eu am dat o notă zilele acestea Cehoslovaciei spre a împiedica plecarea ilegală a unor persoane cu paşaport românesc spre Apus”. Deci, ştirea primită de la cetăţeanul din Bratislava era adevărată. Ne-am luat călduros rămas bun de la familia Obradovici, a doua zi îndreptându-ne spre Karlsbad, Karlovy Vary, unde, cu un funicular ducându-ne pe un deal care domina localitatea balneară, i-am întâlnit din nou pe Vera şi pe domnul Obradovici. A şi spus doamna Vera „noroc că aţi fost la noi, că altfel acum aş fi fost supărată că n-aţi trecut pe la noi trecând prin Praga”. De acolo ne-am dus la Plzen, renumit pentru berea sa. Acolo, trecând prin faţa unei farmacii, am văzut scris afară: „Aici vă puteţi înscrie în Clubul Trabant”. Foarte interesat am intrat imediat şi am cerut să vorbim cu şeful Clubului Trabant, ca să ne dea informaţii să putem înfiinţa şi noi un club „Trabant” în România, dacă trebuia cumva să ne întoarcem, lucru de care eram aproape siguri. Farmacistul a fost entuziasmat când a auzit de România, şi-a atârnat halatul în cui şi a venit imediat cu noi să ne arate oraşul Plzen. A fost foarte drăguţ şi după ce a pierdut vreo patru ore cu noi, l-am invitat să vie să ne viziteze la Timişoara, după ce ne vom întoarce acasă. A primit cu plăcere şi cum spun, ne-am luat rămas bun mergând mai spre sud, în oraşul Česke Budejovice, numit şi Budweis, tot renumit după berea albă de Budweis. De acolo ducea un drum îngust spre satul Kapel, care se afla la frontieră, în dreptul oraşului austriac, Linz. Nu mai spun că în toată Cehoslovacia nu te puteai orienta pentru că cehii, când cu năvălit ruşii în Cehoslovacia, au orientat fals tăbliţele indicatoare spre a-i duce în eroare pe ruşi. Aceste indicatoare n-au fost încă repuse şi astfel, mergând pe şosea spre Kapel, ne-am luat după o maşină austriacă din Linz, care după toate probabilităţile se întorcea acasă şi trebuia să meargă în Austria. A propos de tăbliţe: „Moare Brejnev şi vrea să meargă în cer. Se ia după indicatoarele Cer, respectiv Paradis. La un moment dat ajunge în faţa unei porţi, unde scria Iad. Brejnev protestează «Cum de-am ajuns în Iad, eu m-am luat după indicatorul Cer?», la care i se răspunde: «Probabil că cehii au inversat şi aici tăbliţele indicatoare»”.
Ei bine, revenind la călătoria noastră de seară, vedem că austriacul după care ne luasem încetineşte, noi îl depăşim. Se ia după noi, după care din nou ne oprim noi, ne depăşeşte şi asta s-a întâmplat de două, trei ori, până m-am oprit şi m-am dus să-l întreb de ce nu merge înainte. „Pentru că nu cunosc drumul” a spus austriacul. „Nu putem să ne orientăm din lipsă de tăbliţe”, la care i-am explicat râzând că noi ne-am luat după el pentru că nici noi nu ştim cum se merge spre frontieră. Noaptea la 11 am oprit într-un sat la o casă ţărănească, i-am scos din pat pe nenorociţi explicându-le situaţia şi cerând să ne indice exact cum ajungem la frontieră. Auzind că suntem români, am fost serviţi imediat cu cea mai mare plăcere şi ne-au desenat cum ajungem la Kapel, la frontiera austriacă.
Zis şi făcut, am şi ajuns. Austriacul a trecut prin faţa noastră fără nici o dificultate, dar noi am fost opriţi, cu lacrimi în ochi a venit ofiţerul grănicer, zicându-ne: „Cu plăcere aş face orice pentru români, dar am stricte indicaţii să nu mai las să treacă nici o maşină românească, dacă în paşaport nu există scris şi valabil pentru Austria”, ori noi nu aveam aşa ceva. Era de-acuma a doua tentativă nereuşită. Am renunţat definitiv la visul nostru, am dormit la Kapel şi dimineaţa am făcut cale întoarsă, ne-am dus din nou la Brno, de unde apoi am luat-o în jos spre Bratislava, socotind drept încheiată călătoria frumoasă în Cehoslovacia. Cum am spus, la Bratislava, la o distanţă de numai doi kilometri erau două şosele micuţe cu indicaţia una, Viena, cealaltă, Budapesta. Noi trebuia să mergem, bineînţeles, spre Budapesta, să ajungem la frontiera română, trecând prin Ungaria. Văzând tăbliţa indicatoare Viena, i-am spus Evei: „Treci pe poteca asta doar doi kilometri ca să trag o poză aşa-zisei Wienerwald, adică Pădurea Vieneză, să arătăm acasă”, când arătam diapozitive în urma călătoriilor, să putem explica sau arăta cât de aproape am fost de libertate. Ajungem la punctul de frontieră unde era o mare parcare în care Eva se opreşte cam la 50 de metri de punctul de trecere a frontierei, eu mă duc spre biroul grănicerului, care era un colonel mai în vârstă, ducând aparatul de fotografiat şi îl rog să-mi dea voie să fotografiez imensa pădure care începea de la frontieră şi care se afla pe teritoriul austriac. Îi explic că suntem din România. Ca electrizat îşi schimbă imediat atitudinea, foarte zâmbăreţ mă bate pe umeri, îmi mulţumeşte pentru neintrarea împreună cu Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia, în august anul trecut şi-mi spune:
— Fă fotografiile, tot ce doreşti, pentru că noi îi considerăm pe români ca fraţii noştri. Dar nu vreţi să treceţi în Austria? mă întreabă şi-i face semn Evei să vie mai aproape cu maşina. Ea porneşte încet, neştiind ce s-a întâmplat, ulterior mi-a spus că a avut impresia că a reieşit că noi trebuie să ne întoarcem prin Ungaria şi că acuma vom avea neplăceri. Dar nici vorbă, foarte amical priveşte maşina şi spune:
— Daţi-mi paşapoartele! Eva prezintă paşapoartele, pe care le ia, intră în căsuţă, în timp ce eu strig la el:
— Nu puneţi ştampila, pentru că noi n-avem dreptul să intrăm în Austria! Mi-era teamă că punându-ne ştampila şi ulterior observă că n-avem viză de ieşire pentru Austria, nu ne dă drumul şi la urmă se va descoperi în România că am avut intenţia să trecem în Austria.
Vine înapoi râzând şi ne dă paşapoartele. Mai bine zis, întâi stă de vorbă cu o doamnă care era într-o maşină olandeză şi care i-a explicat că ar vrea să vadă Bratislava şi se întoarce imediat fiindcă nu are viză de intrare în Cehoslovacia. La care deodată spune:
— Dar promiteţi-mi că vă veţi întoarce în decurs de o oră. După aceea îmi dă două paşapoarte şi îi dă cetăţenei un paşaport. Doamna porneşte şi în clipa aceea eu văd că am în mână un paşaport românesc şi unul olandez. Alerg după maşină şi o prind în ultima secundă, înainte de a accelera şi schimbăm paşapoartele. Mă întorc cu un semn de întrebare, ce facem acuma, la care colonelul spune:
— Ce faceţi? Mergeţi şi vizitaţi Viena!
— Adică ne daţi drumul?
— Sigur că da. Face un semn soldatului care ridică bariera ce ducea spre Austria, salută, soldatul face drepţi, Eva dă gaz şi pornim şi în câteva secunde suntem în ţara nimănui, fâşie de izolare între ţările comuniste şi cele de dincolo de Cortina de Fier. De menţionat că în regimul comunist această fâşie de izolare exista chiar şi la frontierele dintre ţările comuniste prietene.
Parcurgem cei doi kilometri în ţara nimănui şi ajungem la punctul de frontieră austriac. Grănicerul austriac ne cere actele şi spune:
— Nu puteţi intra în Austria. Spun:
— Cum nu putem intra, între România şi Austria nu e nevoie de viză, pentru că pe asta mizam doar.
— Nu e vorba de dumneavoastră, e vorba de maşină, spune el, că n-aveţi cartea verde.
— Ce-i aia carte verde? întrebăm.
— Cartea verde înseamnă că sunteţi asiguraţi cu maşina dacă faceţi un accident. Atunci eliberatorul cărţii verzi plăteşte daunele, pentru că voi nu aveţi din ce plăti.
— Bine, dar de unde să fi luat?
— Asta trebuia încă din România să faceţi rost de Grüne Karte, adică de cartea verde. Desigur că era absurd ca noi în România să putem cumpăra o carte verde din moment ce n-aveam voie să ieşim spre Apus. I-am spus Evei:
— În cazul ăsta lăsăm dracului Trabantul şi o apucăm pe jos, noi având dreptul să intrăm în Austria. La care el spune:
— Dar puteţi cumpăra aici o carte verde!
— Cum, se poate cumpăra?
— Sigur, puteţi plăti aici la frontieră pe timp de o lună.
— Zii aşa, nene. Ne-am dus imediat şi am cumpărat cu nişte coroane cehe cartea verde şi ne-am urmat drumul privind şi acuma neîncrezători unul la altul şi spre lumea înconjurătoare, văzând peste tot inscripţiile nemţeşti.
Aşa ajungem la o benzinărie, la marginea unui sat. Pentru că noi nu aveam nici un pic de benzină, ziceam că vom tanca în Ungaria având mai mulţi forinţi decât coroane. Încep să-i explic benzinarului, dacă e atât de drăguţ să ne umple cu benzină rezervorul şi noi îi plătim  în coroane cehe sau în forinţi ungureşti pe care îi poate schimba la cineva care va pleca din Austria spre Cehoslovacia.
— Dar de ce trebuie atâta circ, spune el, acolo vis-à-vis aveţi banca, duceţi-vă acolo şi schimbaţi-vă banii.
— Cum, se poate schimba numai aşa valută străină?
— Sigur că da.
Desigur, primele surprize care ne arătau diferenţa enormă dintre situaţia din România, Ungaria, Cehoslovacia şi situaţia dintr-o ţară liberă. Intrăm la bancă, vărsăm pe masă tot ce aveam, vreo două sute de lei cu care ni ne dăduse voie să ieşim, o sută de coroane cehe, vreo trei sute de forinţi şi am primit pentru toate acestea patru sute de şilingi austrieci.
Ne-am dus, am umplut cu benzină tancul, am plătit şi ne-au mai rămas vreo 50 de şilingi. 400 de şilingi erau aproape 60 de mărci, 7 şilingi făcând o marcă germană, astăzi circa 30 de euro. Intrăm în sat şi vedem în faţa noastră un restaurant Zum goldene Boci, La Boci cel de aur, boci fiind un diminutiv unguresc al viţelului. Am spus:
— Ăştia trebuie să fie unguri. Intrăm în restaurant, salutăm ungureşte, ni se răspunde:
— Dar ştiţi ungureşte.
— Da, noi venim din România, dar ştim ungureşte.
— Cum adică din România? Păi şi noi suntem români, de fapt, fugiţi din Ardeal. Când au auzit că noi am ieşit practic ilegal din Cehoslovacia, adică din tabăra socialistă şi că acum suntem în libertate, ne felicită şi ne invită imediat la masă, bând şi un pahar de vin cu noi, în sănătatea noastră, pentru reuşita fugii. Acesta a fost rezultatul coincidenţei, când stăteam la poştă şi am citit acele cinci rânduri din „Scânteia” aflată în buzunarul cetăţeanului care era în faţa mea la coadă.
Eram buimăciţi. Ne-am îndreptat spre Viena, Eva tremurând de frică, cum treceau maşinile la stânga şi la dreapta pe lângă noi. Ne vâjâiau urechile şi nu ştiam cum să înaintăm. În fine intrăm în Viena şi pe strada pe care trecem am dat de clădirea Ambasadei Germaniei Federale. Ne oprim, parcăm în faţa ambasadei, dar era ora şase seara. Nu mai era nimeni acolo.
Ştiam că la Viena locuieşte familia Dornhelm. Eu stătusem la închisoare câteva zile cu Andrei Dornhelm, care era închis pentru o problemă de aur, aceasta intrând tot în categoria delictelor politice. După ce am ieşit din închisoare am cunoscut-o şi pe soţia lui Edit, şi pe cei doi băieţi ai lor. Mai târziu toată familia a emigrat la Viena, unde trăiau părinţii lui Bandi, care pe vremuri deţineau la Timişoara o mare prăvălie textilă, fiind proprietarii palatului Dornhelm.
Am căutat în cartea de telefon numărul lor şi le-am telefonat. În câteva minute au şi sosit întâlnindu-ne după doi ani cu ei. Eva a lăsat imediat maşina acolo şi ne-am dus cu maşina lor la ei acasă. Era o zi de marţi. A doua zi, miercuri, ne-au adus la Ambasada Germaniei Federale unde am intrat şi am explicat situaţia că tocmai fugisem din ţară prin Cehoslovacia, că mama Evei se află în Germania şi că noi avem un număr RU. Acest număr însemna că o rudă sau un prieten care exista în Germania a făcut cerere de aprobare a unei vize de  intrare definitivă în Germania. În baza acestui număr RU ni s-a dat în decurs de o oră viza de intrare şi de stabilire pentru un an de zile în Germania, timp în care trebuia dovedită originea germană. După cum am spus, cel care poseda bine limba germană şi noi o posedam, şi putea să arate prin doi martori că avea pe cineva de origine germană în familie, primea în câteva săptămâni cetăţenia germană. Am telefonat de la Viena mamei Evei, care între timp sosise acasă, comunicându-i că suntem de acum în Austria în drum spre Germania. Ea locuia în Germania, tatăl Evei murind încă în România în 1956 de un infarct.
Ziua următoare ne luăm rămas bun de la familia Dornhelm şi pornim spre Germania. La Linz ne-am oprit să mâncăm, făcând un semn de rămas bun satului Kapel care se afla pe cealaltă parte a Linzului, în Cehoslovacia şi unde încercasem cu trei zile în urmă să venim încoace. După un ocol prin Bratislava, am reuşit. Eram în drum spre Germania, pe autostradă, pentru prima oară în viaţa noastră fără nici o experienţă pe Autobahn-ul austriac şi apoi pe cel german. Am trecut fără probleme frontiera şi am ajuns la München. De emoţie, n-am văzut nimic în acele zile din Viena, fiind în situaţia unuia care a primit o lovitură în cap. Încă nu ne trezisem la realitate ca să înţelegem că suntem în lumea liberă. La München, ne-am dus direct la familia Weinberg, de care am povestit, adică Astrid şi fiica ei Sibylle, care plecaseră în 1961 şi trăiau de atunci în Germania, Astrid fiind de origine din Germania şi reuşind să-şi scoată astfel familia. Când am sunat la uşă, aud vocea Sibyllei, care spune: „Probabil sunt iarăşi nişte români”. Şi când deschide uşa era să leşine toată familia văzându-ne pe noi. De ce spusese asta? Pentru că noi eram de-acum a doua familie de prieteni sosiţi din România în aceeaşi zi. La ei am întâlnit familia Buzilă, căreia îi reuşise fuga cu câteva ore înainte. El era directorul sistematizării de la prefectură, adică de la Sfatul regional şi care semnase cu câteva zile înaintea plecării noastre aprobarea noului plan de construcţie al I.C.M.-ului.
A treia zi ne-am continuat drumul spre Neuss–Düsseldorf, două oraşe aşezate pe malul stâng şi drept al Rinului. Era un chin pe drum cu Trabantul, care fiind cu motor în doi timpi, trebuia adăugat benzinei ulei. Pentru benzina din România erau bune bujiile originare ale Trabantului din R.D.G. Odată cu noua benzină, în Austria şi în Germania s-a schimbat situaţia şi bujiile nu mai voiau să tragă. Bujiile trebuiau arse încontinuu, făcându-se pauze mai lungi. Nici experienţa de circulaţie pe autostradă nu o aveam şi astfel, când am ajuns la câţiva kilometri de Neuss, deodată a dispărut de pe indicatoare denumirea de Neuss. Noi crezând că am greşit drumul voiam să ne întoarcem pe autostradă, când un cetăţean se opreşte cu o maşină lângă noi apostrofându-ne drept nebuni. „Mergeţi numai înainte, că veţi ajunge la Neuss”. Astfel am ajuns la Neuss, regăsind familia, respectiv, am ajuns la locuinţa soacrei mele, unde am şi stat câteva săptămâni, până la aranjarea situaţiei.
Intrasem pe teritoriul Germaniei în 14 iulie 1969. O coincidenţă formidabilă s-a întâmplat chiar a doua zi după sosirea noastră la Neuss. Am început să explorăm oraşul. Plimbându-ne pe una din străzi, deodată Eva zăreşte o firmă pe care scria „Pfanhauser”. Atunci am realizat că sediul principal al fabricii de utilaje şi chimicale pentru galvanizare se afla la Neuss. Pfanhauser ne era cunoscut încă de pe vremea când, la U.M.T., Eva lucrase la galvanizare, adică cuprarea, nichelarea, cromarea pieselor metalice. Cuprinsă de curiozitate a intrat în întreprindere, cerând să vorbească cu serviciul tehnic. A venit un inginer şi a întrebat-o ce doreşte. Şi Eva îi povesteşte că era curioasă să vadă fabrica pe care ea de zeci de ani o cunoaşte din activitatea ei în România.
— Cum a putut lucra cu produsele noastre, de vreme ce de zeci de ani noi nu mai avem legături comerciale cu România şi n-am mai livrat nimic acolo?
— Mare lucru nu era să imităm produsele voastre, făcând analiza şi reproducând sărurile, chiar dacă nu aveau aceeaşi calitate.
Ca electrizat, şeful tehnicului a telefonat şi imediat a venit cineva de la personal şi de la juridic. I s-a pus în vedere Evei că nu poate părăsi fabrica până ce nu se angajează. La început nu am înţeles despre ce este vorba, dar au reieşit următoarele: concurenţa este mare în lumea liberă, întreprinderile când angajează pe cineva îl pun să semneze că dacă pleacă din întreprindere, cel puţin trei ani nu se angajează la concurenţă. Bănuind în Eva o persoană care cunoaşte secretele întreprinderii, a fost angajată imediat, a trebuit să semneze un act că nu se duce la o întreprindere concurentă, dacă cumva ar pleca de aici. În zadar explica Eva că nu are încă nici acte, nici cetăţenie, nu a contat nimic, „astea toate le veţi face ulterior, deocamdată sunteţi angajata întreprinderii”. Pe urmă am aflat că noi sosisem în Germania într-o conjunctură favorabilă. Pe vremea aceea erau 750 000 de posturi libere şi 30 000 de şomeri. Astăzi sunt patru milioane de şomeri.
 

[Home] [Cuprins] [Editorial] [Liricà/Prozà/Editorial] [Arhivele unor lumi] [Alexandru Borza] [Albert Przibram] [Cronicà literarà] [Filosofie / Eseu] [Aniversàri] [Arte] [Mapamond] [Colegiul de redactie] [Arhiva Ulysse] [Contact]