|
SIMONA-GRAZIA DIMA
UN POET ÎNARIPAT TRAVERSA CALEA VICTORIEI
La ora 5 mergeam pe un drum de ţară. La ora 7,
Pe-o autostradă. Un poet înaripat traversa
Calea Victoriei, dar nimeni n-a tresărit.
Stăteau cu faţa-n soare şi mâncau.
Dacă am oprit pe cineva, abia apucam
Să-i văd chipul, că se făcea noroi şi curgea.
Desfigurat, se scuza că nu ştia nimic despre poeţi şi poezie.
Doamne, nu mai era la cinste memoria,
nu se mai vorbea în poezie, ci-n alte limbi.
Am simţit ce veche mi-era lumea, preaiubita,
mai rămăseseră câţiva care ştiau cum trece-o şopârlă
prin cimitir, pe drumuri vesele, cu morţi fraterni
în dreapta şi în stânga, spre cătunul unde poezia
era unul dintre săteni, dintre băştinaşi
sau dintre vecinii noştri. Ei avuseseră un ochi
pentru poezie, din care clipeau hâtru-nspre noi,
să nu ne simţim singuri, chiar dacă-n acelaşi timp
hrăneau câinele, dădeau grăunţe la păsări.
Coteţul porcului se deschidea cu un zgomot anume,
de îmbărbătare, vântul avea un farmec, o sclipire.
Poezia scălda totul, ajungea şi-n cuibarul
unde găina clocea triumfătoare. Şi puii cu scufii erau aduşi,
spre admiraţia unanimă, învăscuţi în mantii secrete de poeme.
Cinste: scoşi pentru noi din adăposturi inatacabile.
Fiindcă eram toţi una şi poezia dădea numele locului,
prin ea izbucnea răsăritul, pe care până la unu-l vedeam.
De-acum am pierdut vecinătatea. Vom servi poezia singuri,
din infamie, de sub cadavre şi molozuri. Era o poruncă.
Doamne, când voi ajunge la tine, nu voi fi decât eu.
Un sine spălat până la ultimul luciu, depus pe stânca
secundei. Te vei bucura c-am putut să-ndur şi drumul
cu balegi şi autostrada pătată cu petrol. Un sine.
CINEVA ÎN ZĂPADĂ
Trece-n zăpadă cineva, trece
strălucitor şi anonim şi ţine
o sorcovă în mâini şi îmblânzeşte
cu suavă răcoare noaptea
care-i suflă încinsă în obraji,
e cineva care înveseleşte, înveseleşte
mohorelile veacului şi sună
din staniolul verde ca o pădure
în care te pierzi şi trăieşti
atoateştiutor – fără literă,
fără legi, fără alfabet –
trece noros, cu miros de stive
şi rafturi pline, într-o mişcare largă
şi într-o conversaţie animată, eternă,
o ceată mare îl urmează, răsună voci,
lătrat de câini, dau clinchet, sub geamul nostru,
clopoţeii de la glezne şi aripi,
ne-mproaşcă pe obraz şampanie,
de-aceea ne aruncăm cu-atâta linişte
în somnuri recunoscătoare,
în noaptea ce scutură argint
pe tigrul adormit în spasme.
TU
Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc
te simt ca pe-o sevă
urci şi cobori
te reverşi ori te strângi
pretutindeni îţi aud
clocotul – încă tragic.
Mă opresc în noapte
nu mai pot să respir
cred că e un capăt
dar iată-mă dincolo de el
nu sunt jivine atât de urâte
pe cât credeam
sunt mai multe lumini
care le desluşesc feţele,
în spiţele palmelor
unor fiinţe cuminţi
susură vinişoare
străbătute de murmurul legii.
Tai, dibaci, printre oasele
întâmplărilor şi tranşez
perfect ziua,
aştept – acum, când
ţi-aud doar foşnetul de minotaur –
să te înghit, să te încorporez:
voi vorbi pe limba ta,
mă voi ruga în ruga ta,
voi striga din trupul tău,
în numele tău,
nepierzător
de mine însumi!
DESPRE PACEA MONDIALĂ
În Hultyk (oraşul academic), pe hotare,
aud cum geme-un melc,
e tot ce mă interesează,
las baltă congresul, supeul cu ambasadori,
şi îmi lipesc urechea de pământ
s-ascult de unde vine plânsetul subţire,
de printre care ierburi. Am să pun ordine-n
livada asta, am să-i îmbăiez pe toţi
şi-am să le cânt, toate dihăniile
să fie culcate-n borangic şi mângâiate,
dacă rezolv asta o să fie pace
şi-o să răsară soarele,
abia atunci o să mă-ntorc în sală
să-mi ţin comunicarea mai departe,
dar e o fabrică de ciocolată
pe locu-acela, iau legătura cu foştii colegi,
de mult la pensie, îşi amintesc prea bine,
comunicarea ta s-a rostit fără greş,
după desert, ambasadorii ţi-au strâns mâna.
ROŞU ÎN CEAŢĂ
Sunetele sunt surde,
trompetele luptătorilor tac,
galopul se pierde-n depărtare.
Vitejii nu mai sorb aerul proaspăt,
privilegiu al biruinţei.
Lupta plănuită n-a mai avut loc.
Contururile par neclare,
gândurile sunt răpite pe vânt.
Nopţile, lupi sălbatici,
cu bale coclite,
şuieră-n umbră, aşteptând.
Cine eşti tu,
cel cu umerii plecaţi
de triste aduceri aminte,
cine eşti tu, cel risipit,
totuşi nu trist, nu temător?
Cine în tine vede-n ceaţă focul
şi simte-un iz de fericire?
|
