|
SABIN IONEL
DORINŢA
Trăiesc adânc întoarcerea acasă, doar călătorind cu trenul. Reînvie atunci atmosfera sâmbetelor în care, după săptămâni de şcoală, porneam nerăbdător spre satul meu din pusta Banatului. Din obişnuinţă, evit compartimentele cu mirosurile, fumul şi vorbăria sâcâitoare din ele. Într-un colţ mai întunecat de coridor, cu faţa aproape de geam, mijind parcă într-un joc de-a v-aţi ascunselea ce cuprinde întreaga fire, aştept ca maşinăria să se urnească şi să mă scoată din viermuiala oraşului. Apoi, în ritmul roţilor şi sub acoperirea lui, înalţ o melodie unduitoare, magică, un cântec al însingurării prin care sufletul însuşi se detaşează de cotidian şi zboară spre tărâmul copilăriei. Astfel s-au petrecut şi o parte din clipele neuitatei seri de ajun, când m-am pomenit, cu nedumerire, suspendat între două lumi.
Cu toate că în acel an Crăciunul se anunţa călare pe cal alb, întunericul coborâse grabnic peste sat. Aş fi vrut să revăd dintr-o privire atâtea locuri dragi dar bezna mă călăuzi spre tindă, unde aveam mica mea împărăţie cărturărească, vadul meu de gânduri şi iluzii.
- Bată-le amaru' terfeloage că tare ţi-or mai plăcut. Dar nu se putea să nu-ţi placă dacă, la botez, naşă-ta, Lucreţia, s-a priceput să-ţi pună mânuţa pe evanghelia din care citea popa Remus... Dacă trăia copilu' celălalt, nu l-aş mai fi dat să-şi bată capu' cu atâta şcoală...
Ca să nu tresar, mama intrase tiptil în odaie. Îşi făcea de lucru spunându-şi păsul cu multă blândeţe în glas. Povesti cum pe la vreo patru ani luasem cărţile de şcoală ale verişoarei, le dosisem în huda cuptorului, "aşa, ca să am şi eu" şi numai cu lacrimi de supărare acceptasem să le returnez Linei. Când apucam vreun petec de ziar, plimbam grăbit degetul peste rânduri bolborosind cuvinte neînţelese, după cum mi se părea că face şi Iuănu Victoriei când citea "Scânteia" sau "România Liberă" în faţa bărbaţilor adunaţi la frăgarul lui Cornel. Se vede că asta mi-a fost ursita.
- Eu te sfătuiesc să nu-ţi mai piroteşti ochii. Culcă-te mai bine... Ei, adăugă conciliantă mama, poţi să mai frunzăreşti prin hârtii dar nu prea mult ca să nu se mire vecinii, ce s-o fi întâmplat la noi de ţinem atâta vreme lumina aprinsă. Tu ştii că satu-i mare, noaptea-i mică şi se-mparte la mulţi oameni...
Citind, aşteptam să mă atingă aripa somnului când, deodată, câteva glasuri al căror număr părea să crească neîncetat, izbucniră chiar la uşa antreului:
Slobozi-ne gazdă-n casă,
Junelu-i buunu',
C-afară plouă de varsă
Şi ni-e ţundra ca o leasă...
Cu o teamă obscură, mă grăbii să pun cartea la locul ei din raft. Mama apucase deja să deschidă uşa iar înfriguraţii colindători se strecurau înăuntru cântând.
- Cum aţi intrat că poarta era încuiată ? Să ne iertaţi...
Fâstâcită de bucurie, repeta aceeaşi întrebare nedezlegată, scuzându-se de a nu fi fost prevăzătoare. De îndată se ivi şi tata în uşa dormitorului. El nu era sau nu părea surprins. Se alătură cu glas proaspăt şi viguros urătorilor care trecură fără pauză la "O, ce veste minunată". Încăperea devenise prea strâmtă, nu atât pentru oameni cât pentru cântecul lor năvalnic şi acaparator. Bucuria neaşteptaţilor oaspeţi de a mă afla acasă era la fel de mare ca şi surprinderea mea. Pironit la intrarea tinzii, treceam cu privirea de la un musafir la altul iar dânşii păreau să colinde anume pentru mine. Puteam să-i ating cu mâna, glasurile lor mă învăluiau de aproape dar îi percepeam, în mod bizar, îndepărtaţi pe un meleag care îmi devenise aproape inaccesibil. Plecând capul în jos, simţii lacrimi rostogolindu-se pe obraji.
- Oh, dragul meu, îmi şopti blajin unchiul Toader cuprinzându-mă cu mâna dreaptă, acuma nu-i vreme de întristare... Trebuie să ne îngrijim sufletul ca să ne putem bucura de apropiata naştere a Domnului...
Când se referea la partea credinţei, cuvintele lui sunau a evanghelie, nu mai erau fireşti. Fusese lăutar vestit în tinereţe, nelipsit pe la nunţi, botezuri şi clăci. O dată trecut de jumătatea vieţii, i se arătase că "pocăinţa" i-ar aduce o anumită linişte în suflet şi în familie. Se botezase, aşadar, a doua oară, dar se abţinuse de a-mi îndemna părinţii să facă acelaşi lucru. Ba mai mult, atunci când cu toată bunătatea lui ajunse la necaz cu unul dintre "fraţii" de credinţă, îşi sfătui sora să rămână cum se ştie din părinţi, “c-aşa-i mai bine”...
- Trebuie să nu ne lăsăm noi bătrânii, că tineretu'... nu mai ştie de rânduiala veche. Filmu', televizoru', meciu', birtu' - astea-s a lor...
- Sau câte unu' care stă numa' cu nasu-n carte...
- Ei, nu-i totuna, Anuţă.
- ...eram desculţi, eram goi dar mai mult ne-am petrecut, continuă mama, nevrând să bage în seamă pe cel care îmi luase fără convingere apărarea.
- La Ardeal în vremea asta, umblă cu duba..., gândi cu glas tare unchiul Avram. Şi numele fermecat al provinciei de baştină, avu, ca întotdeauna când era rostit, darul să stârnească în mintea coloniştilor, nu vreo imagine abstractă şi nedefinită, ci amintirea intensă a satului natal, a costişelor cu miros de fragi şi fân cosit, a dealurilor pe care oarecine şi-a mânat cândva turma ca un adevărat stăpân. Dar poate că mai presus de toate era aducerea-aminte a căsuţei părinteşti, ocrotită de nucet într-o vale înverzită.
- Nici acolo nu mai e ce-a fost, aşa să ştii Avrămuţ. Vorbind astfel, Aron Baniciu se desprinse de teracota la care îşi perpelise până atunci mâinile şi înaintă în lumină, pentru a fi mai convingător. Mic de statură şi mare sfătuitor, vărul acesta era şofer şi bătea drumurile ţării pentru interesele Colectivului. În vremuri mai bune, tot el umpluse platforma camionului cu săteni dornici să asiste la nedeia văţeană din Dumineca Mare, la dresura de lei şi tigri a Lidiei Jiga ori la vreun meci al "Politehnicii". Văzuse, deci, multe şi nu-i plăcea să fie contrazis.
- Las' că mâine ajung şi la noi dubaşii... "Neamurile" de la Chinezu! Urmară glume şi râsete pe seama ţiganilor din marginea comunei învecinate. Cuprinşi de căldura din încăpere, musafirii noştri se înmuiaseră la trup dar vădeau chef de vorbă. Pentru a convinge pe câte unul să guste un păhărel de rachiu, trebuia să repeţi de multe ori predica lor obişnuită că nu ceea ce bagă în gură îl spurcă pe om, ci vorbele rostite fără chibzuinţă. Porniseră de la biserica baptistă, umblaseră mai mult clandestin pe la propriile case şi din motive de rudenie ne incluseseră şi pe noi în traseul lor de colindători pârâţi.
După ce tăcuse un răstimp bun, Toader se foi pe scaun trecându-şi mâna peste părul cărunt. Cu zâmbetul încolţit pe buze, grăi, ca de obicei, domol şi înţelept:
- S-o fi schimbat lumea, nu zic ba, da' cred că mai mult ne-am schimbat noi. Când locuiam pe Văţişoara, veneam seara de la lucru, mă şurluiam un pic, de mâncam ceva era bine iar de nu, apucam lăuta subsuoară şi porneam la şezătoare, la clacă, la petrecere, după cum se nimerea. Spre dimineaţă, dormeam un ceas-două şi plecam din nou la treabă, ca nou născut. Acuma, oriunde m-aş duce, tot bătrân îs. Nu pot lăsa bătrâneţea acasă...
- În satu' ăsta parcă toţi ar fi bătrâni, comentă cineva. De când îs aici, una aud: nu-i destul şi nu s-ajunge!
- Au luat oamenii moda nemţească, "fiecare pentru sine".
- Noi pentru el cu şcoala am plecat din Ardeal, spuse mama arătând spre mine. Dar dacă era după Costan, nici anu' nu ne-ar fi prins în Banat. Plângea omu' ăsta pe hotar, ca un copil...
- Aşa-i, recunoscu tata. Mi-aduc aminte, că în prima vară de lucru la Colectiv, pe vremea fânului, ne-a prins ploaia la podu' lu' Victor China. Turna cu ciubăru'. Ne înghesuirăm sub pod. Ei, de la o vreme se opreşte ploaia şi oamenii ies, unu' câte unu', afară. Mie nu-mi venea să ies: închisesem ochi şi cum şiroia apa sub pod, mi se părea că-i Văţişoara noastră...
- Fiindcă veni vorba, mie cel mai greu mi-a fost să mă obişnuiesc cu apa de băut. Nu puteam nicicum să mă stâmpăr cu ea, batăr că, lăudat să fie Dumnezeu, bună-i şi apa de arteziană, da' parcă tot nu-i ca cea de izvor. Visam noaptea că umblu pe pâraie după apă, să mă răcoresc... Între timp, m-am învăţat cu apa dar noaptea tot pe la Vaţa noastră am treabă...
- N-o să mă credeţi, interveni mama, dar eu după cântatu' păsărilor am tânjit mai mult. Pe hotar, mergi de te dor picioarele şi nu găseşti un pom să ţină umbră, un copac să s-aciueze o pasăre. Aci în sat ar fi parcu' dar blestematele astea de ciori croncăne de dimineaţa până seara. De răul lor nu aş mai auzi nici cucu', alduitu'... Odată, tot mi-am făcut pofta: mă duc la Chinezu să târguiesc, nu mai ştiu ce... Încolo, nu puteam merge pe jos. Ar fi zis lumea că-s zgârcită sau că n-am trei lei pentru bilet. Dar la întoarcere, fain-frumos, mă făcui că scap trenu'. Nu pornesc bine pe cale şi mă ajunge Hans Meier cu caii. Am pierdut trenu', zic, şi ca să nu aştept până la cel de două, am pornit pe jos. Că să mă urc în căruţă. Nu, zic, că mă zdruncină şi-mi vine rău de la stomac. Dă neamţu' din cap: "No, şe dracu', la tine este vreme ?!" O iau încet la picior. Cântau mierle, piţigoi şi guguştiuci în duzii de pe marginea drumului... O minunăţie!
Începură apoi să-şi mărturisească reţinerea cu care, în primii ani după strămutarea în Banat, conversau cu băştinaşii. Le era teamă ca de la vreo vorbă "şoadă" să se aleagă cu o poreclă de care să nu mai scape apoi. Aveau proaspătă în minte păţania lui Miluţ, care, înveselit mai mult decât trebuie, "descântase" la birt, ca pe la noi:
Las' să bem că bani avem,
Cucuruz nu cumpărăm,
Numa-n toată luna nouă,
Câte-o polovică, două !
O bucată de vreme după aceea, bietul om nu mai auzea decât: "Ce mai faci Polovică?", "Unde-ai fost Polovică?", "Hai la birt Polovică!" Bineînţeles, după gustul ardelenilor erau mai de râs băştinaşii care jucau "muţeşte" sau cel mult, repetând unica strigătură pe care o ştiau, şi aceea lipsită de har:
Au, au,
Unde-i mândra s-o fac prau?!
- Apoi, o fi el Pătru nost' cum o fi, dar nime' nu le-a dat mai bine peste nas. Nu pot uita seara aceea. La întoarcerea din câmp, de la Valahai, îşi umpluse Kristoff căruţa cu babe. Se urcă şi Pătru pe şiregla din spate şi de îndată ce pleacă cocia, începe a se văicări, cum plâng ele după mort: "Văsălie, Văsălie, îhî, îhîhî..., cum te-ai dus şi m-ai lăsat, îhîhî... nu-ţi făceam eu ţie croavne?! îhî..., n-avuşi tu clisă pe rudă? îhîhî..., n-avuşi tu curechi în cadă?!...,că am pus să ai şi tu ! îhîhîîî...". Măi, plesneau cotoroanţele de ciudă, îl afuriseau da' Pătru n-avea grijă. Strigă bătrânele că vor să se dea jos, da' Pătru boceşte mai departe. Se supără muierile pe căruţaş, că nu opreşte! Dar Kristoff are altceva pe suflet: "Lasă, vede Dumnezeu că el nu-i neamţ !" zice şi dă bici cailor. Răspundea astfel şi acelora dintre români care se plângeau că etnicii germani nu i-ar vedea cu ochi buni.
Ba veseli, ba trişti, oamenii mei sufereau de o nostalgie care li se aciuase în inimi. Îi înţelegeam şi nu-i înţelegeam. Oare dacă printr-un miracol, "ardeleanul" l-ar întâlni pe "bănăţean" într-o ţară îndepărtată, după ce nici unul nu va fi priceput din graiul acelui pământ străin mai mult decât ciripitul păsărilor, s-ar mai simţi stânjeniţi că unul mănâncă "grumpe" şi altul "grumpiri", că unul se teme de "vâlva lupilor" iar celălalt de "caii lui Sântoader", că cel dintâi e "vinitură" iar cel de-al doilea "stătătură"? Înainte de orice minune, cu fală sau cu temeri, stâlcim limba românească în măsuri egale. Prinzonieri ai neumblării noastre în lume, clădim tot mai semeţe cercuri de izolare în jurul neamului nostru, în jurul casei noastre şi în cele din urmă, în preajma condamnatului nostru eu. Minăm cu îndărătnicie toate podurile spre alte singurătăţi şi trecem pe lângă tainele înălţării sufleteşti sau ale coborârii în adâncurile inimii. Ne pregătim temeinic o dispariţie deplină.
Aveam oare un motiv de nelinişte îndreptăţit? Nu mă simţisem eu dintotdeauna emisarul acestor oameni, solul întregii lumi ţărăneşti în temutul oraş a cărui cupolă de lumină o pândeam în serile de vară protejat de întunericul din marginea satului? Undeva se produsese o fisură la care va trebui să mă gândesc. Deocamdată, însă, gesturile familiare şi graiul care, dincolo de orice sens al vorbelor reuşise din nou să mă transpună, îmi dăduseră o siguranţă niciodată resimţită în marea citadelă. Ambianţa copilăriei mă legăna într-o dulce lene adormitoare.
Târziu, spre miezul nopţii, eram din nou singur. Cu lumina stinsă, încercam să desluşesc ciudatele năluciri pe care focul domolit le mai învălmăşea într-un colţ de tavan. După ce închisei ochii, începură să mi se perinde chipurile urătorilor şi un anume fragment de colind îmi revenea stăruitor în auz. Toate mă călăuzeau spre trecut. Îmi amintii că doar cu puţine zile în urmă, întrezărisem munţii care îmi străjuiseră vârsta fragedă. Aproape o jumătate de ceas îi contemplasem uimit din biroul aflat la ultimul etaj în turnul de beton şi sticlă. Pe deasupra oraşului coborât în obscuritate, se zăreau iluminate de soarele ascuns de draperia norilor, depărtate pajişti şi culmi înzăpezite. Vizibilitatea atât de clară asupra depărtărilor se datora neîndoios unei rare conjuncturi meteorologice. Era, desigur, în această întâmplare şi un semn... un semn... un semn...
Apoi se făcea că era vară. Pe terenul în pantă, din dreapta, străluceau în multe nuanţe de verde şi galben, holdele de pe Ţarina Veţii. În stânga, dincolo de fâneţe, străjuită de întunecaţii arini, curgea şoşotind Valea. Nu eram singur pe drum. Cu surprinzătoare uşurinţă, plutind parcă, mergea înaintea mea un copil. Mă străduiam să-l ajung dar, cu trupul îngreunat, mă opinteam neputincios şi distanţa dintre noi creştea. Ţâncul îmi era necunoscut şi totodată bun prieten. Se spunea că e din partea locului, fiind totuşi un străin pe acele meleaguri. Era băiat, deşi după chip şi plete ai fi crezut că e fetiţă. Ajuns în locul unde se desparte spre dreapta drumul Codrineştilor, flăcăiandrul se întoarse câteva clipe:
- Acum încotrooo ? întrebă el cu un glas al cărui ecou reverbera din toate părţile.
- La stânga, răspunsei.
- De ceee ? răsună iarăşi vocea.
- Că-i partea inimii.
Trecui singur peste bătrânul pod de lemn pe sub care apa se zvârcoleşte mânioasă. În stânga drumului, pitită sub stenii ce par să se prăvale asupra-i, se iveşte prima casă. Cu ochii iscoditori, zoreşte spre poartă un moşneag cu picior de lemn.
- Bună ziua, baci Dămuţ !
- Doamne dă noroc !
Drumul se strecoară anevoie printre steiul ameninţător din stânga şi Valea care izbeşte furioasă pe sub arinii din dreapta. Scăpat apoi din strânsoare, coteşte domol şi oferă privirii, neaşteptat de aproape, cel dintâi grup de case. Înaintea podului uriaş care străjuie la Gura Văţişorii, pruncul se ivi din nou.
- Tot partea inimii? întrebă cu un grai ce părea să vină de pretutindeni.
- Tot !
Cu poticniri la urcuş sau cu repezi căderi spre adânciturile de relief, calea de ţară străbate bătrânii munţi ai Zarandului, prin Căzăneşti, Roşia şi Petriş până în Valea Mureşului şi de acolo mai departe, în lumea fără de hotar. Pentru mine însă, toate cărările sfârşesc aici unde au şi început odată, demult. De mă vor recunoaşte sătenii ori de mă vor privi cu ochi străini, eu voi reveni de-a pururi la Văţişoara, cu trupul ori numai cu gândul, aievea sau doar în vis. Niciunde iarba nu mi se va părea mai vie şi frunza mai simţitoare. Dacă oamenii mă vor uita, apa veşnic povestitoare a pârâului mă va recunoaşte oricând. Mă vor întâmpina cu freamăt arini, sălcii şi plopi. Salcâmii vor împrăştia miresme pe dealuri şi steaua locului se va învăpăia mai tare la sosirea mea. Aici este colţul meu de rai pământesc.
|
