|
Prologul lui Pierre Abélard la DA şi NU
(fragmente)
Chiar dacă într-o atât de mare mulţime a cuvintelor până şi numeroasele spuse ale Sfinţilor ne par nu doar diverse între ele, ci chiar potrivnice unele altora, nu trebuie totuşi să judecăm fără socoteală în legătură cu cei de care lumea însăşi e judecată, după cum este scris: “Vor judeca sfinţii popoarele”; şi din nou: “Veţi şedea şi voi ce judecaţi” (Luca, XXII); şi nici să nu ne asumăm dinainte să-i denunţăm ca pe nişte mincinoşi sau să-i dispreţuim ca pe rătăcitori pe aceia cărora li s-a spus de la Domnul: “Cine vă aude pe voi, Mă aude pe Mine; cine vă dispreţuieşte pe voi, Mă dispreţuieşte pe Mine”.(Luca, X).
Şi astfel, revenind la neputinţa noastră, mai curând să credem că nouă ne lipseşte starea de graţie în a înţelege, decât că acelora le-ar fi lipsit întru scriere, căci li s-a spus de către Adevăr Însuşi: “Căci nu voi sunteţi cei ce vorbiţi, ci Spiritul Tatălui vostru vorbeşte în voi”.(Matei, X).
Ce să ne mai mire faptul că – nefiindu-ne de faţă Sfântul Spirit prin care acelea au fost scrise şi spuse şi chiar întipărite de El scriitorilor – nouă ne lipseşte puterea lor de înţelegere de la a cărei atingere ne împiedică , în cea mai mare măsură, modul neobişnuit al vorbirii şi semnificaţia diversă – cel mai adesea – a aceloraşi exprimări, de vreme ce aceeaşi aserţiune este admisă când cu o semnificaţie, când cu alta ? Desigur că, după cum fiecare este bogat în propriu-i înţeles, tot astfel şi în propriile-i cuvinte.
Şi, deoarece conform lui Tullius, în toate identitatea este mama saţietăţii, adică provoacă sila, e necesar ca până şi în privinţa aceluiaşi lucru cuvintele însele să varieze; dar, nici să nu fie despuiate toate lucrurile prin cuvinte pe înţelesul şi la îndemâna tuturor; acelea, după cum spune Augustin, de aceea sunt învăluite, spre a nu-şi pierde valoarea şi sunt cu atât mai preţioase cu cât au fost cercetate cu o mai mare râvnă şi adunate mai greu.
Adesea însă, în funcţie de felurimea celor cu care vorbim, cuvintele trebuie schimbate între ele; se întâmplă frecvent ca însăşi semnificaţia proprie a unor cuvinte să le fie multora necunoscută sau mai puţin uzuală. Dacă, după cum o cere situaţia, unor astfel de oameni vrem să le vorbim spre învăţare, strădania noastră trebuie îndreptată mai curând spre folosul acelora decât spre însuşirile rostirii, după cum ne învaţă şi întâistătătorul gramaticii şi rânduitor al vorbirilor, Priscian.
La acest lucru se referă şi preaiubitorul doctor al Bisericii, fericitul Augustin, când în cartea a patra din Despre învăţătura creştină, pregătindu-l pe învăţătorul bisericesc, îi atrage acestuia atenţia să ocolească toate cele ce împiedică înţelegerea celor cu care vorbeşte şi să dispreţuiască atât podoaba cât şi o anume însuşire a vorbirii, dacă în absenţa lor poate ajunge mai uşor la înţelegere “neavând grijă – cel ce-i învaţă pe alţii – de mărimea elocinţei cu care instruieşte, ci de claritatea expunerii. Îngrijindu-şi la un moment dat mai curând imboldul, neglijează cuvintele mai deosebite. De unde şi spune cineva, când e vorba de un asemenea fel al rostirii, că există în ea o anume neglijenţă zeloasă. În cazul dascălilor pricepuţi, grija de a-i învăţa pe alţii astfel trebuie să fie încât cuvântul latinesc să nu poată fi nici neclar nici ambiguu, ci, după obiceiul mulţimii – cum se zice – , să fie evitate atât ambiguitatea cât şi obscuritatea şi să nu fie rostit precum de cei învăţaţi ci, mai curând, aşa cum obişnuiesc să-l rostească cei neinstruiţi.
Dacă tălmacii noştri nu s-au jenat să spună de sanguinibus, căci au simţit că se potriveşte situaţiei, folosind în acel loc la plural acest substantiv care în limba latină apare doar la singular, de ce învăţătorul pietăţii, vorbindu-le celor neştiutori, să se simtă nefiresc să spună ossum mai degrabă decât os, pentru ca această silabă să nu fie înţeleasă ca singular al lui ossa, ci al lui ora ? Căci la ce foloseşte o anume integritate a vorbirii pe care intelectul ascultătorului nu o poate urma, mai ales că, atunci când tocmai aceia pentru care vorbim spre înţelegere nu ne înţeleg, lipseşte cu totul motivaţia rostirii ? Aşadar, cel care instruieşte va ocoli toate cuvintele care nu instruiesc. Important este ca înclinaţia firească să aibă iubire pentru adevărul din cuvinte. Căci la ce foloseşte cheia de aur dacă nu poate descuia ceea ce vrem? Sau la ce dăunează cea de lemn – dacă poate fi şi astfel – când de fapt încercăm să dăm la iveală doar ceea ce a fost încuiat? (Despre învăţătura creştină, IV).
Cum să nu vezi ce nesocotinţă este când cineva judecă despre înţelesul şi înţelegerea altcuiva, de vreme ce inimile şi gândurile i se dezvăluie numai lui Dumnezeu Care, rechemându-ne tocmai de la o astfel de încercare, spune: “Să nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”(Luca, XI). Şi Apostolul: “Să nu vreţi să judecaţi înaintea vremii, căci va veni cel ce va lumina ascunzişurile întunecimilor şi va face cunoscute sfaturile inimilor.” (I, Corinteni, IV). Ca şi cum ar spune pe faţă: urmaţi în toate acelea judecata celui care singur le cunoaşte pe toate şi este însuşi cel ce deosebeşte cugetările, conform cu ceea ce s-a scris simbolic despre ascunsele sale taine şi despre mielul pascal: “ Dacă ar fi vreun rest, să fie ars în foc” (Exod, X), adică, dacă există ceva în misterele divine, pe care nu avem puterea să-l înţelegem, să-l rezervăm mai curând Spiritului – prin care au fost scrise acelea – cele ce trebuie învăţate, decât să le definim la întâmplare.
Se cuvine chiar să fim atenţi ca nu cumva, atunci când ne sunt prezentate unele dintre spusele Sfinţilor ca fiind contradictorii sau străine de adevăr, să fim înşelaţi de falsul înscris al titlului sau chiar de coruperea Scripturii. Cele mai multe apocrife, pentru a avea autoritate şi-au luat titlurile pornind de la numele Sfinţilor; ba chiar în scrierile Sfintelor Testamente, multe au fost corupte prin viciul unor scriitori. Tocmai despre aceasta ne şi avertizează preacredinciosul scriitor şi preafidelul tălmăcitor Ieronim atunci când, scriindu-i Letei despre instruirea fiicei ei, spune: “Să se ferească de toate apocrifele; iar dacă ar vrea să le citească, nu pentru adevărul dogmelor, ci din respect pentru semne, să ştie că ele nu cuprind ceea ce le-a fost însemnat în titluri şi să dovedească mare prudenţă atunci când caută aurul în lut”.
……………………………………………
Şi astfel, ce să ne mai mire că – dacă în Evanghelii multe au fost stricate prin ignoranţa scribilor – şi în scrierile Părinţilor ce au urmat şi care sunt de o autoritate mult mai mică, se întâmplă adesea astfel ? Deci, dacă întâmplător în scrierile Sfinţilor ceva ni s-ar părea în dezacord cu realitatea, este pios şi potrivit modestiei şi datorat iubirii preţuitoare – care crede toate, speră în toate, le poartă pe toate şi cu greu poate presupune viciile celor pe care-i îmbrăţişează – ca, fie să credem că acel loc din Scriptură nu a fost interpretat fidel sau că a fost corupt, fie să mărturisim că noi nu îl înţelegem.
Traducere din limba latină de
DAN NEGRESCU
*Textele autorului şi citările din Sfinţii Părinţi au fost traduse urmând versiunea din Petrus Abaelardus, SIC et NON, J.P. Migne, Patrologiae Cursus Completus, Series Latina, tomus CLXXVIII.
Întrebări:
1. Avem voie să folosim ediţia J.P.Migne? Când a apărut? Altminteri putem elimina menţiunea pe care am plasat-o în subsol, după traducere…
2. Am menţional şi cine traduce, la sfârşit. E voie…?
3. Forma franţuzească a numelui - Pierre Abélard - e corectă?
|
