REVISTĂ DE CULTURĂ

 PAUL EUGEN BANCIU

 ILOIN

Iloin era un prenume aiurea, plecat, la vremea botezului copilului, de la Ilie. Tatăl, beat şi fericit, s-a dus la primărie cu o întreagă liotă după el, nu cu mult mai trează, cu toboşarul satului şi gornistul care aduna în zori vacile pentru păscut de pe la toate casele, în mijlocul lor. De emoţie şi băutură, când fu întrebat de notar cum să-i pună numele copilului, acesta îi zise Iloin, că se născuse vara, în ziua Sfântului Ilie, cel cu căruţa cu cai albi din nori, care-aduce trăsnete şi vijelii asupra oamenilor.

Îl corectase notarul de câteva ori: „Măi, omule, zii ca toată lumea, Ilie!”, dar fericitul tată o ţinea pe a lui, că trebuie să aibă un nume mai aparte, să nu fie ca toţi Ilie născuţi în comună. Şi cum nu-i ieşi pe gură un alt prenume decât Iloin, Iloin rămase să se cheme fiul său, întâiul născut, să fie deasupra tuturor celor născuţi ce purtau numele sfântului din 20 iulie.

Mai târziu, când casa i se umpluse cu plozi, îşi dădu seama că-i vine tot mai greu să-l cheme pe numele din certificatul de naştere şi-l striga Ilie, ca pe el. De la copilul ajuns la şcoală află mai târziu de varianta „ilion”, care venea de la numele unor oase ale bazinului şi se felicită că el răsucise două vocale şi-l scrisese-n acte Iloin. Adică n-a vrut el să fie ca toţi Iile din sat, mulţi, că erau procreaţi toamna, după culesul viilor, când mustul dădea în tulburel şi nu mai apuca să se facă vin, că-l terminau cu pastramă afumată şi brânză de oi şi ceapă încă înainte de a mai fi mutat în butoaie.

La vremea aceea ruginie, cu nopţile tot mai reci şi zilele scurte, şurile foiau de atâta împreunare omenească, iar dacă se întâmpla ca o femeie să aibă între picioare pe careva din sat, era împăcată la gândul că bărbatul ei muncea deasupra paielor din şură cine ştie pe ce femeie, tocmai în celălalt capăt de sat.

Tatăl lui Iloin se născuse, ca majoritatea copiilor de acolo, tot pe la sfârşitul lui iulie, mai aproape de zodia leului. Era un om zdravăn, purta barbă, şi dacă l-ai fi îmbrăcat în sutană, ai fi zis că e popă, doar că lui îi lipsea sfinţenia. Nu credea decât în semnele lui, pe care, uneori, noaptea le desluşea şi în albastrul închis al cerului, printre stele. Era un om de vreo nouăzeci şi opt de kile, cât apucase să afle o singură dată după ce se suise pe un cântar basculă pentru sacii cu cereale. Mai mult nu şi-a mai căutat greutatea, mulţumit că pântecele lui nu-l întrecea pe-al popii sau al primarului.

Aflase din gura bătrânelor matusalemice din casă şi dintre neamuri că ziua şi ora şi clipa trecerii sunt date în sânge încă de la naştere, ori poate din burta mamei. Dar lui puţin îi păsa de timp. Se vedea zdravăn, cu o curte plină cu orătănii şi copii, cu gospodăria lui cu vaci, oi, porci, găini şi gâşte, cu livada ce suia pe coama dealului până la capătul viilor satului, cu butoaiele pline şi pivniţa doldora de alimente şi podul cu afumături şi asta-i dădea siguranţa că e cel mai puternic om din lume.

Copiii şi-i dăduse la şcoli, să plece din viaţa şi grija lui, păstrându-şi pentru bătrâneţe doar pe cea mai mică dintre fiice, dintre cei cinci copii câţi avea. Bătrânele trecuseră spre suta de ani, apoi muriseră pe rând, mai întâi mama lui, apoi aceea a nevestei. Fuseseră văduve de tinere, cu câte un copil fiecare, după ce amândurora le muriseră bărbaţii, unul pe front, iar celălalt strivit de o benă de beton pe unul din şantierele de început ale construcţiei comuniste. Rămăseseră să-şi crească singure băiatul şi fata, îi cununaseră, se bucuraseră că aceştia erau oameni harnici şi dornici să refacă gospodăria celor bătrâni, apoi se aciuaseră amândouă la casa lor.

Ilie vânduse cândva casa soacrei lui, iar pe aceasta o mutase alături de mama lui şi de familia  ce începuse să crească. Ştia că e mai uşor de întreţinut o casă decât două, deşi împricinările dintre părinţi şi copii sunt de două ori mai mari, dacă sunt împreună.

Timpul trecut se măsura, ca în orice sat, în nu-mărul celor vii apoi plecaţi, în înmormântări şi parastase, ţinute cu străşnicie de Lucreţia, nevasta lui şi mama celor cinci copii. Ea, singura, fiind convinsă că între lumea celor vii şi cea a dalbilor pribegi e doar un fel da abur, un fel de membrană, prin care pot comunica unii cu alţii în nopţile lungi de noiembrie ori în crugul verii, de Sânziene. Firele albe le apăruseră pe la tâmple şi lui Ilie şi Lucreţiei, cu mult înainte de a fi simţit povara timpului.

Apoi plecaseră copiii, pe rând, băiatul şi două fete, iar cele două rămase în sat îşi ţinuseră nunţile pe rând, ştiut fiind după datina străbună, că mezinul moştenea casa părintească. Ilie cunoştea legea satului şi o ţinea cu sfinţenie, cum ştia că dacă nu muţi multă vreme lucrurile de la locul lor, ele se fac neamuri cu cele care le înconjoară. Că toate se leagă şi se dezleagă între ele doar după ce presari asupra lor clipe mai lungi decât viaţa unui om. Pentru el erau de-ajuns zilele şi nopţile şi cele patru anotimpuri să îi măsoare trecerea, erau de-ajuns râsul şi lacrimile dintre un botez şi o înmormântare.

Hotărât în ceea ce făcea, Ilie repara ce era de dres, iar ceea ce-şi ispăşise vremea arunca, ori punea pe foc, fără să aducă multe lucruri în loc. Cu copiii plecaţi se vedea rar, doar vara şi în sărbătorile de peste an, când veneau aceia cu copiii lor să-şi vadă locurile de baştină şi părinţii.

Uneori Ilie, în momentele lui de linişte, simţea că prin aceia cucereşte oraşul, zone îndepărtate din ţară, pământul întreg, care pentru el se termina, oricum, la o apă mare. Aşa apuca să înţeleagă mai bine ce auzea la radio sau vedea la televizor. Să-i simtă mai aproape pe oamenii de aiurea şi să-şi dea seama că între unii şi alţii nu sunt deosebiri de netrecut, care să-i facă să se lupte pentru puterea unuia asupra celuilalt, să se ucidă fără de milă, să se chinuie, doar că deasupra tuturor era o lege nescrisă a sângelui, ţinută în mâini de câţiva, care oricum aveau să piară de bătrâneţe sau de vreo boală şi nu pe un câmp de luptă sau în caznele unei închisori. Asta nu putea să înţeleagă şi vedea în Cărţile Sfinte un gâlci de pricină care-i făceau pe unii să vadă doar un chip al lui Dumnezeu, iar pe alţii să-i vadă alt chip şi de-aici să-şi caute sfârşitul unii, altora.

Cum n-avea fraţi şi nici cumnaţi, singurii oameni cu care împărtăşea gândurile erau nişte bărbaţi dintre neamurile mai îndepărtate, deşi, de cele mai multe ori nu vorbea, ci asculta, iar la sfârşit, după ce-şi făcea propria părere, spunea o vorbă în două înţelesuri, apoi cugeta la toate, până târziu în noapte. Cu Lucreţia n-avea ce vorbi în afara celor trebuincioase. Era tipul de om care iubea o singură dată, din tot sufletul, apoi, dacă simţea că omul în care investise tot sufletul îi e potrivnic sau nepăsător, îl trecea în uitare. Era un fel de iertare a lui. Lucreţia trecuse prima pragul acestei iertări, când  se dumiri că femeile îşi iubesc bărbaţii până le cresc copiii, şi, odată împlinită regula, trăiesc doar pentru progeniturile lor. Tot atunci când oscilase între a-şi rechema dragostea femeii cu de-a sila şi-a lăsa lucrurile să se aşeze cum vor fi sentimentele femeii, se deşteptă în el gândul că marea iubire dintre doi oameni care se leagă pe viaţă, prin căsnicie, nu ţine mai mult de trei ani, după care ar trebui ca fiecare să-şi caute un alt motiv pentru a mai rămâne împreună.

Ar fi vrut să-l aibă aproape pe Iloin, să i le spună pe toate pe rând, cum făcuseră bătrânele cu ei, dar ştia că aşa cum ei nu ţinuseră seama de sfaturile acelora până nu se loviseră singuri de viaţă, nici fiul lui cel mare nu i-ar fi urmat poveţele. Era o filozofie simplă asupra căreia cugetase cât ce simţise că din toată familia lui, cu două bătrâne şi cinci copii, rămăsese singur, ca în cărţile sfinte despre care îi vorbise cândva popa din sat. Mai mult nu ştia.

Odată, Iloin îi pomenise de indienii din India care obişnuiesc să pornească în bejenia bătrâneţilor şi-a sfinţeniei după ce împlinesc vârsta  de cincizeci de ani, şi tot el îi vorbise de unul Gengis Han care-a dat ultima bătălie a vieţii lui de războinic cuceritor la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Ţinuse minte informaţiile astea ca pe nişte poveţe date de Iloin, care se despărţea astfel şi mai mult de el.

Adeseori, la una din mesele birtului din sat le amintea celor cu care stătea de vorbă de Iloin şi de copiii lui plecaţi. Asculta poveştile celor de la mese şi punea la cale, ca la tinereţe, culesul viilor, momentul culminant al vieţii din satul lor, boscorodind pe seama nunţilor ce vor avea loc în preajma lăsatei secului, după ce fetele ce vor fi rămas borţoase în toamna aceea se vor căsători în pripă, să aibă părinţi buni copiii lor născuţi pe după Sânziene, pe care-aveau să-i cheme fără greş, Ilie. Când făcea glume pe seama acelora, se simţea iarăşi tânăr şi se minţea că e la celălalt capăt de viaţă şi că va sparge obiceiul, turnându-şi copiii odată cu venirea primăverii, ori în prag de iarnă.

La asta se gândea şi când era la câmp şi cosea iarba pentru fânul de iarnă al vitelor, ori trebăluia în grajd sau în livadă.

Lucreţia şi familia fiicei ei îşi vedeau de grădină, de mesele de peste zi şi de animalele din curte. Un străin n-avea ce să caute în viaţa lor. Adeseori, după ce venea de la câmp, o privea pe femeia lui ca pe o soră şi se-ntreba dacă nu cumva familia lor era formată dintr-o succesiune de fraţi, care-şi au de grijă unii, altora.

Seara, după ce urca în patul lui din lemn de nuc, tăiat simplu din trunchiul copacului, scândură cu scândură şi dat cu baiţ, şi-o auzea în celălalt pat pe Lucreţia rugându-se pentru sănătatea ei, a copiilor şi nepoţilor, se gândea la liniştea ce se aşează într-o familie după moartea bătrânilor şi plecarea copiilor şi cum se destramă sentimentele faţă de cel cu care s-a crezut cândva o singură fiinţă. Îşi zicea că sufletul omului îmbătrâneşte ca şi trupul, ceva mai în urma lui, să-l pregătească pe om pentru singurătatea lui de dincolo de mormânt.

Nu-şi putea crede ochilor când urmărea unele emisiuni de la televizor şi vedea combinaţiile celor de la oraş, care-ncearcă să se facă tineri şi atunci când nu mai sunt. În mintea lui oraşul era o adunătură de oameni bogaţi a căror singură obsesie în viaţă era să-şi trăiască clipa, minţindu-se ba că sunt mai frumoşi decât în realitate, ba că sunt mai tineri, ba că sunt mai bogaţi decât alţii.

Uneori se gândea la vama numelui pe care i-l dăduse fiului său cel mare, Iloin, ca al unui cocoşat, stigmatizat de un defect fizic greu de dus, dar îşi spunea că acolo unde era, la oraş, hidoşenia aceea nu se vedea atât de bine între atâtea altele mult mai mari. Credea chiar că marele magnet al oraşului îi atrage acolo înainte de toate pe cei cu mari defecte, între care nu se mai văd diferenţele.

Iloin lucra la o mare firmă, ca inginer de sistem, câştiga cât cheltuia, dar nu-i avea grija pentru că nu cerea niciodată nimic, iar pentru el nu-i creşteau nici măcar porcul de Crăciun. Când venea acasă vorbea puţin, se simţea înstrăinat cu totul, aşezat într-o altă lume, într-o altă viaţă, ascunsă ochilor celor mulţi, după obiceiul orăşenilor. Divorţase de o femeie şi o lăsase să plece cu copil cu tot, se-ncurcase cu alta, care avea un copil şi trăia de la o vreme cu a treia, care era cu copilul după ea.

Şi nu putea înţelege felul acesta de viaţă, iar când Lucreţia îl făcea în fel şi chip că nu-şi aduce pe linia cea bună copiii plecaţi la oraş, se resemna, simţind-o că se îndepărtează şi mai mult de el. „Ce mai înţeleg copiii mei din bucuria culesului viilor? Ce mai înţeleg ei din aşezarea casei şi a sufletelor din ea? Cui să dai lecţii dintr-o viaţă pe care ei n-o mai trăiesc?” – îi zicea femeii şi se amăra în neputinţa şi neînţelegerea care-l împrejmuiau. „Cum să le schimbi traiul când ei doar aşa pot să-şi ducă zilele la oraş? Nu-i vezi la televizor?… Şi-acuşi o să-ţi plece şi mâţa asta de-acasă, ultima, pentru că ea se simte mai atrasă de lumea aceea cu bani şi uşurătate şi boială pe faţă, decât de regula asta îmbătrânită a satului nostru… Vrea să ne vindem pământul, viile, casa, livada, să stăm strâmtoraţi într-o cămaşă de beton dintr-un bloc… Ba io zic: Vrea să plece? Să plece, cu bărbat cu tot!…” şi certurile dintre el şi Lucreţia continuau.

Ginerele lui, cu care locuiau împreună, prinsese ceva afaceri cu câţiva de la fostul ceapeu devenit asociaţie agricolă şi cu nişte tineri de o vârstă cu el. Lipsea tot mai mult de acasă, iar când venea o amuţea pe nevastă cu ceva cadouri luate de la shop-urile din oraş, iar pe fetiţa lor cu hăinuţe viu colorate şi dulciuri străine.

„Auzi, măi femeie – îi spunea Ilie, Lucreţiei – eu mă simt ca un vameş de hotar… Aici, la marginea satului se gată ţara din care am ştiut că fac parte, iar dincolo e ţara tuturor… Dacă din neam în neam am păzit locul acesta şi l-am făcut roditor, înseamnă că atât cât oi mai trăi trebuie să-l apăr. După aceea, Dumnezeu cu mila, că şi cei tineri de acum vor îmbătrâni, şi-şi vor căuta un loc al lor dintr-o ţară care le e de pe acum străină… Că vrea Petru să vând? … Vândă-şi sărăcia lui, iar din banii aceia n-are decât să-şi facă câte afaceri va vrea! … Iloin i-o smintit pe toţi…  Măria e dăscăliţă la facultate. Câştigă bine şi nu-şi aduce aminte de noi decât în vacanţele de vară şi când vine să-şi ia porcul… Paraschiva, la fel… Ailaltă, din capul satului, ne intră-n curte când vine fratele ei de la oraş, că domnul ginere e consilier la  primărie şi bate toate satele comunei din patru în patru ani, când trebuie să-l aleagă musai… În rest, ce-i aia să-ţi deschizi cabană din casa părinţilor şi s-o faci casă de vacanţă pentru cei ce vin în ţara noastră? … Nu ducem lipsă de nimic… Le dăm copiilor ce avem, nu ce ne prisoseşte… Trudim de dimineaţa până seara, c-aşa ni-i felul nostru. Asta-i regula ce-am învăţat-o, şi-o ţinem… Aşa ştim noi să trăim… Că Iloin le lasă vara pe toate şi din banii pe care-i face merge în mijlocul apei, pe o insulă cu alte femei şi vede lumea… Că Măria vrea să plece în Italia, să-şi lase bărbatul şi copiii. Ca dăscăliţă vede Parisul şi Londra şi se simte mai bine acolo vara decât aici… Asta-i lumea în care trăim şi mare-mi va fi mirarea, dacă până şi bărbatul Anei, în care mi-am pus speranţa să ne continue gospodăria, nu va pleca într-o zi în celălalt capăt de lume, să-şi piardă urma potlogăriilor în care s-a băgat… Alălalt, Mihai, soţul Firuţei, nu va pleca de aici, că-i place politica şi puterea, şi vai de urma lui dacă întră cu belelele lui între alţii, care nu-i ţin spatele şi nu-l cunosc! …”

„…Vrei să baţi un cui – mormăia în altă zi, Ilie – şi vezi că-ţi tremură mâna, n-ai pe cine să chemi în ajutor… Acuşi dau bolile în noi. Cele ce se văd şi se simt… Şi-ntr-o bună zi ne vom duce. Fata rămâne cu casa şi copilul, aşa simt eu, că bărbatul ei e băgat în afaceri mari, că-l văd cu cine umblă şi cine ne intră în casă, şi-ntr-o bună zi va pleca în celălalt capăt al lumii. Şi noi n-o vom mai putea ajuta decât cu casa şi masa şi creşterea copilului… Lucreţio, mi-i silă de toată viaţa mea şi de prostia ce-am avut-o să ne iubim şi să facem cinci copii… Paraschiva, farmacista, n-a vrut să stea în sat. S-a dus după bărbatul ei la Timişoara, cică oraş mare... alte perspective… Alte perspective… Aşa zic toţi… Şi viile, şi livada, şi casa şi vitele şi porcii şi grădina?! …”

 „Lasă, Ilie! – încerca să-l domolească Lucreţia – Asta e viaţa noastră, aia e a lor… Tu nu vezi câţi copii ai celor din sat sunt plecaţi în Italia şi Spania şi ce case şi-or făcut şi ce maşini au?… De ce ai noştri să nu aibă, doar pentru că nu ai tu?… Iaca, ginerit-o are. Te duce unde vrei. Ălalalt, Mihai, cât e el de consilier şi politician, tot te ajută cu una cu alta… Farmacista şi profesoara îşi au casele şi maşinile lor… Că Iloin e mai altfel, e drept, dar poate că e cel mai bogat dintre toţi…  De ce să nu te bucuri pentru ei? De ce-i vrei pe toţi aici, în jurul tău? …”

„Îmbătrânim, femeie, şi-ntr-o bună zi n-o să mai aibă cine să-ţi aducă un pahar cu apă şi o pastilă…”

„Eşti prost! Cât ai fost bolnav, dacă nu le-aveai pe Măria cu toţi doctorii ei de la oraş, c-o ştiu, că-i dăscăliţă, şi pe Paraschiva, care ţi-a adus tot ce ţi-o prescris ăla, azi erai lat!”

„Tu zici să fiu fericit? …”

„Să fii fericit, că aşa cum e nu se poate mai bine, dar ţi s-a pus ceaţa pe ochi… Eu mă bucur de toate că sunt cum sunt... Nu mai trăim altădată, demult! ...”

„Nu mai trăim nici vârsta ce-o avem… nici dragostea ce ne-a legat… Casa se va părăgini, viile s-or usca… pomii din livadă n-or mai da rod… Zicea gineri-tu, că s-ar face o fermă mai mare şi că ar vrea să ne cumpere via, iar dacă am vinde-o am avea cu ce trăi peste nevoia asta de pensie de ceapeu… Dar livada? … grădina? …”

„Mă, Ilie, pe ce trece vremea tu te uiţi tot mai mult înapoi…”

„… iar tu, Lucreţio, te uiţi tot mai mult înainte… şi uite-aşa stăm spate-n spate şi nu mai avem nimic unul cu altul şi nici nevoie de celălalt!…”

Aici bărbatul bătu cu palma în masă de parcă ar fi vrut să pună capăt constatării ce-i trecuse prin minte. Era într-o zi de vară, după ce visase cu socrul lui, cel mort sub bena de beton de la Bicaz.

Se culcase cătrănit după ce golise o sticlă cu vin şi împinsese farfuria cu mâncare pe care i-o pusese Lucreţia pe masă la cină. Stătu pe pridvorul casei până se înnoptă, petrecându-şi privirea peste colinele cu vii de dincolo de sat. Adormi greu, după ce-i priveghe somnul femeii lui vreme de câteva ceasuri, până ce lumina lunii se petrecu peste paturile lor prin dreptunghiurile ferestrelor. Încerca să desluşească dacă nu cumva, cu trecerea anilor, el îmbătrânise înaintea Lucreţiei, ori poate că toate femeile îşi continuă viaţa prin cea a copiilor şi nu se mai văd legate prin nimic de tot ce a fost între ele şi bărbaţii ei de odinioară.

Către dimineaţă i se arăta în vis un fel de ceaţă violetă şi portocalie, din care nu desluşi mare lucru decât o spaimă de singurătate cum nu mai trăise niciodată, şi-l văzu prin ceaţa aceea pe tatăl lui tânăr, aşa cum îl ştia din ultima lui fotografie trimisă de pe front, pe care o păstra într-o laviţă cu toate actele cele mai importante ale familiei. Apoi chipul tatălui dispăru şi rămase mai departe ceaţa aceea colorată prin care auzi clar o voce de bărbat care-i spuse: „Ilie, tu ai să trăieşti până pe 20 iulie două mii unsprezece, pe când vei avea şaizeci şi nouă de ani împliniţi, cât e numărul casei tale din sat! … Şi să ştii că aici numele tău va fi altul… Şi nu te vei mai numi Ilie, ci Iloin! …”

Se trezi asudat repetând „Iloin” şi-şi numără zilele ce le mai avea de trăit.

[Home] [Cuprins] [Editorial] [Lirica / Proza] [Octavian Doclin] [Paul Eugen Banciu] [Slavo Gvozdenovici] [Dan Florita Seracin] [Ioan Ardeleanu] [Simona Grazia Dima] [Gheorghe Mocuta] [Dan Negrescu] [Eugen D. Popin] [Ion Scorobete] [Constantin Gurau] [Cristian Ghinea] [Doina B. Dascalu] [Laurian Lodoaba] [Nicolae Rosianu] [Monica Rohan] [Adara Blaga] [Sabin Ionel] [Eugen Evu] [Marie J.Jutea] [Veronica Balaj] [Laura Mircea] [Leo Butnaru] [Laura Ceica] [Mihai Murariu] [Codruta Chercota] [Andrei Mocuta] [Florin Contrea] [Adriana Weimer] [Nicolae Toma] [Ionel Panait] [Mihaela Marcusanu] [Traian Pintilie] [Arhivele unor lumi] [Cronica literara] [Filosofie / Eseu] [Aniversari] [Arte] [Mapamond] [Colegiul de redactie] [Arhiva Ulysse] [Contact]