Octavian Doclin


		REVISTĂ DE CULTURĂ

	OCTAVIAN DOCLIN ÎNTÎLNIRE NOCTURĂ CU GASSENHEIMER, ARHIVARUL ŞEF, MEMORIA LUMII Într-o noapte, înspre dimineaţa ei, cînd tocmai mă pregăteam să închei poemul acesta despre dorul de dinaintea dorului şi despre maşina de transportat oxigen, am auzit bătăi scurte în uşa camerei de bibliotecă: Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată. Gassenheimer, mi-a răspuns o voce şoptită. Bine, dar tu nu eşti moartea, tu nu eşti moartea, nu pot să-ţi deschid, i-am răspuns. O carte căzuse din bibliotecă şi în timp ce mîna mea aşternea pe hîrtie ultimul cuvînt al acestui poem, am auzit bătăi scurte în uşa camerei de bibliotecă: Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată. Arhivarul şef, mi-a răspuns o voce şoptită. Bine, dar tu nu eşti moartea, tu nu eşti moartea, nu pot să-ţi deschid, i-am răspuns. O carte căzuse din bibliotecă şi în timp ce mîna mea punea punct după ultimul cuvînt al acestui poem, am auzit bătăi scurte în uşa camerei de bibliotecă: Cine este? am întrebat cu o voce îngîndurată. Eu sunt memoria lumii, eu sunt moartea de dinaintea morţii, mi-a răspuns vocea, şi în acelaşi timp am simţit cum o mînă sigură de reuşita ei, începu să transcrie cu cerneală gri direct pe umărul meu drept acest poem din care azi se mai pot citi doar cuvintele pleoapă bucurie lumină piatră piramidă semn gri lemn cercuri din care acum n-a mai rămas decît amintirea unei atît de îndepărtate parabole. RĂSPUNSUL POETULUI PENTRU UN NECUNOSCUT Cu siguranţă că altfel stau lucrurile mai aşezate mai nevăzute mai la locul lor şi chiar dacă aşa ar sta unele lîngă altele sau şi mai şi unele într-altele în numele poetului se poate tulbura orice: pînă şi veghea bufniţei din clopotniţa unei biserici devenite recent monument istoric chiar şi somnul porumbeilor de pe acoperişul celei mai înalte clădiri din oraş traiectoria pietrelor aruncate spre umărul stîng al melcului abia ieşit la plimbare sau îndreptate spre lumina gri a ochilor tăi ori imaginea lui T de sub fruntea brumată (T – de la: Teop El’Teop Teopia şi bineînţeles de la litera aceea de o formă severă) şi de ce nu liniştea fragilă a fiinţei unui municipiu care ia tot mai mult înfăţişarea trandafirului cu siguranţă poate chiar cu siguranţa zilei de mîine sau şi mai şi cu siguranţa zilei de azi că altfel stau lucrurile. ULTIMA ÎNTÎLNIRE NOCTURNĂ CU GASSENHEIMER, ARHIVARUL ŞEF, MEMORIA LUMII Aşa că refuzat politicos dar categoric Gassenheimer se retrase uşor mîhnit din faţa uşii ermetic închise fără să poată vedea cine-i în spatele ei şi mai ales cum arată. Însă după tremurul vocii celui dinlăuntru O bănuială avu totuşi. Coborî treptele sigur pe sine ajungînd în stradă cu gîndul de a reveni mîine în plină amiază. Facu doar cîţiva paşi şi aerul rece al cerului îi aprinse imaginaţia. Dar dacă acolo înăuntru se petrece o crimă perfectă? Nu cumva zgomotul acela ciudat precum al unei cărţi căzînd din bibliotecă este de fapt strigătul mîinii în agonie? Geamătul abia perceput era fără îndoială al hîrtiei suportînd ultimul punct ca pe un tatuaj. Oare cine a provocat lupta? Şi care e miza? Oare cine pe cine ucide? Ducîndu-şi raţionamentul pînă aici fără să-şi poată răspunde la capătul întrebării şi al răbdării de sine brusc gîndul lui înmărmuri. De la un geam iluminat pe neaşteptate o voce îi încărunţi sîngele-n vine: Hei, tu, oricine ai fi! Nu auzi că din urmă vine în mare viteză maşina de transportat oxigen? Tu nu poţi fi decît martor. Singurul – şi poţi fi fericit – într-o poveste ce nu-ţi aparţine şi nu te priveşte. Victima zace aici în bibliotecă. Tocmai am acoperit-o cu această foaie pe care scriu despre tine. Hei, tu, mă mai auzi? Şi chiar acum în clipa cînd citiţi finalul acestui poem glasul de la geam fu înghiţit de un zgomot. Despre care azi nimeni nu-şi aminteşte să fi fost al maşinii de transportat oxigen. JOCUL Aseară a trecut pe la mine moartea provocându-mă la o partidă de pocher (afară ploua în casă era întuneric) odată jocul început ne supravegheam mişcările la lumina intermitentă a fulgerului (suficientă totuşi să observ cum adversarul miza pe o carte ascunsă inabil în mâneca stângă): cip - şi simţii cum un şarpe îmi trece peste picioare venind tocmai din ascunzătoarea lui din bibliotecă pas parol - şi mâna îmi îngheţă în aer ca inelele din trunchiul copacului blaint - şi lumina orbitoare a fulgerului îmi desprinse varul de pe ochi care zornăi pe masă mai tare ca banii noaptea era pe sfârşite moartea plecase iar eu acum după ce am trăit şi transcris toate acestea ca un sărut ce se retrage obosit şi discret în colţul buzelor plec să mă culc în interiorul poemului închizându-i toate uşile şi spunându-vă sincer şi bine dispus bună dimineaţa odihniţii mei jucaţi în numele meu revanşa HAIKU Abilitatea în poemul scurt acoperind precum kimonoul. ACUM Acum când îmi fuge hârtia de sub cuvânt acum când somnul tău pleacă din vis acum când mă gândesc la atât de scurta noapte în care refuzi zgomotul realităţii acum acum acum mă prefac a nu auzi cum pentru a nu vedea cum mori ochiul meu se deschide I Între semnul punct şi semnul vertical locul să te odihneşti de bunăvoie aici şi să aştepţi să cadă pe umerii tăi semnul punct ca o ghilotină între semnul vertical şi semnul punct locul ca o dunăre printre malurile căreia curge aer gri (i - I-realitate) astfel între cele două semne se înalţă câmpul imaginar al disputei dintre orgoliul destinului irepetabil şi realitatea reală cum între ochii vulturului se înalţă lacrima veche a porumbelului cum între inelele cu care este legat trupul furnicii cade cenuşa zeilor noştri incineraţi cum printre palmele lipite una de alta ale bunicii alunecă în palmele mele sudoarea gloriei postume a sângelui tatălui meu deodată cu seminţele de cânepă pentru alte fuioare (astfel între semnul punct şi semnul vertical se întinde locul real al hotarelor mult ascunsului ţinut Teopia) i - I-realitate SĂLAŞE ÎN IARNĂ Palatele lui Dumnezeu pe pămînt – le priveşti în fugă în această goană necontrolată a trecerii parcă ar vrea să întrebe ceva de cineva dacă l-ai văzut acolo de unde vii atît de grăbit seamănă tot mai mult cu stăpînii lor pe care nu i-ai cunoscut te privesc şi ele nerăbdătoare uluite şi puţin mai singure precum un împărat căruia supuşii i-au uitat numele UN SINGUR LUCRU Privesc cu ochii închişi şi tulburi casa poemului. Am folosit tot ce era de folosit. Marmoră albă pentru ce trebuia construit cu marmoră. Aur pentru ce-a fost de poleit cu aur (mai ales orgoliul poetului de a sfida libertatea divină). Cuvinte – puţine cuvinte (doar cele ce mi-au fost descoperite după naşterea ta din nou). Mi-a mai rămas un singur lucru: să obişnuiesc poemul să vorbească numai atunci cînd trebuie. Şi doar dacă despre timpul în care a fost scris se va spune că are înţelepciunea vremurilor străvechi. FUIORUL I. Stătea ascuns în lanul de cînepă din grădina casei de la doclin de tălpile de copil se prindea pămîntul reavăn răcoarea lui dacă (abia) îi stîmpăra sîngele înfierbîntat verdele crud al cînepii tinere îi colora ochii tineri cu care vedea lumea visată şi cerul albastru era verde crud precum snopii de cînepă puşi de bunica la murat ascunşi sub mal în apa rece şi limpede înverzită şi ea de picioarele lui şi ele prea tinere sub care-i strivea într-un dans nici azi înţeles era verde crud un verde închis de la tălpi pînă la creştet cu toate că atunci părul lui de copil avea culoarea aurului ca al mamei sale cînd l-a născut II ascuns în lanul de cînepă din grădina casei copilăriei chema roiul de viespi şi privea cerul albastru culcat pe spate în răcoarea cînepii vedea mai bine lumea visată prin crăpătura ochilor lui verzi mai cruzi ca verdele crud al cînepii cînepa – pîrga puterilor cuvintelor sale în tinereţe III cine mai cheamă astăzi oare cuvîntul la el se auzi gîndind deodată cu voce tot mai puternică şi crezu pentru o clipă că sîngele verde crud de odinioară al copilăriei va fi fuiorul în care va lega pentru totdeauna lîngă el poema între timp însă fără s-o fi simţit în preajmă ea îi lipise cu apă verde pleoapele ele acum aurii mai auzi doar plesnetul despicînd în două lumea visată şi cerul albastru precum trupul de mult uscat al cînepii adunat în fuior pe braţul bunicii cîndva POEMUL CA UN MUŞCHI VERDE Copil mă rătăceam prin pădure căutînd crăiţe zmeură ghiocei muşchiul verde muşchiul verde întotdeauna mă scotea la lumină acum rătăcesc printre cuvinte printre atîtea cuvinte căutînd poemulpoemul minim care să-mi arate drumul spre muşchiul verde. CĂPUTUL Memoriei mentorului meu, Petru Oallde Neîncăput într-un căput mi-a bătut azi-noapte în uşă Dascălul: – Hai să mergem la Forotic, m-a îmbiat, fără glas, doar cu ochii orbi, în timp ce eu îi zic: „pră gealul Gîşcii, acolo unge şăgia Mama mea, şî unge o ajuns-o tata într-un tîrziu, după ce s-o luat să prindă trenul, ş-o fugit după el, că l-o pierdut în gară, la Doclin, atît o fost dă îndrăgostit şăgîrtul, mai apoi maistorul cojocar Ioan Chisăliţă, dă mama mea” – Atunci, hai să mergem la Cacova, a continuat cel neîncăput într-un căput, tot fără glas, tot cu ochii lui orbi, să vedem dacă ai ajuns la nivelul poeţilor Văcăreşti, fiindcă n-ai fost cînd mi-ai dat să citesc primele versuri, aşa ţi-am spus ţie, copil dintr-un sat, venit la liceu în alt sat să te învăţ carte, sau să vedem dacă ai scris cartea ta de maturitate fiindcă n-ai scris-o cum îţi spuneam după fiecare carte tipărită pe care alergai să mi-o aduci – Mai vedem noi, mai vedem noi, aproape şi eu fără glas abia i-am mai şoptit şi am picat, lîngă uşă în genunchi. Cîteodată, noaptea, dintr-un triunghi, poezie-dragoste-călătorie, aştept să se surpe dealul, durut, cu un ochi viu, cu altul mut, privind sub dealul Doclinului şi eu, Doamne, visez, e iarnă aştept un căput. BUNICA Îmi face semne prin uşă. Bate bate. Viaţa nu mai deschide. DOAMNE (devreme tîrziu) Fiilor mei, Ionuţ şi Vian Acum, la final, cînd te pregăteşti să intri pentru ultima dată, poate, în Casa Poemului, păzeşte-ţi mîna. După ce-i ieşi (dacă mai ieşi) vei duce cu tine fără-ndoială mărturia vieţii ei viitoare. De-aici înainte, decît să rosteşti, mai înţelept – ascultă cuvinte. Inertă, mîna cu care scriu. Spun toate acestea puţin mai devreme. Dar mult prea tîrziu. SFÂRŞIT DE POEM ... viaţa poetului – o săpătură arheologică pe care cuvintele o acoperă mereu cu nisip.

[Home] [Cuprins] [Editorial] [Lirica / Proza] [Octavian Doclin] [Paul Eugen Banciu] [Slavo Gvozdenovici] [Dan Florita Seracin] [Ioan Ardeleanu] [Simona Grazia Dima] [Gheorghe Mocuta] [Dan Negrescu] [Eugen D. Popin] [Ion Scorobete] [Constantin Gurau] [Cristian Ghinea] [Doina B. Dascalu] [Laurian Lodoaba] [Nicolae Rosianu] [Monica Rohan] [Adara Blaga] [Sabin Ionel] [Eugen Evu] [Marie J.Jutea] [Veronica Balaj] [Laura Mircea] [Leo Butnaru] [Laura Ceica] [Mihai Murariu] [Codruta Chercota] [Andrei Mocuta] [Florin Contrea] [Adriana Weimer] [Nicolae Toma] [Ionel Panait] [Mihaela Marcusanu] [Traian Pintilie] [Arhivele unor lumi] [Cronica literara] [Filosofie / Eseu] [Aniversari] [Arte] [Mapamond] [Colegiul de redactie] [Arhiva Ulysse] [Contact]