|
MONICA ROHAN
CÂNTECE DE TRECUT PUNTEA
(fragmente)
(Temeliile casei mele…)
Eşti lângă mine şi nu auzi
tic-tacul infernal
temeliile casei mele, of !
trandafirii surpă grădinile
cu aurul greu al miresmei lor
visul-artizan mă ţine de mână
ca pe un bolnav singur
îmi acoperă faţa cu dantelăriile-i meşteşugite
Tu eşti undeva, pe aproape
a ta este vocea care îmbracă sensurile
unui singur cuvânt
ce-i doar pentru mine
etern…
(Iarba creşte…)
Fragezi şi inocenţi sinucigaşii tineri
în convoi spre apele visului
prostuţii de ei
se cufundă, pieriţi
în trufaşele valuri
Iarba creşte peste amintirile mele
iarba rea este bună
înmiresmată şi proaspătă
ea-i ca o pânză purtată de vânt
vindecătoare
înmiresmată şi proaspătă
ea creşte după voia ei
şi după necunoscuta chemare
a ploilor timpurii…
(Norii apropiaţi de pământ…)
Sunete stranii răzbat
din gâtlejul păsării înserate
norii apropiaţi de pământ
îşi lasă gândirile toate
în ramurile pomilor roditori
– uneori, merele zăvorăsc poveşti uimitoare! –
Nădejdea dacă n-ar fi
cu totul m-aş topi în această
chemare-nserare!
(…când ceru-i alb)
De ce-mi spui noapte-bună
-n zori
când ceru-i alb
scris doar cu armonii
de mierle
cu triluri de miresme
din pieptul florilor
şi al privighetorilor …?
De ce mă dori?
De ce mă dori
spunându-mi noapte-bună în zori
trecând cu gând grăbit tiptil şi furişat
de ţărmul visului ce l-am visat
şi-alunecând în zorii nopţii care
va fi ca marea fără de hotare …?
Va fi uitare … iată: nu mai doare.
(Somnul…)
De ce căprioarei nu-i mai aminteşte
de hrană
aburul călător înălţat
din răsuflarea catifelatelor ierburi
ea nu mai aude vorbele vânătorilor
purtate de vânt
ici-colo câte o lacrimă înstelată
peste jarul mocnit
– e singura-i tresărire –
De ce căprioarei nu-i mai vine să plece
din somnul ei straniu
tot mai întunecat…?
(În cetele norilor…)
Piatră însetată de zbor
atât de năprasnică setea ta
naşte lacrima
ce te surpă-n zburare
piatră risipită de dor
pulbere călătoare
în cetele norilor…
(O, lacrima mea împietrită!)
Plecare, înspre…
În tăcere
în voia zilelor ce trec
convoaie palide
livide
spre-o mare mare
de lumină
ca o grădină-ne-nserată
spre care, lină, viaţa toată
te-ai îndreptat
doar ascultând
parada vorbelor în vânt
căutând spre unicul Cuvânt
cărarea strâmtă, neumblată…
|
