|
MILOŠ LATINOVIĆ
POVESTIRILE VÂNTURILOR
(Fragmente de roman)
VÂRTEJUL
Pentru Alexandru S.C.
Viaţa este arzătoare, râncedă, amarnică.
Stricată.
Miroase a mortăciune...
Bohumil Hrabal
– Doamne, va fi un drac – a spus moaşa satului, ţiganca Zora, ţinând în mâini copilul născut în noaptea în care a zărit prin fereastra deschisă a camerei două luni pe cer.
Propoziţia pe care a rostit-o a fost, aşa cum s-a dovedit mai târziu, o prezicere şi o sentinţă, căci după noaptea ciudată care a cuprins Cornelland-ul, în centrul căruia este dealul Dumacea, Zora nu a mai fost zărită niciodată. Acest lucru se putea presupune deoarece marele proprietar, crunt de bucurie şi beat de mânie, l-a desemnat pe Satanail, omul care era mai degrabă o fiară, să o conducă pe bătrână în timpul nopţii acasă. Deşi se spunea că pe acela pe care-l prinde noaptea cu el nu rămâne în viaţă, Zora nu se temea de el deoarece încă de mic, orfan fiind, îi vindeca rănile, îl lecuia de boli. Odată chiar, când a încercat să-şi schimbe năravul prost, i-a pregătit o băutură dintr-un amestec de plante despre care se spunea că i-ar fi curăţat sângele. Dar nu i-au fost de folos...
Aşa cum nici ei nu i-au folosit credinţa şi rugăciunile, căci datorită acestora poate se milostiveşte Dumnezeu cel atotputernic, dar Satana nicidecum.
Dimineaţa s-a ivit fără duhul ei, dar şi fără umbra lui Satanail...
Au dispărut ca un fascicul de ceaţă de pe iarba din luna mai.
Prezicerea ţigăncii Zora, moaşa satului, pronunţată cu stângăcie de limba femeii într-un moment de emoţie şi grabă necontrolată, a rămas ca o cicatrice urâtă, însemnându-l pentru toată viaţa pe tânărul Cornel, cel mult aşteptat, chemat cu ajutorul vrăjilor, unicul fiu al proprietarului Cornel Popa.
Din acea perioadă – de la naşterea lui, de la dispariţia Zorei şi a lui Satanail, apoi de la moartea neaşteptată a italiencei Simona, mama acestuia şi soţia iubită a proprietarului – oamenii care trăiesc în acel ţinut izolat unde locuiesc vânturile şi iernile, căldurile toride şi furtunile repezi, în jurul capului cărora joacă şi astăzi în horă zâne şi magi, demoni şi fantome, vampiri şi draci, tot ce se întâmplă, fie în bine, fie în rău, pun pe seama puterii şi a minunilor fiului patronului.
Cu timpul, Cornel Popa a învăţat sau s-a născut într-adevăr cu acest dar, meseria de vrăjitor, aşa că, ori de câte ori vroia, doar cu propria suflare putea să dea ordin focului din vatră să izbucnească sau să se potolească. Putea să despletească cu un zâmbet cozile împletite cu grijă ale fetelor şi să le descheie cu dibăcie şi pe neobservate cămăşile albe. Cu privirea, ce îi scânteia ca jarul, din cei doi ochi strălucitori precum cărbunele, despletea şireturile de la pantofii oamenilor aflaţi în mers şi vărsa mărunţişul din portofel, iar apoi, ca să-i distreze, trosnind din degete, le dădea ţigări...
– Nebunii tinereşti – spunea vesel proprietarul îmbătrânit, câteodată cu mintea absentă, când apropiaţii lui şi servitorii vorbeau de „ştrengăriile” fiului...
– O să-i treacă...
Dar nebuniile nu se mai terminau. Pe măsură ce se maturiza, devenea tot mai arogant şi mai grosolan, mai plin de cruzime în glumele sale. Din această cauză, sub ameninţarea „exilului” pe viaţă, după plecarea tatălui în „lumea tăcerii absolute” pe care o propovăduia Grigorie Palama, l-au alungat din oraş în casa pe care – pentru a-l abate puţin de la nebunii – au construit-o pentru el la marginea pustiului, dintr-o stâncă adusă pe măgari din Herţegovina. Casa se afla în locul în care erau doi ulmi colosali printre care, primăvara, apa o lua vijelios la vale, formând un lac plin cu nuferi şi ierburi moi, şi care odată cu primele vânturi ale verii se evapora ca o picătură din palmă.
Nici umilirea locuitorilor din Cornelland nu l-a binedispus pe fiul proprietarului Cornel Popa, aşa că şi în continuare, spun vânturile şi cei care s-au convins de acest lucru cu proprii ochi sau prin propriile strădanii – a făcut viaţă amară localnicilor, aducând ploaia atunci când nu trebuia şi silind vânturile să împrăştie norii plini de prospeţime în zilele lungi, secetoase...
Cel mai mare amuzament, istorisesc vânturile, îl reprezentau călătorii neaşteptaţi, care, neavând încotro, treceau pe la casa lui, pe lângă cei doi ulmi, să se odihnească puţin şi să-şi adune puterile înainte de drumul lung şi nesigur prin pustă. Puţinii călători care au avut ocazia să trăiască experienţa acestor şedinţe de spiritism şi, ceea ce este mai important, să supravieţuiască, povesteau despre Cornel Popa, succesorul proprietarului, că pe unii oaspeţi îi întâmpina îmbrăcat în mătase şi catifea, pe alţii în uniformă de amiral, ori în zdrenţe murdare, sau după cum dicta moda vieneză... Faţă de unii, susţin vânturile, era amabil şi dulce-grăitor, faţă de alţii grosolan, iar faţă de cei care călătoreau în compania soţiilor, era misterios de tăcut. De fapt, pe toţi îi cinstea la fel de generos cu mâncăruri picante care, pe farfurii ornamentate cu cobalt, se lăsau din plafonul atât de înalt încât niciun om nu vedea tavanul cu ochiul liber, aşa că părea că mâncarea vine – coborâtă cu ajutorul magiei sau cu sfori nevăzute – din cer. Unii susţin că au găsit în farfurii praf de stele şi urme de lună nouă...
Băuturile exotice – sangria, coniac aromatic, saké– ajungeau pe spinarea vântului parfumat, deşi unii susţin că erau servite de zâne sprintene. Vinul îl turna singur, strângând cu degetele lungi, ca pe un burduf, zidurile stâncoase, iar paharele argintii le împărţea cu privirea, ca pe nişte cărţi de joc...
– Pusta este spaţiul în care vorbeşte Dumnezeu, dar ea este şi locul unde trebuie înfruntaţi demonii – le spunea oaspeţilor Cornel Popa. – Refaceţi-vă puterile, simţiţi-vă bine şi odihniţi-vă înainte de drum.
Minunile se succedau, precum zilele, precum anii...
Dar nimic nu este veşnic.
A venit odată un an prost. Seceta îndelungată a pârjolit recolta, invazia lăcustelor a distrus ce a mai rămas, iar limba turbată a focului a pustiit satul. Lumea primitivă, care există pretutindeni, nu numai în acel ţinut izolat, va pune de îndată nenorocirile – din cauza neputinţei şi neştiinţei – pe seama unor acte de magie ale duşmanilor săi, aşa că şi pentru răul şi dezastrul care i-a lovit în vara aceea l-au învinuit pe Cornel Popa, fiul proprietarului.
Analfabeţi şi nenorociţi, orbiţi de ură, nu ştiau cum să se răzbune pentru nenorocirile îndurate din pricina aşa-ziselor puteri ale lui Cornel, aşa că s-au adresat pentru sfat unui pretins vrăjitor şi profet, care, ca prin minune, de parcă ar fi ieşit dintr-un butoi cu apă de ploaie sau ar fi sosit din dogoarea arşiţei, şi-a făcut apariţia în Cornelland. Pentru mâncare din abundenţă, băuturi fine, pentru un sac de galbeni, câteva nopţi petrecute cu lăutari şi cu cele mai frumoase fete din sat la cafeneaua „La cele patru vânturi”, acesta le-a destăinuit că puterea şi măiestria oamenilor născuţi în nopţile cu două luni este mare, dar ei au o zi în timpul anului când sunt mai slabi decât cele mai slabe fiinţe din lume.
– Ziua aceasta se poate cunoaşte datorită faptului că soarele merge înapoi, de la apus spre răsărit, ca şi acele ceasornicului – spuse Pava Ţ. Milo, proptit de coapsa frumoasei Nensi.
Retrăgându-se, le spuse prin fereastra deschisă din faţa lor cu o voce răguşită şi obosită:
– Atunci trebuie să i se aducă cea mai frumoasă fată din ţinut, pentru ca în patima dragostei să-i sugă...
Oamenii l-au ascultat pe vrăjitor. Au aşteptat răbdători ziua cu pricina şi în amiaza acelei zile o trimiseră în casa lui pe ţigăncuşa Dara, despre care se vorbea că este descendenta moaşei satului, Zora, şi a omului – mai mult fiară – Satanail. Din cauza ei, pentru frumuseţea şi glasul ei, dar cel mai mult pentru dansul ei provocator, se ajungea des la conflicte şi încăierări între băieţi, dar şi între domni, iar când patimile se înfierbântă se varsă şi sânge, fără avertismente şi fără mirări.
S-a dus Dara, dar nu pentru că primise un sac de galbeni, ci pentru că îi plăcea Cornel Popa, care chefuia prin bâlciuri, împodobea lăutarii cu bani şi cumpăra turte dulci cu kilogramul...
Trei zile şi trei nopţi, în tot ţinutul, în Cornelland, a domnit o tăcere ciudată, înfiorătoare. În dimineaţa celei de-a patra zile, care a sosit cenuşie şi umezită de lacrimile ploii, câţiva dintre cei mai curajoşi au forţat uşa masivă şi au intrat în casa lui Cornel Popa. Ceilalţi, căci venise, povestesc vânturile, tot satul şi mulţi curioşi din ţinut, au aşteptat la o anumită distanţă, dar în zadar. Din casă nu a ieşit nimeni. Nicio voce, nici vântul. Aşa s-a întâmplat şi cu cel de-al doilea grup care a intrat în casă, al treilea, mai puţin numeros, de asemenea, nu s-a întors până la lăsarea întunericului...
În dimineaţa a cincia toţi au venit în faţa casei lui Cornel Popa, dar nimeni nu a avut curajul să pătrundă înăuntru...
Aşa a fost şi în dimineaţa a şasea, şi a şaptea...
Teama, ca o ceaţă deasă, acoperise Cornelland-ul.
După două săptămâni de aşteptare l-au căutat din nou pe vrăjitorul şi profetul Pava Ţ. Milo care, pentru o groază de bani, aşa în trecere şi făcându-se invizibil, le-a dat reţeta răzbunării.
– Domnul acela a plecat de mult – le-a spus Nevenca Magazinovici, a cărei poreclă era frumoasa Nensi, când au întrebat de sănătatea lui la cafeneaua „La cele patru vânturi”.
L-au găsit prin intermediul unui mesager, două luni mai târziu, la Tula sau Isfahan, iar el le-a transmis prin intermediul vânturilor:
– ...Pe Cornel şi pe Dara, şi casa, şi oamenii din ea să-i lase în seama timpului şi a amintirilor, căci palatul a devenit din cauza patimii exagerate un vârtej al dragostei, aşa că oricine intră în el nechemat, este considerat intrus şi va fi înghiţit...
SATANAIL
DROBAC:
Nu poate căldura să se întoarcă în ou...
Nici păduchele în oul din care a ieşit!
Ljubomir Simović
Omul cu numele Satanail a fost tot timpul oştean, iar din pricina crimelor pe care le-a săvârşit – mai mult o fiară a proprietarului Cornel Popa. Numele şi trofeul de trei sute de urechi tăiate ale duşmanilor ucişi şi ale celor care i-au ieşit în cale erau simbolul şi distincţia acestuia. Iar pentru o astfel de specie şi asta este prea mult.
Numele de botez Satanail i-a desemnat şi caracterul, acelaşi cu cel al diavolului de parte bărbătească, care se numeşte chiar aşa. Hoinăreşte şi pândeşte pe la râu şi la morile de apă, este mai puternic decât cel care se teme de el, astfel că nu şovăie în faţa furturilor mărunte, a înşelăciunilor şi a tâlhăriei. Satanail – omul, mai mult fiară – a intrat în povestirea aceasta din două motive. Primul – a tăiat, slujindu-se de tăişul iute al cuţitului, gâtul ridat al ţigăncii Zora, moaşa satului, care în acea noapte cu două luni – fatală pentru ea – a moşit la naşterea lui Cornel Popa, fiul proprietarului Cornel Popa, aruncând blestemul că acest copil va fi – drac...
Al doilea motiv a fost că Satanail, doamne fereşte, este chiar autorul acestor propoziţii:
– Vine câte o zi când ţi se face silă de toate…
Satanail a spus acest lucru, povestesc vânturile, iar apoi şi-a luat avânt prin întuneric, peste marginea stâncii ascuţite, unde a împins-o pe bătrâna înjunghiată, a făcut doi-trei paşi, umblând parcă prin aer şi, fără un ţipăt şi fără teamă, a dispărut în întunericul veşnic, din care probabil a şi păşit în lume...
CĂLĂTORIA SPRE RĂSĂRIT
În noapte m-a trezit un vis ciudat,
o voce visătoare mi-a vorbit,
îndepărtată de parcă venea de sub pământ –
eu m-am ridicat: Ce sens îmi arată?
Arnulf Řverland
– Isaile, răsună în tăcerea densă a nopţii, în întreaga casă cufundată în somn, numele bătrânului veneţian – , cândva colonel în armată, apoi tălmaci şi intermediar în tranzacţii comerciale, iar acum majordom în slujba proprietarului Cornel Popa – apoi sunetele acestuia se izbiră mai întâi de zidurile groase de piatră, făcând zgomot precum oalele sau vasele de tinichea scăpate pe scări, după care coborâră deformate până la încăperile de jos, pentru servitori, ca un ecou al unei voci scăpate de mult în abis.
Noaptea de-abia trecuse de partea cealaltă a zilei şi, după o tăcere de mormânt – când nu se aude vântul, nici murmurul râului ori lătratul câinilor, nici aripile vreunei păsări răpitoare de noapte – s-a prefăcut în miez de noapte, care ţine până la primul cântat al cocoşilor, când demonii şi fantomele care vagabondează prin întuneric se retrag în ascunzătorile lor secrete. Era începutul celei mai rele zile din săptămână, ziua de marţi, în care reuşesc doar vrăjile şi descântecele, zi în care, se spune, nu trebuie să ieşi din casă pe întuneric, iar în timpul zilei nu este bine să se meargă niciunde, nici să se primească oaspeţi ori să fie începute unele treburi, nu trebuie să se încheie căsnicii, nici să se împrumute bani, nici a se naşte, din cauza nenorocirii veşnice la care este osândit nou-născutul – şi nici a muri, căci aceia care mor în acea zi devin vampiri...
Toate astea i-au trecut prin cap lui Isail în timp ce, confuz şi neîndemânatic din cauza unui vis minunat, în care l-au împins truda istovitoare şi ulciorul cu bere neagră călduţă, se grăbea – împiedicându-se în proprii paşi şi la lumina lumânării, care i se aşternea sub picioare – spre odăile proprietarului Cornel Popa. L-a găsit şezând pe pat. Cu părul zburlit, cu ochii holbaţi, însângeraţi şi, ceea ce l-a speriat îngrozitor pe Isail, fără umbră, deşi lângă pat era aprinsă lampa cu petrol.
– Isaile, pregăteşte valizele – a spus liniştit, distant, proprietarul, de parcă altcineva ar fi rostit cuvintele.
– Încotro plecăm? – a cutezat să întrebe Isail, îngheţat de scena pe care o vedea, căutând stăruitor, cu priviri agere, vreo umbră palidă pe pereţi, pe plafon, pe duşumea, pe pliurile perdelelor de damasc, care îl deosebeşte pe om de supusul lui Satana...
– Spre Răsărit – începu să vorbească Cornel Popa, ridicându-se din pat – dar acolo merg numai eu. Tu, Isaile, după ce plăteşti servitorii, vei rămâne singur aici, în casă, până nu trimit pe cineva după tine, până nu te anunţ sau până nu mori, dacă poţi îndeobşte să mori...
Un vânt rece – nocturn – a străbătut camera.
Pendulul tivit cu aur al ceasului mare de pe perete anunţă prima oră din ziua abia începută. Sunetul lui răguşit s-a contopit cu ţipătul muribund al şoarecelui de câmp, care în acelaşi moment devenise prada bufniţei, vicleana pasăre prădătoare de noapte.
– Dar, stăpâne, nu suntem deja la Răsărit?...
– Nu suntem niciunde, nenorocitule – răspunse proprietarul, pentru prima dată privindu-l pe Isail cu ochii albi care erau ferestrele iadului, apoi strigă – Grăbeşte-te!
Isail s-a întors dorind să iasă cât mai repede din odaia stăpânului, dar îl ajunse din urmă la jumătatea drumului încă o poruncă, precum securea grea aruncată de mâna dibace a luptătorului...
– Să pregătească trăsura – spuse, lăsând vântul să-i dezbrace cu mâini de gheaţă cămaşa albă de noapte, pe care o azvârli sus, deasupra capului, iar ea începu să danseze fantomatic şi orgolios deasupra lui, aşa cum în timpul nopţii dansează destrăbălat deasupra apei, în tăcere, vrăjitoarele şi zânele.
În curând toţi servitorii erau în picioare, îndeplinindu-şi îndatoririle. Bucătăresele frigeau gogoşi umplute cu carne şi brânză şi făceau salată din felii tăiate de roşii timpurii, aranjându-le, apoi, ca pe nişte buşteni, pe farfurie şi presărând deasupra cubuleţe de ceapă roşie şi praf de piper. Birjarul înhăma caii, iar Isail, grăbit, după succesiunea obişnuită care era valabilă când stăpânul se pregătea de drum, împacheta lucrurile în valize şi în genţi din piele de viţel. Lucra grăbit, îngenuncheat în odaia sufocantă, servind drept garderobă. Aerul era greu, plin de miros de laur şi lavandă, care apăra ţesăturile scumpe de molii şi de alte gângănii. Deodată, tăişul rece al văzduhului îl lovi peste gâtul transpirat. Isail s-a întors surprins de constatarea că un vânticel sprinten de noapte – pe care boemii îl numesc frate, căci este adesea singurul lor tovarăş de drum de la o cârciumă la alta – a găsit o crăpătură în perete sau vreo fereastră deschisă şi a ajuns până în odaia pe care de obicei o ocoleau curenţii de aer şi razele luminii diurne. Dar, în locul vântului, care se recunoaşte după şalul azuriu pe care-l trage după sine, l-a observat în pervazul uşii cu două canaturi pe stăpânul Cornel Popa, îmbrăcat în blană de vulpe polară. Prin el, ca printr-o perdea de dantelă, străbătea lumina lumânării de seu din hol. Suflarea lui grea, de gheaţă, îi răni lui Isail obrajii.
– Am întâlnit în această noapte un om care mi-a vorbit, dar din gura lui nu se auzea vocea, ci un sunet asemănător aceluia când, în bătaia vântului, se deschide şi se închide o uşă sau oblonul de lemn de la fereastră. Cuvintele lui sau ale celui al cărui emisar era, ajungeau de pretutindeni, atacându-mă în roiuri şi şiroind pe mine ca nişte picături de ploaie. În acest vuiet am desprins că îmi spune că „eu, care cred că sunt Cornel Popa, trebuie să-mi împachetez lucrurile şi, la primul cântat al cocoşilor, să pornesc la drum...”
– Dar cine sunt, dacă nu sunt Cornel Popa, necunoscutule, şi încotro trebuie să merg? – am întrebat.
– Către Răsărit – spuse necunoscutul ale cărui cuvinte au ajuns la urechile ascultătorului mult mai târziu decât au fost rostite. – Acolo vei afla cine eşti şi ce trebuie să faci în continuare.
– Apoi – povesti în continuare Cornel Popa – mi-a poruncit să nu iau cu mine nimic valoros, cu excepţia unui sac cu galbeni, să plătesc vaporul ce mă va aştepta în portul Constanţa, la Marea Neagră, ca să mă ducă pe calea apelor, pe care o ştiu doar marinarii, cu ajutorul vânturilor, până în Ţara Sfântă, unde în casa, care este darul zânei celor credincioşi, mă aşteaptă un om care îmi va lămuri totul.
– Acolo vei afla numele tău adevărat şi soarta care te aşteaptă – spuse omul, deşi nu mai era de mult timp lângă mine.
Isail, îndoit de mijloc, îl asculta pe proprietarul Popa fără a clipi, continuând încă să creadă că este vorba de unul din visele în care, ca într-o prăpastie adâncă, întunecoasă, cădea uneori stăpânul lui, dar vocea de gheaţă şi corpul enorm, transparent îl convingeau că ceva nu este în ordine. În liniştea care s-a instalat, lui Isail i s-a părut că vântul rătăcit îi şopteşte prezicerea făcută de cărţi la Veneţia, unde îl şi cunoscuse pe Cornel Popa, când dinaintea lui, împărţite de mâinile frumoasei marchize Le Coist, au ajuns cărţile Pustnicul – prezentat de figura bătrânului cocoşat care ţine în mână o clepsidră, desemnând „omul care întoarce timpul irevocabil şi înaintea tuturor vede ceea ce vine” – Trăsura norocului, unde sunt înhămaţi doi cai la o trăsură luxoasă, Turnul şi Spânzuratul.
– Într-o noapte vi se va arăta în vis un om, poruncindu-vă să porniţi la drum până la un îndepărtat oraş fortificat din Răsărit, de unde nu vă veţi mai întoarce nicicând – citi marchiza Angelica Le Coist.
– Aşa voi muri? – a întrebat Cornel Popa, ofiţer în serviciul Veneţiei, privind prin fereastra palatului, în rama căreia, luminat de strălucirea ca de platină a lunii, se zărea bancul de nisip denumit Lido, pe care republica veneţiană îşi testa armamentul de artilerie, iar patricienii veneţieni exersau tragerea cu arcul şi îşi dresau şoimii.
– Asta nu ştiu – a spus strângând cărţile în pachet madame Le Coist, intenţionând să termine jocul prezicerii – căci moartea ta nu este scrisă în cărţi.
Amintindu-şi acest capitol pe care, împovărat de greutatea anilor şi de atâtea evenimente, îl uitase, Isail îşi aduse aminte că primul lucru pe care-l văzuse, trezit de ecoul numelui său, a fost luna plină, care era identică cu cea din Veneţia, chiar şi prin strălucirea ca de platină a aureolei.
– Stăpâne, mâncarea este servită, iar caii înhămaţi – întrerupse tăcerea neplăcută o voce plină de teamă şi aşteptare, din hol, dar care nu pornea din trupul niciunui locatar. Cornel Popa s-a întors tăcut şi a pornit. Isail ieşi repede în hol, dar în culoarul îngust, slab luminat, nu văzu pe nimeni, cu excepţia stăpânului său, care păşea încet, în timp ce colţurile blănii sale, precum o daltă aspră pentru sculptat, dar fără sunet aspru, desprindeau un strat subţire de piatră, lăsând o urmă clară, fierbinte, după el...
Chemarea primilor cocoşi, ce coincidea cu cea de-a treia bătaie a pendulei, anunţă plecarea.
Isail stătea în curte în cămaşă şi cu capul descoperit şi privea cum între cele două vârfuri ale Dumacei, ca între picioarele desfăcute ale femeii, la naştere, se crăpa de ziuă...
– Vin zorile – îi şopti vântului.
Cornel Popa a apărut din întuneric, cu faţa luminată de flacăra lumânării. Aceasta era faţa stăpânului, aşa că Isail a crezut că zorile au înlăturat demonii şi l-au întors pe proprietar din drumul inutil şi incert, pe care i l-a ordonat însuşi Satana.
– Suflă în ea – a poruncit stăpânul Cornel Popa, stând în pragul casei, îmbrăcat în blana voluminoasă, pe care o udau picăturile argintii ale luminii matinale.
Isail suflă şi stinse lumânarea.
– Aşa se va stinge, Isaile, în curând şi viaţa mea, ceea ce nu este de plâns, ci pentru bucurie... – a spus Cornel Popa şi i-a predat su-portul lat de metal pentru lumânare, împodobit cu frunze de viţă de vie din bronz şi cu îngeri, apoi urcă în trăsură.
Mult timp Isail a privit în urma trăsurii, care mergea în întâmpinarea focului dimineţii, până când a dispărut cu totul, de parcă ar fi ars, aşa cum se topeşte cuiul scăpat sau verigheta în cazanul fierbinte de turnătorie.
ISAIL
...nicio poveste nu începe acolo unde
pare să înceapă...
Stefan Heym
Viaţa lui Isail a început în cel de-al şaptesprezecelea an al său. Ce s-a întâmplat înainte de aceasta nu ştia nimeni, iar numărul de ani i s-a stabilit după cantitatea de tristeţe acumulată în ochi.
Dar povestea începe aşa:
– Cine nu are data naşterii, nu are nici ziua morţii – a spus vrăjitoarea Ursula din Macondo care, privind în abisul ochilor lui albaştri, i-a stabilit şi vârsta. – Nu te speria. Nu ţi se va întâmpla nimic pe drum.
Apoi tânărul a mânat măgarul, pe care se legănau două lăzi de lemn, acoperite cu un strat de noroi proaspăt, şi a pornit. Şase zile mai târziu a apărut, surprinzându-i pe toţi cei prezenţi, în cortul ridicat la umbra unui palmier înalt, la douăzeci de kilometri de Macondo, unde colonelul Aureliano Buendia tocmai semnase un armistiţiu cu reprezentanţii guvernului.
Tânărul colonel a „descărcat lăzile cu mânie, dar sârguincios, le-a deschis şi a pus pe masă, una câte una, şaptezeci şi două de bare de aur.”
Colonelul Aureliano Buendia a dat ordin ca cele şaptezeci şi două de bare de aur să fie incluse în inventarul de predare şi a încheiat ceremonia, nepermiţând niciun fel de cuvântare.
– Mai e ceva? – îl întrebă colonelul Aureliano Buendia.
Tânărul colonel scrâşni din dinţi.
– Confirmarea – spuse.
Aceasta a fost prima oară când a putut să-l audă şi să-l vadă pe colonelul Aureliano Buendia, al cărui nume îl aclama mergând în coloana care umplea cu gloanţe de revolver corpul căpitanului Achile Ricardo, pentru ca mai târziu, plin de entuziasm şi orgoliu, să plece în război, război nou, care, e adevărat, era o distracţie obişnuită – precum luptele de cocoşi – pentru tinerii care se maturizau în spaţiul din Ţinuturile Calde, în jurul râului Magdalena şi mai departe – în războiul care, ca orice joc cu final imprevizibil, era uşor de început, dar greu de încheiat.
Într-o seară invadată de mirosul de plante acvatice, la opt zile după întâlnirea cu Buendia la Macondo, s-a îmbarcat pe un vas care – pornind din golful Las Animas, în a cărui apă tulbure şi-a găsit liniştea marele râu Magdalena – s-a îndreptat spre Europa. Ultimul lucru văzut au fost cupolele aurii ale oraşului viceregilor şi steagurile galbene ale holerei, atârnate de catargele vaselor liniştite, parcă adormite.
– Colonelul Aureliano Buendia s-a sinucis. S-a anunţat la radio – a spus primul ofiţer deschizând uşa sufrageriei.
Era la amiază şi de jur împrejur se întindea, cu un miros dens şi de un colorit ireal, marea nesfârşită.
– Acesta este sfârşitul războiului...
– Nu lipsa de unitate a conducătorilor revoluţionarilor şi nici concesiile făcute guvernului au pus capăt revoluţiei şi au transformat-o în luptă pentru putere, făcând în acelaşi timp din colonelul Buendia un învins. Sfârşitul a fost semnalat de faptul că ordinele lui Buendia erau executate mai înainte ca el să le fi dat, chiar şi înainte de a fi născocite – a spus profesorul Morales, care stătea lângă Isail.
Eduardo Morales, profesor de filosofie, a fost soldatul despoticului general Teofil Vargas, care, conform ordinelor lui Buendia, a fost prins în cursă şi, fără ştirea lui, a colonelului, a fost tăiat cu săbiile.
Tânărul privea în întuneric fără a clipi, un întuneric care, asemeni degetelor enorme ce ieşeau parcă din mare, cuprindea vasul.
– Dacă apostolii socialismului ar fi ştiut că masele care vin la putere sunt un monstru care nu face nimic, ci doar înghite şi dărâmă totul, niciodată nu ar fi scris cu atât entuziasm lucrările lor „epocale” şi revoluţionare. De acest lucru ne-am convins, nu-i aşa, tinere... Masele nu judecă, nu gândesc, nu iubesc, nu încearcă să înţeleagă, ci se tem, admiră şi se supun – vorbea profesorul, cu ochii înfocaţi îndreptaţi spre adâncul întunericului, neîntrerupându-şi explicaţiile, în ciuda faptului că respiraţia grea a tânărului indica abisul adânc al somnului în care acesta s-a prăbuşit.
Zilele de navigaţie prudentă, de la un punct la altul de pe harta geografică deteriorată, de la un port la altul, pentru aprovizionare şi pentru odihnă, au trecut încet, murdare, pline de umezeală şi teamă. Zilele furtunoase au fost neplăcute, ca şi nopţile liniştite în care se auzeau şoapta peştilor şi suspinele vânturilor visătoare. Apoi zilele cu vreme uscată s-au înşirat ca foiţele de tutun pe o sfoară. Monologurile lungi ale profesorului şi partidele de şah, pe care tânărul le pierdea deja după trei-patru mutări, le umpleau viaţa. Echipajul nervos al navei îi suporta deoarece tânărul colonel din Macondo, asemeni păsărilor, depăşea cu uşurinţă barierele limbii şi ale dialectelor locuitorilor din insulele în care se opreau, astfel că a primit sarcina de a comunica cu autorităţile locale, cu comercianţii şi cu marinarii de pe vasele pe care le întâlneau...
Intrarea în Marea Interioară, prin Strâmtoarea Gibraltar, pe ţărmurile căreia, conform legendei, Hercule a instalat câte o coloană, însemnând limita călătoriei sale, era imposibilă din cauza furtunii. Au aşteptat câteva zile să se potolească cearta a două ciudăţenii puternice, nepotolite: vântul cald saharian, plin de nisip – denumit hamsin, care este cenuşiu şi greu ca plumbul – şi vârtejul limpede din Atlantic, în mâinile căruia doarme ploaia. Abia când s-a potolit vijelia au trecut de acel culoar îngust care, asemeni unui cordon ombilical, leagă Mediterana de Oceanul Atlantic.
Alegând cel de-al treilea drum mediteranean, care se întinde, pe mijlocul Mării Interioare, de la oraşul Barcelona, sprijinindu-se pe un şir de insule – Baleare, Sardinia, Sicilia – de-a lungul Maltei şi până la Veneţia, vasul trecu prin furtuni şi vreme rea, frecvente în timpul toamnei şi iernii pe această apă.
– Pe acest drum navigau fenicienii, marinari pricepuţi, dar pe această cale călătoreau şi „realii” spanioli, în vremea regilor catolici Ferdinand şi Isabela, ajungând din Barcelona la Genova, principalul sediu al finanţelor din Mediterana – povestea Eduardo, în timp ce un cer întunecat colora marea în albastru închis. Vânturile legănau vasul şi furau cuvintele profesorului, care, fugind de teamă, se înşirau în propoziţii şi poveşti despre Tir şi Cartagina, oraşe antice ale Feniciei.
Tânărului colonel, povestesc vânturile, îi erau dragi mai ales poveştile despre Cartagina, oraş amplasat între cele două Mediterane, vestică şi estică, trăgând foloase de pe urma enormei inegalităţi economice, făcând comerţ cu metale ieftine, în special cu praf de aur din Africa şi cu argint din Andaluzia, şi comercializând mirodenii şi medicamente care ajungeau din India în Marea Roşie, pentru ca apoi, după cuvintele profesorului, din cauza „nedreptăţii şi cămătarilor”, să fie distrus de armata romană în anul 146 înainte de Hristos. Tânărului colonel, corespunzător anilor şi cunoştinţelor sale, îi plăceau şi mai mult poveştile despre succesele piratului Alonso de Contreras, din Madrid, care prăda pe Marea Interioară în secolul al şaisprezecelea, pregătit să treacă prin iad şi prin foc ca să elibereze iubita răpită a unui bei, pentru ca apoi, aproape într-o clipă, să-l execute, cu propria mână, fără jude-cată şi deliberare, pe vreun nerecunoscător, nestatornic sau trădător...
Veneţia le-a apărut în faţă luându-i prin surprindere, ieşind din apă şi din ceaţa purpurie cu strălucirea aurie a numeroaselor sale clopote şi cupole. Tânărului colonel, devenit insensibil după călătoria interminabilă, i s-a părut pentru moment că este dus înapoi, la începutul călătoriei sale, şi că în faţa lui se află oraşul viceregilor şi nu Veneţia la care visau inima şi sufletul lui, pline de pulbere, sânge şi adevăr...
Nava a trecut prin San Nicolo, una din cele trei porţi, alături de Malamocco şi Chioggia, odinioară fiind cinci, care deschideau trecerea prin periculoasa lagună protectoare. În faţa pieţei San Marco, vasul s-a întors încet, pe lângă arcadele palatului dogelui şi pe lângă clopotul vechi, îndreptându-se spre debarcader.
– În sfârşit – spuse Eduardo, şi îşi făcu cruce de trei ori în timp ce vaporul trecea pe lângă La Salute Protectrice, biserică ridicată în cinstea Fecioarei Maria, ca semn al mulţumirii după ciuma care a lovit Veneţia în anii treizeci ai veacului al şaptesprezecelea.
– Ce este în sfârşit, Eduardo? – întrebă tânărul.
– Călătoria a luat sfârşit. Am ajuns acasă.
– Asta este Veneţia, profesore?
– Da. Aici m-am născut. Cel de-al doilea nume al meu este Torn şi aparţin unei bogate familii patriciene, care ţine pământ şi palate, ca şi un teatru în San Casiano – a spus Eduardo în timp ce ajungeau pe un podeţ îngust din lemn, pe uscat. – Acum ne despărţim. Delectează-te, tinere, acum la Veneţia este timpul „Sens”-ului...
– Mulţumesc – spuse înclinându-se uşor tânărul colonel care i-a predat lui Buendia 72 de bare de aur, păşind, după două luni şi jumătate de călătorie, pe uscat. Aceasta a fost una dintre acele dimineţi, povestesc vânturile, în care din cauza chiciurii, faţadele caselor strălucesc ca nişte oglinzi, iar cavaleria albaneză aflată în slujba Veneţiei îşi pregăteşte caii pe Marele Canal îngheţat.
Vreme de trei zile tânărul a rătăcit pe străzile înguste ale celui mai vesel oraş de pe Adriatică. Era timpul „Sens”-ului, timpul carnavalului, când adulţi şi copii, săraci şi domni, se lasă în voia bucuriei de a trăi. Refugiul în nopţile reci îl găsea la doamnele îmbătate de sărbătoare şi de vinul puternic din Mezzogiorno. Ziua, datorită faptului că era înzestrat cu înţelegerea multor limbi, conducea turiştii prin Veneţia şi intermedia în tranzacţiile comerciale.
În curând putu să-şi deschidă un birou propriu. Profesorul Eduardo Torn, care locuia într-o casă uriaşă în Fuzina, în spatele căreia se întindea o mare grădină chinezească, l-a ajutat mai întâi cu o mică tranzacţie financiară, dar mai ales prin recomandarea către anumite persoane, şi prin sfaturi:
– Fii alături de oamenii care se ocupă de politică, pentru că le eşti asemănător, căci ei, la fel ca şi tine, nu beneficiază de o dată de naştere, nici de un alt însemn calendaristic, ci viaţa lor începe din ziua venirii la putere. Oamenii îi ţin minte, totuşi, după data în care încetează să fie la putere...
Deschiderea oficiului – sub numele „ISA – birou pentru intermedieri şi consiliere” – a fost totodată un prilej de cunoaştere şi de contacte cu persoane bogate, dar şi cu doamne veneţiene celebre, dornice de conversaţii inteligente şi de sex furtunos, fără obligaţii. Toate acestea le-a găsit dintr-o dată din abundenţă, şi viaţa fostului colonel al armatei revoluţionare a lui Buendia părea frumoasă şi suportabilă.
Nimic, însă, dar mai ales flacăra norocului, nu ţine veşnic.
Totul s-a năruit în apă, în apa tulbure a Veneţiei, într-o înainte de amiază de duminică în grădina casei prietenului lui, Eduardo Torn.
Cle era sora profesorului Torn. Avea paisprezece ani şi s-a născut la nouă luni după plecarea lui Eduardo din casa părintească şi din Veneţia natală. Cle era, după povestirile vânturilor, care transmit cuvintele, povestirile şi intrigile oamenilor – un copil al incestului. Toate aceste pălăvrăgeli, prin care Veneţia şi alte oraşe mari nu se deosebesc de cele mai îndepărtate orăşele şi cătune de munte, au căpătat o dimensiune mai mare atunci când Eduardo senior, tatăl profesorului, şi-a zburat creierii cu pistolul în cancelaria firmei „Torn LTD”, dar nu din motive financiare, cum susţineau cei informaţi în această problemă, ci din cauza umilinţei.
Doamna Romana, mama lui Eduardo, le suporta pe toate acestea având grijă de copii şi, cu o mână energică, cum este necesară bărcilor în timpul furtunii, cârmuia nava Tornilor care se clătina.
Frumoasa Cle nu respingea atenţiile tânărului colonel, căruia-i spunea Isail, după numele unui erou din cărţi, şi nici avansurile acestuia, însă nu pentru că acesta i-ar fi plăcut, ci pentru că, trăind în singurătate, între păuni şi cărţi, era dornică de joacă şi prietenie.
Isail, închis în armura grea şi contorsionată a unei iubiri fără limite, nu putea desluşi acest lucru.
Întâlnirile lor, duminica după-amiază, după prânzul copios de pe terasa casei din Fuzzini au fost de fapt un joc, în care Cle punea întrebări şi pretindea de la tânărul colonel să îndeplinească anumite sarcini. Odată a cerut să-i aducă un coşuleţ cu frăguţe ce cresc în pădurile alpine. Aşa că Isail a dispărut din oraş, pentru ca după trei zile şi două nopţi, obosit, să coboare din tren în gara Mestre şi, luând o trăsură, s-a îndreptat spre vila Tornilor. Singurul bagaj din mâinile lui era un coşuleţ împletit din nuiele, plin cu frăguţe proaspete. A doua oară i-a cerut să-i înşire pe cei mai cunoscuţi chimişti, a treia oară a trebuit să explice ideile lui Machiavelli din „Principele”, iar a patra oară, să enumere poreclele filosofilor sau ale curtezanilor veneţieni. Învăţa replicile lui Goldoni, la îndemnul ei recita versuri de Leopardi, îl asculta pe Leoncavallo...
Una dintre ultimele dorinţe ale frumoasei Cle Torn a fost să-i aducă pe plaja Lido, până la ora şapte, în a şaptea zi din luna a şaptea, un braţ de flori de câmp, frumos mirositoare. Tânărul colonel a hoinărit toată ziua căutând cele mai frumoase plante pe câmpul care cobora lin spre malul râului Brent, apoi a închiriat o barcă, pentru ca, mai înainte ca clopotul bazilicii San Marco să bată de nouăsprezece ori, să ajungă pe insula unde armata făcea exerciţii, iar domnii bogaţi antrenează şoimii, şi o văzuse pe Cle, stând între trei focuri, care se aprind în acea zi a lunii lui Cuptor, căci după credinţa unui popor păgân, povestesc vânturile, atunci ziua îşi măreşte forţa.
Cle era satisfăcută.
Din flori a împletit o cununiţă şi i-a ordonat lui Isail să o ducă şi s-o pună în vârful porţii de la intrarea în vila ei din Fuzzina.
– Dar mai întâi să faci o baie, băiete... – a spus cu vocea umbrită de soare şi de dorinţă, dezbrăcându-şi rochia subţire de mătase de culoarea pepenelui galben copt. – Apa are astăzi o putere magică...
Atunci i-a văzut pentru prima oară corpul suplu, sânii mici, cu vârfurile mov şi şoldurile băieţeşti. Pentru prima dată, în acea seară, pe insula Lido, i-a atins pielea, buzele şi, neîndemânatic şi speriat, condus de mâna ei şi fermecat de apa caldă şi de pasiune, de suspinele ei tihnite, a rupt, neştiutor de acest lucru, membrana virginităţii ei.
Noaptea mirosea a grâu. A pulbere, a dud...
– Du-te acum – a spus Cle, alunecând pe nisip...
Iar Isail, cum îi spuneau toţi, executa tot ce îi cerea cu precizie, cu multă răspundere şi devotament, aşa cum executase ordinele în timpul războiului, în timp ce purta uniforma armatei colonelului Buendia.
La fel s-au petrecut lucrurile şi în după-amiaza aceea în grădina vilei prietenului său, Eduardo Torn, când i-a cerut mâna.
– Te iubesc, Cle... – a spus el.
– Mă voi căsători cu tine dacă păşeşti pe nisip, a spus, în frumoasa după-amiază de primăvară ce mirosea a cafea neprăjită şi a dulceaţă de struguri albi, Cle, de care fusese îndrăgostit cu disperare tânărul colonel, acum renumit tutore veneţian.
Nisipul era ciudat, vălurit, de parcă cineva ar fi desenat atent aceste dungi pe el – sau ca şi când marea uşor agitată le-ar fi desenat pe porţiunea ţărmului aflată la graniţa dintre mare şi uscat. Stătea pe iarbă, la un pas de nisip. A privit-o încă o dată pe Cle şi atunci a călcat pe nisip.
În acelaşi moment câteva gloanţe, asemenea unor muşte agresive, îi zumzăiră deasupra capului şi tânărul colonel, cu experienţa războiului din Ţinuturile Calde şi din pădurile din jurul râului Magdalena, s-a aruncat la pământ. Cel mai mult l-a surprins faptul că aruncându-se la pământ a căzut pe o iarbă moale, umedă, nu pe nisipul cald al grădinii chinezeşti de undeva din Veneţia. După numărul împuşcăturilor a înţeles că se află în mijlocul unei bătălii sângeroase, şi se gândi că toată po-vestea de la întâlnirea cu colonelul Buendia, călătoria cu vaporul, po-vestea „profesorului” Torn, Veneţia, damele aflate la îndemâna tuturor şi domnii bogaţi, este un vis care dă curaj înaintea unei lupte decisive, dar cuvintele care ajungeau până la el prin zgomotul gloanţelor, deşi îi erau familiare, nu aparţineau niciunui dialect din Columbia. Nu a avut mult timp de gândire pentru că trebuia să-şi găsească un adăpost mai bun. Şi îndată ce se ridică, o mână puternică îl prinse de guler şi, rupându-i costumul de sărbătoare, îl trase într-o parte, la adăpostul unui trunchi, care doar cu o clipă mai înainte a fost doborât de o ghiulea de tun. Privirile li se întâlniră. Salvatorul lui era un om tânăr, cu trăsături aspre ale feţei şi sprâncene dese. Dar tânărul colonel, în costumul unui veneţian distins, nu a reuşit să-i mulţumească tânărului pentru ajutor, căci acesta sări repede în picioare şi porni mai departe, prin fumul prafului de puşcă. Curând împuşcăturile au devenit mai rare şi a fost clar că lupta se potoleşte. După un anumit timp, deasupra adăpostului său s-a lăsat liniştea şi el îşi aduse aminte de ochii albaştri ai lui Cle Torn, înţelegând că prin căderea lui pe nisip a schimbat povestea.
– Cine eşti tu? – tresări la o întrebare.
Se întoarse şi văzu luptătorul care l-a ajutat.
– Isail – spuse cineva cu vocea lui.
– Spion! – a strigat un luptător pletos venind călare. – Ia te uită cum e îmbrăcat. Orăşean...
– De unde vii? – întrebă salvatorul şi scoase sabia, murdară de sânge şi noroi, din teacă.
– Nu există loc în care să nu fi fost, nici limbă pe care să nu ştiu să o vorbesc – explica în continuare cineva, cu vocea lui Isail. – Nu sunt spion, pentru că nu ştiu cine sunteţi voi, aşa cum nu ştiu nici cine sunt cei pe care i-aţi împroşcat cu praf de puşcă, deci nu vă pot face niciun rău. Vin de la oraş, dar nu sunt orăşean, fiindcă, după cât îmi aduc aminte, am crescut la Macondo...
– Nu minţi! – ţipă luptătorul de pe cal.
– Isteţule... – adăugă salvatorul.
Isail tăcu. În curând au sosit şi alţi luptători, care făceau parte din această armată neobişnuită, fără uniforme şi dotare corespunzătoare.
– Trebuie ucis! – au ţipat, astfel că tânărul care l-a scos din gura gloanţelor a ridicat sabia grea, dar, din fericire, gâtul lui Isail nu a simţit tăişul fierbinte al metalului de gheaţă, pentru că acesta fu oprit în aer de o voce răguşită, dar puternică, ce trăsni ca fulgerul din cerul senin...
– Stai! – trăsni fulgerul, şi adăugă: – Pentru astăzi ajunge... Noi nu ucidem ca să ne amuzăm, ci ca să ne apărăm ţara şi onoarea...
În spatele acestei voci se afla un om înalt, a cărui faţă, deşi murdară şi mânjită de pulbere, era aceeaşi ca şi cea a lui Cornel Popa, pe care îl cunoscuse la Veneţia, la petrecerile şi partidele de pocher de la madame Le Coist.
–...Lasă sabia.
– Tu eşti Cornel Popa – spuse Isail.
– Iar tu eşti?
– Isail Veneţianul. Nu mă recunoşti?
– Nu, dar nici tu pe mine, Isaile, dacă ăsta ţi-e numele, şi dacă m-ai văzut undeva, e mai bine să uiţi acest lucru – spuse bărbatul chipeş, apoi ordonă: Vino acum cu noi!...
Noaptea mirosea a grâu. A praf de pulbere, a dude...
Bazându-se pe faptul că abţinerea este adevărul pe care îl controlează înţelepciunea, că în lume există o ordine, fiindcă unii trăiesc de pe urma săbiei, iar alţii de pe urma cuvintelor, înţelegând în acelaşi timp că el trebuie să lase arma, să uite sângele şi omorurile, să trăiască din cunoştinţele sale, din mintea sa şi din omenie, Isail porni în urma coloanei de oameni obosiţi de luptă.
Niciodată nu l-a mai întrebat nimic pe Cornel Popa, odinioară cunoştinţă veneţiană, acum stăpân absolut asupra pământului de sub dealul Dumacei, ci răspundea la întrebări prin cuvinte numai când era nevoit, dar adesea se gândea de unde a apărut el aici şi pe care cerc de nisip păşeşte acum. Acest răspuns, ca şi altul privitor la tragedia lui personală, nu l-a primit niciodată. Cum de altfel nici la întrebarea dacă Cle a fost doar o amăgire, cum se întâmplă înaintea luptelor decisive, sau, totuşi, s-a întâmplat altceva...
Ani de-a rândul, Isail, în prealabil jurându-i fidelitate lui Cornel Popa –, urcat pe o stâncă pentru ca cuvântul dat să fie tare ca piatra – i-a servit acestuia folosindu-se de iscusinţa limbii sale şi clădind asemenea unui constructor o legendă despre stăpânul care-şi irosea viaţa – căindu-se pentru cine ştie ce păcat – în pusta Cornelland-ului. A trecut cu el prin şaptesprezece lupte, în care s-a schimbat complet componenţa armatei sale. Printre luptele sângeroase prin care au trecut, în mod deosebit i-a rămas în memorie răscoala lui Gheorghe Doja, cel care a asediat cu treizeci de mii de răsculaţi Timişoara, cea mai puternică fortificaţie în care se afla sediul comandantului graniţei sudice de apărare, şi dacă nu ar fi fost armata lui Ianoş Zapolia şi călăreţii ageri ai proprietarului Popa, care, luptând împotriva răsculaţilor, a cumpărat independenţa bucăţii sale de pământ, poate nu ar fi ajuns pe tronul de fier cu o cunună încinsă în foc pe cap, ci pe un tron adevărat; apoi „Războiul pentru apa cea mare”, care a început cu o banală bătaie copilărească la locul unde se adăpau animalele, dar s-a terminat într-un mod neaşteptat, astfel că pe câmpul de luptă, lângă „Apa mare”, pe care unii o numeau „Apa noroioasă”, printre cadavrele sfâşiate, au rămas doar stăpânul Cornel Popa, cu faţa mânjită, cu o dâră de sânge pe obrazul drept, Isail, „împodobit” ca un cocoş cu o creastă, cu o rană adâncă în mijlocul capului, de la un glonţ, şi calul alb – Elefantul, al stegarului Hanibal care, deasupra şeii goale, în vânt, în tăcere, trist, flutura steagul proprietarului.
Cu trecerea anilor, războaiele au devenit mai rare. Până la urmă stăpânul Cornel Popa s-a liniştit în rezervaţia sa de la poalele dealului Dumacea, hotărât să-şi petreacă în linişte şi pace ultimele zile.
Lui Isail i se scurgea viaţa slujindu-şi sârguincios stăpânul, trăind cu speranţa că, odată, va avea iarăşi ocazia să păşească pe nisipul fierbinte, unduit şi să schimbe povestea. Această speranţă o încurajau cei care veneau la cafeneaua „La frumoasa Nensi”, al cărei nume „de botez” era „La cele patru vânturi”, unde Isail îi recunoscu pe mulţi dintre cei care au trecut asemeni unor umbre prin viaţa lui. Începând cu colonelul Buendia, apoi Casanova şi rivalul lui Zanović din Budva, Rafail făcătorul de minuni, domnul Volanda, Cort din Malta, vraciul Pava Ţ. Milo, şi sfârşind cu frumoasa chelneriţă sub chipul căreia Isail o recunoscu, e adevărat, cu treizeci de ani mai tânără, pe vrăjitoarea Ursula din Macondo, care i-a spus demult să nu se teamă de nimic, căci „cine nu are dată de naştere, nu are nicio dată a morţii”. De aceea Isail credea că viaţa lui se învârte în cerc, aşa cum se învârt pământul şi soarele şi roata bicicletei pe care el o mâna în loc să călărească un cal, aşa că va veni din nou la rând Veneţia aurită şi dragostea lui – frumoasa Cle Torn. Şi toate astea, povestesc vânturile, s-ar fi întâmplat într-o bună zi dacă timpul nu ar fi sărit din făgaşul său şi dacă nu s-ar fi amestecat – precum cărţile de joc – zilele şi anotimpurile. Asemenea situaţii, povestesc vânturile, îi dezechilibrează pe cei care nu au echilibrul vieţii, trăind fără un anumit scop, fără a număra zilele, rănile şi iubirile, crezând tot timpul că vor avea ocazia să schimbe povestea. Când l-a trăsnit fulgerul în curtea stăpânului Cornel Popa – plecat demult spre Răsărit, unde îl aştepta dezlegarea sorţii sale – Isail, povestesc vânturile, a mulţumit cu voce tare lui Dumnezeu că i-a ascultat rugăminţile şi a rupt firul subţire al speranţei că într-o altă poveste o va regăsi pe Cle...
În româneşte de
DRAGHIŢA STEPANCEV
|
