|
MIHAI MURARIU
ACOPERIŞUL
Lia se trezeşte dintr-o dată la birou, cu mâinile strânse sub ea. Fărâme de nisip uscat îi atârnă în colţul ochiului drept, iar Lia se bucură de atingerea plăcută a mâinii peste pleoapa întredeschisă. Capul îi e greu pe foile împrăştiate, mânjite de sudoarea şi saliva somnului. Note muzicale firave sunt desenate pe câteva dintre hârtii, împletite cu liniile unei rame. Înăuntrul său, degete fine au presărat culoare între contururi. O pajişte de un verde-sticlos, câţiva pomi stacojiu-albaştri, nişte siluete îndesate maro-portocalii şi o singură umbră, înaltă, rece, subţire, departe între capete micuţe de ciuperci roşii. Trupul lumânării s-a topit într-o învălmăşeală de petale sfărâmicioase, iar Lia îşi priveşte încântată unghiile făcute cu trandafir gălbui de ceară. Lumina se strecoară cu greutate prin pielea geamului, acolo unde zâmbetul fetei a rămas încrustat de mai bine de unsprezece ani, un zâmbet ruşinat şi visător, lăţindu-se peste aceeaşi privelişte care a întâmpinat-o atunci când mâini grijulii au ridicat-o din leagăn pentru prima oară. Aceleaşi mâini apar din întunericul ce i-a învăluit camera şi o mângâie pe creştet cu dragoste. Tatăl încă nu s-a întors cu medicamente, iar mama e slăbită de febră, cu buzele arse de ceai, înăsprite de lămâie. Curentul nu şi-a revenit în blocurile din jur, iar chibriturile pentru lumânări s-au terminat, aşa că Lia trebuie să meargă până la ultimul etaj, unde locuieşte mătuşa ei, o femeie grasă, cu dinţii lucitori ca argintul, mereu plină de blănuri, blândă cu pisicile, furibundă cu vânzătorii şi contabilii. Bâjbâind râzând, fata îşi caută papucii de casă. Deşi aici nu ninge niciodată, există o viaţă a Crăciunului înăuntrul camerei mari. Aroma de brad s-a răspândit deja printre celelalte odăi. Ace cad rar în toropeala caloriferelor ascunse. Miros de prăjituri tari, beţe roz şi dulci, crustă de afine moi, calde. Invizibile şi nemişcate, jucării şi figurine de porţelan aşteaptă în cutii sau dulapuri, clipind uneori, cum bănuieşte Lia, atunci când cineva trece în grabă pe lângă ele. Ieşind în hol şi pe uşă, Lia nu-şi poate simţi însă chipul, zugrăvit răsturnat în globurile amestecate cu beteală.
Afară, întunericul se sălbăticeşte, iar căldura pare să aibă nuanţe mai murdare, pulsate dinspre conductele peticite cu lână şi câlţi, ce se coboară până în pivniţa înecată în aburi. Lia crede că ele sunt toate unite într-o singură reţea, un stup de fier, răspândit pe sub întreg oraşul, sângele clocotitor dinăuntru hrănind o matcă atotvăzătoare, sau vreo bestie-maşinărie ce poate trăi doar scăldându-se mereu în puterea stacojie a flăcărilor, sorbind din vlaga ţevilor, din lumina becurilor, din sufletele oamenilor. Lia trebuie să-şi deseneze unele vise pe furiş. Nu vrea să-şi mai sperie părinţii ca altădată. Paşii fetei sunt rari şi liniştiţi pe treptele uşor înclinate pe alocuri. Fereastră după fereastră îi luminează urcuşul, mereu mai străveziu, mai palid, până când uşa solidă şi lăcuită a ultimului apartament al ultimului etaj îi iese în cale. Vopseaua albă a pragului străluceşte sub luna fragmentată, iar Lia îşi aminteşte de şirul de cranii sclipind înaintea casei vrăjitoarei dintr-o carte veche cu poveşti slave. Raze ieşind din găvane fără fund, maxilare înfipte în pari ascuţiţi, pagini date cu încetineală uimită, coperte pline de firimituri şi o pată vineţie, adierea unui gem de prune, una cu bezna, toate se îngrămădesc înăuntrul pieptului tremurând al fetei care se repede spre uşă unde bate, bate şi bate până când graniţa se spulberă, iar paşi înfriguraţi trec pragul apartamentului 48. Mătuşa e uriaşă, înfăşurată în hainele ei din blană de nurcă şi dihor, lăbuţe împăiate şi ochi tari, cristalizaţi. O întreagă menajerie s-a cuibărit pe gâtul scurt, între sânii ei enormi şi pe braţele acoperite de brăţări norocoase adunate din toată lumea. Mosc, leandru şi caramel au impregnat covoarele din hol. Chibrituri? „Cu siguranţă”, plescăie mătuşa cu dinţii ei falşi prin feeria colorată în molie a lumânărilor dinspre dormitor, din soiul celor care ard mereu, an după an, o parte importantă din colecţia ei. Cu o mişcare graţioasă, femeia deschide uşile din lemn întunecat al unui dulap cu multe rafturi. Nenumărate cutii de chibrituri, de toate mărimile, culorile şi aromele, aşteaptă cuminţi înăuntru, ghiftuite, strânse laolaltă, neatinse de praf şi lumină. „Dar întâi trebuie să faci ceva pentru mine”, spune degetul ridicat al mătuşii, în timp ce ochiul drept clipeşte jucăuş. Porumbeii dragi care trăiesc în adăpostul construit de femeie pe acoperiş sunt înfometaţi, iar penele lor sunt zbârlite de frig. Lia poate merge să-i hrănească şi să-i acopere, să crească toţi mari, să crească toţi voinici şi graşi, să nu poată zbura departe. Câteva perechi de seceri negre învăluite în verde apar sub masa din bucătărie. Curând însă, pisicile se retrag în tihna cămării. Lia trebuie să se grăbească şi să ducă strachina cu boabe sus. Brăţările se revoltă neobservate atunci când mătuşa îşi scutură braţele gesticulând. Femeia se plânge de dureri la picioare şi ciupeşte nasul Liei înainte să o trimită înapoi în tăcerea coridorului, fără ca fata să se poată împotrivi.
Uşa din capăt e întredeschisă. Furişându-se pe lângă susurul caloriferelor ruginite, Lia simte strachina tremurându-i în mână. Seminţe amare şi seci se răspândesc pe pavajul rece, lăsând o dâră galben-alburie în urma fetei. Afară, cerul îi năpădeşte pletele. Frigul pare să nu aibă mare putere nici aici. Nu a nins vreodată în oraş, iar noaptea asta nu pare diferită. Porumbeii au dispărut de pe acoperiş. Dar fata le poate auzi gânguritul slab, regulat. Luna s-a ridicat deasupra, gigantică şi poroasă. Fără să înţeleagă exact de ce a făcut-o, Lia se repede pe urmele sunetului, aproape împiedicându-se de câteva ori în papucii ei blănoşi. La mijlocul acoperişului, fata se opreşte. În depărtare, în spatele ei, se întinde oraşul, o aglomerare lucioasă şi neagră de turnuri, unele vibrând sub licărul slab şi sacadat al unor luminiţe. De partea cealaltă, ceva asemănător cu o groapă de gunoi zace căscată larg, ca o cangrenă, unde resturile şi bucăţile lumii s-au regăsit aşezate în formă de castele şi poduri, inimi şi feţe, funde şi sfere. Fără să ia seama la răceala care îi cuprinde degetele, Lia urmăreşte cântecul secret sărind dintr-un morman în altul, răsturnând sticle şi cutii, tronuri de plastic şi jocuri de domino. E cufundată în jungla de carton şi putreziciuni, alunecând pe pungile de plastic cenuşiu, umflate şi gata să-şi verse intestinele alcătuite din morcovi, sfeclă, şoric, şobolani, râturi de porc, frunze late şi albăstrite de varză, carne înverzită de vită cu mere strânse în poziţie fetală. Prin foşniturile acestui regat se târăşte Lia uluită, speriată şi arzând de nerăbdare şi mânie, cu ochii ficşi pe orizontul mereu mai larg. Haite de câini mici şi tărcaţi îşi îndreaptă uneori către ea boturile umede şi privirile de smarald lichid, dar e lăsată să treacă. Ajunsă la capătul gropii, lângă pădurea în care se juca atunci când era mică, Lia simte doar adierea răcoroasă a ierbii îngheţate şi trosnetele crengilor. Deşi ard, obrajii i s-au întărit în bătaia vântului stârnit dintr-o dată.
Ceva se desluşeşte printre crengi. Ceva foarte înalt, întunecat, subţire. Inima Liei bate nebuneşte şi, pentru prima dată în acea noapte, frigul îi pătrunde adânc în suflet, înmuindu-i picioarele, îndesându-i-le într-o mâzgă fără margini, de unde cu greu mai poate ieşi. Porumbei albi şi graşi ţopăie şi zboară ciudat de liniştiţi către luminişul unde un gigantic stâlp abandonat îşi dezvăluie roşeaţa becurilor. Porumbei mari din toate colţurile oraşului şi, se pare, ale lumii, sunt aşezaţi între coastele sale de fier, murmurând şi încălzindu-se unii în alţii, treizeci de mii de respiraţii alergând înăuntrul pliscurilor, treizeci de mii de inimi roşii gata să plesnească între venele cuprinse de grăsime albicioasă. Sucul murmurului lor îmbinat cu zumzetul electric se prelinge într-un cântec pe care Lia îl recunoaşte. E un cântec străvechi, lovind cu tonuri şi game imposibile, urcându-se, dinspre baza îngroşată, pătată de becurile ce n-au fost sparte încă, până spre vârful coroanei alcătuită dintr-un amestec de cabluri, cartilaje, silicon, oţel şi clei orbitor, o stea lipsită de culoare, sorbind căldura, cântecul şi viaţa tuturor. Un ţipăt uşor de groază şi tristeţe abia părăseşte buzele fetei. Dar în pădurea împietrită aerul e gros, iar sunetul călătoreşte altfel, cu repeziciune, crescând în forţă, printre rădăcinile copacilor către centrul luminişului. Clipa de tăcere se sparge atunci când mii de aripi bat, părăsindu-şi închisoarea, zguduind ramurile şi transformând cântecul într-o explozie de cacofonii noduroase, un geamăt deşirat şi sfidător în furia sa. Lia se smulge din loc şi începe să alerge chinuit, scăpând din mână strachina cu boabe de care aproape că uitase. Zgomotul căderii ricoşează în scoarţa pomilor. Boabele curg fine, lin, într-o grămăjoară anemică.
Lia rătăceşte de câteva ore. Mâinile îi sunt îngheţate, lacrimile i-au amuţit, amorţeala îi cuprinde gândurile. Drumul spre casă a dispărut. Boabele au fost toate ciugulite, iar bezna nu a părut vreodată mai de nepătruns. Ninge în pădurea abandonaţilor. Ninge lângă piatra pe care Lia s-a oprit să îşi revină. Un strat subţire de alb i se încurcă în păr, amestecând mirosul gheţii cu cel de iasomie. În timp ce se străduieşte să nu adoarmă, Lia îi vede coborând, unul câte unul sau în stoluri, mângâind-o, acoperind-o cu trupurile lor, făcând-o parte din murmurul cald, protejând-o...
|
