|
MARIE-JEANNE JUTEA-BĂDESCU
VREAU SĂ FIU FEMEIE
Vreau să fiu femeie. Mă tăvălesc pe parchetul proaspăt dat cu ceară. Devin unsuroasă şi mirositoare. Miros a miere de albine. A terpinol, a cedru. Sunt aproape dezbrăcată, mai port pe mine o maramă care-mi acoperă spatele, genunchii şi gleznele, o cătrinţă roşie, cumpărată din târg, cu care îmi înfăşor inima, toracele şi tot ce ţine de brâu. Uneori femeile au dreptul să facă lucruri dintr-acestea. Să se zvârcolească! Strig pe Marta cât mă ţine gura. Ea e putredă, nu poate să-mi răspundă, sau cel puţin în felul bine cunoscut. Răspunsul ei e de altă natură. Mă trezesc noaptea cu el în ureche:
– Ridică-te de acolo, că te faci de ruşine, ţi se văd coastele, nu ai nevoie de spectacolul acesta! Îmbărbăteză-te altfel!
Plâng pe parchetul proaspăt lustruit în care mi se oglindeşte o splendidă fesă rotundă, lucru care nu mă încurajează de loc, nu am nici cel mai mic interes pentru fesa mea rotundă şi splendidă. Îmi este burta plină cu diverse produse de sinteză cât şi aghiasmă, cu care beau, dis de dimineaţă, fier, pe stomacul meu cel gol.
Căţeaua cu care dorm în casă pe timp geros mă linge binevoitoare. E mare cât un viţel de lapte, are părul creţ ca oile, pute îngrozitor şi răspunde la numele de Rexona.
Marta râde, ce lipsă de imaginaţie! Mie nu-mi vine să râd. Surâd doar, tot acolo, jos pe parchetul ca oglinda, zac tolănită, într-o poziţie necuviincioasă. Marama mă acoperă acum în întregime, iar catrinţa veche îmi ţine la şale de frig. Rexona m-a umplut de balele ei urât mirositoare, mie mi s-au tăiat genunchii şi aştept să mă ridice cineva, ţipând în aceeaşi vreme, ca din gură de şarpe, vreau să fiu femeie! Vreau să fiu femeie!
– Ce presupun toate astea? mă întreabă Marta circumspectă. – Presupun că să-mi pun părul pe moaţe, să mă dau pe faţă cu cremă Nutrin şi să-mi aducă cineva cafeaua de dimineaţă la pat!
–Asta nu e ceea ce vrei tu! Nu aşa denumeşti femeia, o denumeşti în alt fel! Ridică-te! Femeie se cheamă să înglobezi! Să toci usturoi şi ceapă, până îţi verşi toate lacrimile din tine şi să nu te răzvrăteşti niciodată! Să rămâi grea!
În fiecare dimineaţă mă trezesc grea. Din cap şi până în picioare. În burtă, în gură, în ficat peste tot, port poeme. Multe, foarte multe. Mama nu poate înţelege asta, cum să rămân grea cu o poezie!, cu un vers, cu un poem. De aceea pleacă de lângă patul meu să-i facă cozonaci tatei.
– A înnebunit lumea, îi spune, astea toate cred că poţi rămâne grea fără bărbat!
– Chiar dacă naşti poezii?! – o întreb suspinând pe Marta. Ea nu se amestecă, de fapt, fiindcă e o dispută între mine şi mama. Dintotdeauna i-a plăcut să păstreze distanţa în cazul în care întrebările nu-i erau adresate ei, personal. Desfăşor un spectacol perpetuu, fac flotări, genuflexiuni, apoi rămân în şpagat, cu braţele întinse în lateral, perfect întinse, spatele drept, fruntea sus, fesele strânse.
– O fesă flască nu ţi-ar face onoare! – îmi strigă mama de la bucătărie. Iar coapsele cu care te-ai născut, au avut întotdeauna o fermitate de netăgăduit.
- Ridică-te, aşadar, şi naşte poeme dacă chiar vrei, dar nu-mi fă mie ziua un calvar!
Parchetul oglindă îl şterg cu trupul meu de praful care se aşterne clipă de clipă, datorită condiţiilor de mediu. Înghit inima pe care am vrut să mi-o vărs, dintr-un fel de nărav poetic, îmi pipăi stomacul care nu digeră nimic din jur şi ajung să-mi cuprind pântecele cu ambele braţe, legănându-l uşor de dragul haiku-urilor dinlăuntru. Gestaţia ţine de feminin. Mă strâng mai tare cu degetele chircite de durerea sorocului.
– Nasc! strig Martei, nasc aici pe parchetul lucios, mirosul de ceară, terpinol şi cedru – contra moliilor–mi-au stârnit aceste convulsii. Sângerez cuvinte scurte, înmiresmate. Odaia de dormit s-a umplut de rime. Mama îl strigă pe tata – că pe cine să strige şi ea, sărmana – stupefiată de spectacolul la care o supun şi la care o fac părtaşă.
– Vino, vino, să vezi şi să deguşti din mirabilele adevăruri – ce limbaj are mama, constat –Marta stă de-o parte. Nechemată. Fiindcă-i putredă – v-am spus, ca de altfel şi tata, care-i mort cu mult înaintea ei. Toată greutatea acestei situaţii stă pe umerii mamei care voia doar să facă cozonaci. „Pur şi simplu să-i fac cozonaci lui taică-tău, poimâine sunt Moşii de iarnă – şi lui, şi Martei, şi tuturor celorlalţi, că am avut şi eu părinţi, strămoşi, socrii, veri, verişoare, unchi, mătuşi, un neam întreg. De la Adam încoace, toţi sunt neam cu mine şi cu tine chiar, care faci astăzi atâta tărăboi, ţi-ai ales prost ziua, dar n-am încotro, nu te pot părăsi, n-am nici cui să te las şi nici n-aş putea”.
– Iartă-mă! – îi strig. Nasc continuu poeme. Toate pot fi pentru tata, Marta, Itu etc. Voiam doar să fiu femeie. Nu ştiam asta, sau nu credeam că poţi şi fără să-ţi pui părul pe moaţe, să-ţi faci unghiile cu ojă – ca şi când erai mică, strigă mama – şi fără să toci ingrediente pentru sofisticate reţete la bucătărie. Marama care mă înconjoară e plină de acum cu poeme, eu printre ele abia mă mai văd, nestingherită locuiesc înlăuntrul ei. Sunt un psalm. Prin odaia cu parchetul lustruit şi cu mine azvârlită pe jos, născând versuri, au început să se perinde rude apropiate. Mama le telefonase, de pe telefonul meu mobil, tuturor celor care erau dispuşi să răspundă. Îi invita vânătă de spaimă, dar fericită în acelaşi timp, la spectacolul în care mă dădeam eu în ziua în care se aştepta ea cel mai puţin – fiindcă îşi propusese să frământe cozonaci, nu să-mi cânte mie în strună. Pe pereţii camerei se aşterneau psalmi peste psalmi şi toţi erau ai mei.
–„O feminitate puternică se desprinde din plăpândul ei trup!” –sugerează un unchi eterogen etnic şi foarte priceput în aprecieri, – „mă face să cred că n-a fost, toată viaţa ei, decât o femeie adevărată.”
– „Biata” – şopti mătuşa consoartă, a crescut pe genunchii mei, o iubeam ca pe ochii din cap, dar i-am spus mereu, nu te consuma atâta, nu te da aşa, pentru orice, de ceasul morţii, dar nu m-a ascultat, cine nu ascultă uite unde ajunge! Dar ea nu ascultă pe nimeni, seamănă cu maică-sa, încăpăţânată din cale afară!
– Şi iute din fire, îi sare ţandăra din orice, eu îi spun mereu, adaugă o alta rudenie, iar ţi-a sărit muştarul... – N-a fost rea, dar mai încăpea mult ca să o port în inimă, acuma asta este, totul e prea târziu, dar să nu m-audă mamă-sa, că o adoră, şi până la urmă fiecare cioară crede despre puiul ei că e cel mai frumos, bun, deştept, ce să mai spun în situaţii din acestea, aşa i-a fost dat, oricum a avut noroc cu carul, alta în locul ei nu făcea atâtea fasoane – că e grea, că naşte cai verzi pe pereţi, că vrea să fie femeie, dar ce naibii este, dacă nu femeie, că marame, că basmale, catrinţe şi alte vechituri, eu n-aş purta pe mine aşa ceva nici să mă plăteşti, numai ifose dintr-astea, de boieroaică, seamănă cu mamă-sa, aşa zic şi eu, dar nu mă-ntreabă nimeni, n-am cu cine vorbi, de parcă n-am fi neamuri, şi încă ce neamuri, de sânge, uite că nici ea nu mă ascultă, eu vorbesc la pereţi în casa asta, cred că n-am să le mai calc pragul, adică eu le vreau tot binele din lume şi-o zi bună, iar ele împreună cu toţi de faţă mă ignoră, până la urmă oi fi invizibilă, inodoră, incoloră, fără gust, fără miros, fără noroc de fapt, că să te trezeşti într-o asemenea odaie dimineaţa şi să nu fi mulţumită, să vrei să fii femeie de trei ori pe atât, asta întrece orice închipuire, chiar şi pe a mea, care nu e de loc săracă, noi trăgându-ne dintr-un neam înstărit. Ce mai tura-vura, regret că am venit. Deranjează-te, îmbracă-te, ia taxiul, ia prăjituri, du-le flori, că de, aşa se cade, nici nu ştii de care să le cumperi, cu patru fire, ca pentru morţi, cu trei fire, ca pentru vii, mamă-sa la mobil zice într-un fel, situaţia la faţa locului e alta, adică asta nu naşte ci îşi dă duhul, sau invers, nu moare ci din contră naşte, frate, într-una, cine să mai înţeleagă ceva, dar n-are nimica, aşa suntem noi toţi din familie, poţi să ne şi iubeşti cu puţin efort, chiar şi pe mine ar fi putut să mă iubească cineva cu puţin noroc, asta a avut cu carul, cu camionul, cu tirul, n-a ştiut ce are, n-a preţuit, dar tot ăstora le merge bine..., mai taci, dragă, atâta vâlvă faci pentru nimic, nu vrei mai bine să te aşezi, să serveşti un suc şi să ne povesteşti ce mai fac ai tăi! Marta intervine salvator, aşa putredă cum credem noi că e, totdeauna, dumneavoastră tanti Miţi, că aşa-i spun toţi Martei, numai eu o strig Marta, aţi ştiut să aplanaţi conflicte, sărut-mâna de întrebare, cu bătrâneţea, cu treburile casei, ştiţi dumneavoastră, că aţi trăit destul, v-au îngrijit fetele astea tare mult, eu mă tot miram cum de puteţi trăi atâta, iar de ele cum de au atâta răbdare, dar până la urmă de ce să nu aibă, vă iubeau sfâşietor, asta trebuie să recunosc şi eu, cât aş fi de rea, unde e iubire e şi putere..., lasă astea, dragă, acum, transmite oricum salutările noastre, ale familiei, maică-ti şi nu mai cleveti atâta, că-ţi faci singură rău, după care vin alte belele, şi-om sta de-acuma numai pe la căpătâie de rude bolnave, nu avem noi toţi nevoie de aşa ceva, avem nevoie de veselie, de veşti bune din toate direcţiile, fie de aici, fie de dincolo, numai să nu auzim de nenorociri... Şi nu-ţi mai deschide gura, taci, tu nu vezi ce grozăvii se întâmplă... tu chiar n-o vezi, nătângo!
– Vreau să fiu femeie! ţip din nou. Nu pot naşte cu voi de faţă. Ieşiţi, plecaţi, duceţi-vă! O implor pe Marta să facă ceva în sensul acesta. Doar cu tata şi cu Marta vreau să rămân în odaie. Fiecare să poarte în braţe psalmii mei. Nu ăştialalţi, nu rudele, nu prietenii, nu nechemaţii. Cei care nu mai sunt – să mă asiste.
– Rudele să poftească la masă! strigă mama din sufragerie. E vânătă, fiartă, dar a pregătit o gustare. Chiar vinete la grătar cu sos de usturoi, dovlecei umpluţi cu mărar, ton în aspic, somon marinat şi câte un pahar de ţuică. A aşezat masa frumos, a făcut „mezamplasul”, a scos tacâmurile preţioase, vasele de porţelan, şervetele de damasc, olandină şi altele din astea, cristaluri în exces, o avere, ce să mai spun!
Prin fereastră se văd tata cu Marta. Aerul dinafara ferestrei este îmbibat cu chipurile lor care cuprind toată strada, poarta magazinului de vis-ŕ-vis, petecul de cer de deasupra acoperişurilor vecine. Într-un cuvânt respiram doar chipurile lor. Ele nu erau putrede. Numai carnea cea care simte durerea fusese dată mistuirii viermilor, persoanele lor erau intacte, adică neschimbate şi veşnice. De aceea acum îi preferam pe ei, celor care nu trecuseră încă prin această experienţă, a putrezirii. Rudele „netrecute” erau pline de temeri, anxioase şi bolnave. Ceilalţi doi, teferi, vindecaţi.
–Într-un cuvânt, restauraţi – adaugă Marta.
Ăştialalţi nu prididesc cu văicărelile, cu compătimirile. Unii dintre ei au început s-o condoleze pe mama. Ea nu poate răbda asta. Îmi zgâlţâie umerii, mă pălmuieşte, mă imploră să încetez să nasc şi să mă trezesc! Aleargă încurcată între mine şi bucătărie, unde coca frământată pentru cozonaci începe să-i crească şi se revarsă din vailing. Trebuie ruptă, întinsă, umplută cu mac, nucă, stafide şi rahat şi băgată în cuptor. Eu pe parchetul lucios exersez un performance nu tocmai pe placul ei. Şi nici al Martei. Nici al tatei. Nici măcar al meu. Este exerciţiul obligatoriu al morţii. Aparţinătorii îmi vor putea pune în spate şi asta, că am luat viaţa prea în serios. Iar în casă, în timpul acesta crucial, la o adică miroase a rom, vanilie, scorţişoară şi cuişoare.
Unchiul miroase a usturoi. El face tratamente naturiste, n-are încredere în doctori. Nici în guvern, nici în parlament, nici în vreo instituţie a statului. El crede doar în el şi-n puterea neamţului de-a face impecabil un lucru, cât de mărunt ar fi acel lucru, odată ce se apucă de el îl duce la bun sfârşit. El se laudă la toţi că e şi neamţ. Spune adevărul, nu-l poate contrazice nimeni, dar nici n-ar avea de ce ! În familia noastră nu se admit contrazicerile. Pacea e mai mare de cinci ori decât dreptatea!
Revenind, eu miros a spray de mobilă „Pronto”. Mama, sârguincioasă, face curăţenie de Moşii de iarnă. Vom avea musafiri şi de aici şi de dincolo, din toate părţile. Dă cu spray peste tot, peste parchet, peste mine şi peste mobila artdeco din odaia mea de dormit. Lustruieşte cu sârg tot ce-i stă în cale. Mă lustruieşte chiar pe mine. Eu mă gâdil îngrozitor şi izbucnesc în râs. Râsul meu acoperă vacarmul lumii, lumea strânsă in jur mă acoperă pe mine cu marama, cu catrinţa, cu psalmii, cu poemele, cu vorbele, mie mi-e cald, mi-e bine, mi-e somn, într-una mie mi-e somn... Numai aşa a reuşit mama, doar ea, mereu doar ea reuşeşte, să mă lecuiască de poezii, de performance-uri şi altele dintr-acestea. Gâdilându-mă.
Cozonacii îi vor creşte mari şi pufoşi. Casa va fi imaculată, lustruită, oglindă, ce mai atâta vorbă, iar eu femeie. Voi servi alese bucate. Vom face masă mare, cu meniuri deosebite, pe care le voi denumi în fel şi chip...
...Ninge. Peste grădina din spatele casei. Peste mine. M-au aşezat în curte. Unii au spus că asemenea performance n-au mai văzut. A fost singura dată când nimeni n-a mai vrut să fie în locul meu... Doar mama, dar era prea târziu, se-ntunecase de-a binelea, Venise noaptea, locul fusese ocupat. A rămas, cum se spune, cu buzele umflate. Rudele au plecat pe la casele lor. Eu m-am ridicat în picioare, m-am scuturat de zăpadă şi-am intrat în casă. M-am spălat pe dinţi, mi-am îmbrăcat cămaşa de noapte, am băut apă şi-am adormit buştean. În odaia mea artdeco. În somn Marta mi-a spus noapte bună!
|
