|
LAURIAN LODOABĂ
UN ROCKFISH, NUMAI BUN DE MÂNCAT
Este o mare diferenţă între un vas de croazieră şi un vas pescăresc de mici dimensiuni. Pe cel dintâi te simţi ca în avion, pe vasul pescăresc stai în majoritatea timpului pe punte, în picioare, de unde pescuieşti, iar tangajul provocat de valurile imense din Pacific îţi creează senzaţia permanentă că te răstorni peste bara de lemn, singurul lucru care se mai află între tine şi ocean.
Am pornit din Dana Point Harbour cu vasul de pescuit San Clemente, botezat astfel după localitatea şi centrala nucleară construită pe malul oceanului, în imediata apropiere. Înainte de ieşirea în larg am făcut aprovizionarea cu momeală vie de pe un vas de pescuit de mari dimensiuni, pe nume California Bait Supply, amintind de vasele fantomă, scufundate, care din când în când apar la suprafaţă –, un vas ruginit, care zilnic furnizează sute de kilograme de stavrizi, calamari şi mici caracatiţe, din cele pe care iubitorii de pescuit oceanic le pun în ac, sperând să dea marea lovitură. Deasupra bazinelor în care se găsesc micile vietăţi subacvatice stau la pândă egrete albe cu moţ, iar dacă prin ochiurile plasei scapă vreun stavrid, acesta devine imediat invizibil în ciocul lor ascuţit.
Încet, încet, după aprovizionarea indispensabilă pescuitului oceanic, ieşim în larg. În urmă, imaginea portului devine din ce în ce mai ştearsă, doar dealurile californiene, presărate cu mii de vile cochete, se mai zăresc ca nişte fulgi din vată albă de zahăr, contrastând cu verdele cocotierilor.
Îmi iau undiţa din rastel, îmi pun în piept ecusonul cu licenţa de pescuit oceanic şi agăţ în ac un stavrid şi aştept până când plumbul atinge fundul oceanului. Sesizez curând o primă zvâcnitură de băţ şi nu-mi vine să cred, la a doua contrez şi adun cu repeziciune nailonul pe butucul mulinetei de ocean, până când apare deasupra valurilor un peşte ciudat, de culoare roşie, cu ţepi mari pe spate. Era un rockfish, de peste două kilograme, numai bun de mâncat, dar în perioada septembrie-octombrie nu ai voie să-l prinzi, aşa că la recomandarea unui angajat al vasului a trebuit să-l eliberez. Pentru mine a fost un eveniment, pentru că, dintre toţi pescarii, mult mai experimentaţi decât mine, am prins primul peşte. Împrejur valurile creşteau tot mai mari în intensitate, iar focile şi delfinii se zbenguiau, fără să le pese de nimic, în jurul nostru. La un moment dat, această coajă de nucă sălta tot mai puternic pe coama valurilor, încât am simţit că nu-mi mai pot ţine echilibrul pe punte şi dintr-o dată mi s-a făcut rău, dar rău de tot, încât m-am aplecat deasupra barei din lemn şi mi-a basculat tot ce aveam în stomac, după care vreo două ore am stat numai pe burtă, să-mi revin. Am ratat aventura pescuitului pe ocean, dar un pescar de lângă mine a capturat un yellowtail, o specie de peşte oceanic cu aripioarele galbene, care cântărea peste 30 de kilograme.
Viaţa câştigă întotdeauna, noi suntem mereu cei care pierdem, aşa s-a încheiat pescuitul oceanic, care trebuie să recunosc este complet diferit de cel practicat de mine în copilărie pe malul bălţilor sau al râului Timiş.
Sper că aventura, pe buza oceanului cu Pacific Surfliner, un fel de Săgeata albastră de la noi, nu va mai fi atât de acidă. Acest tren porneşte din Paso Robles, trece prin Santa Barbara şi alte multe staţii, până în L.A., iar apoi, tot pe marginea oceanului, trece prin Anaheim, Irvine, San Juan Capistrano, unde voi urca eu, mâine, până în San Diego-old town şi San Diego (Tijuana).
Dimineaţa Ana-Maria pleacă prima în jurul orei opt şi jumătate în Mission Viejo, la Medical Center Road, la câţiva kilometri de Dana Point, locul ei de muncă de la parterul unui uriaş building, unde vin mii de pacienţi la consultaţii şi tratament, la etajele superioare. Nu departe este secţia de chirurgie, biserica, dar şi crematoriul, în caz că operaţiile eşuează.
Eu şi Stephan Paxton am mai rămas pe terasă la o cafea organică, după ce am servit germeni de soia, germeni de floarea soarelui sau germeni de mazăre. Timpul trecea repede şi trebuia să ne grăbim, să ajungem în gara din San Juan Capistrano, aşa că ne urcăm în jeep şi într-un sfert de oră suntem într-un orăşel superb, care a păstrat patina vremurilor de mult apuse din Far West. Un oarecare corsar portughez, pe nume Adobe, este menţionat printre primii care ar fi pus piatra de temelie a acestui oraş. Gara era, de asemenea, scoasă din recuzita unui film western, cu o sală de aşteptare cu bănci din lemn, iar afară un peron simplu, de unde se vedeau două linii de cale ferată, una care venea dinspre Paso Robles sau de mai aproape de L.A. şi cealaltă care venea din sens opus, adică dinspre San Diego.
M-am dus la casa de bilete care părea mai degrabă o improvizaţie, adăpostită cum era într-un vagon de pe vremea lui Joachim Murietta sau El Bandito, un fel de Robin Hood, al cărui nume e inscripţionat pe o stâncă în Mision San Juan Capistrano. Am păşit aşadar în interiorul acestui vagon de persoane unde, spre surprinderea mea, se găsea o casă de bilete curată, la care un domn casier cu ochelarii pe nas şi cu mânecuţe negre m-a salutat zâmbind respectuos cu un "Hi mister, have a drive licence?", la care eu i-am întins permisul de conducere, să-mi personalizeze numele pe biletul de călătorie pe Pacific Surfliner, din San Juan Capistrano, până în San Diego (Tijuana) şi înapoi. Am plătit în jur de 28 $ şi, cu aceeaşi amabilitate, mi s-a înmânat biletul de călă-torie care conţinea, de luni până duminică, toate pornirile şi sosirile din San Diego spre San Juan Capistrano. În gara de la Los Rios am aşteptat 10 minute şi Pacific Surfliner, aparţinând companiei naţionale Amtrak, sosea impunător în mica gară. Este un tren modern şi confortabil, care într-o oră şi douăzeci de minute urma să oprească în San Diego-Old Town. Credeam că voi ajunge în San Diego downtown, dar la mijlocul săptămânii, în acea zi de miercuri, 28 septembrie 2005, cursa nu mergea ca de obicei până în downtown, ci numai până în Old Town, unde, cu o staţie mai înainte, au coborât toţi pasagerii. Eram puţin dezorientat, neştiind cum mă voi descurca până în Sea World Drive, necunoscând drumul pe care trebuia să-l urmez până în Sea World Adventure Park, unde se afla Shamu Home, cea mai mare dresură de balene ucigaşe din lume. Am coborât din vagonul meu pe peron, unde am întrebat un cetăţean de culoare cum procedez ca să ajung în San Diego downtown şi mai de parte la Sea World Drive. Amabil, incredibil de politicos, a venit cu mine până la automatul de bilete pentru tramvai şi, în schimbul a 5 $, acesta mi-a emis bilete dus-întors până în Downtown, şi din Downtown până în Sea World Adventure Park. Nu pot să comentez nimic în privinţa afro-americanilor din California, care sunt deosebit de amabili. E adevărat că aceştia sunt mult mai puţini ca număr în comparaţie cu cei din NYC sau Chicago. San Diego este port dar şi punctul de unde pleacă în diverse misiuni portavioane, submarine ale flotei de război americane. În gara din San Diego downtown se poate admira macheta portavionului "San Diego".
Am ajuns, în fine, după ce am luat autocarul cu nr. 9 blue, la Sea World, un complex acvatic şi de divertisment imens, probabil cel mai mare din lume, situat nu departe de aeroportul San Diego, de unde în fiecare minut decolează un avion de linie. Am cumpărat un bilet pentru întreaga zi, costând în jur de 50 $, în felul acesta putând pentru prima dată în viaţă nu numai să admir delfinii din Pacific, dar să le ating şi pielea catifelată, asemănătoare celei de căprioară ude, pe care o folosim pentru ştersul geamului de la maşină.
Delfinii se jucau cu noi, câteodată îmi luau toată palma în gură, se frecau de braţele mele, răţoindu-se a plăcere, apoi alunecau spre adânc lovind puternic apa cu înotătoarea dorsală, formând un evantai în cascadă, care ne uda peste tot spre bucuria noastră, dar mai ales a copiilor. Lumea subacvatică are regulile ei, e atât de deosebită de lumea noastră, terestră. Noi, oamenii, rătăcim în scurta noastră existenţă terestră, chinuiţi de necunoscut, de aceea iubim aventura. De aceea am acceptat provocarea cu mine însumi, în acest loc unde valurile oceanului înaintează precum un tăvălug uriaş, aruncând pe întinsa plajă plasele şi otgoanele sfâşiate, împreună cu cochilii sparte, fragmente de peşti şi alge uriaşe sub forma unor baloturi de frunze veştejite, şi unde nisipul este atât de fin încât ai impresia că aluneci pe o imensă oglindă de sticlă. Sea World este un parc de distracţii, dar şi o imensă oază de viaţă acvatică şi subacvatică, unde înaintezi prin tuneluri imense din sticlă, printre specii de rechini uriaşi, de la rechinul leopard la înfricoşătorul marele alb, care înaintează imperturbabil într-un circuit închis deasupra sau dedesubtul tău. Aici mă simt ca un naufragiat pe o insulă a cunoaşterii, unde realul e posibil chiar fără frământarea intelectului, mă simt eliberat, printre uriaşele cetacee, de un real lipsit de semnificaţii. Pe lângă aventurile în barcă, în circuitul diabolic de pe toboganele acvatice din lumea virtuală a Atlantidei, aşa zisa “Journey to Atlantis” (Călătorie în Atlantida), unde ai senzaţia morţii iminente, şi unde toate celule corpului tău fierb în clocot de adrenalină, prin ceaţa şi aburul unor vulcani virtuali, păşeşti spre un eter interogativ, ce devine pasiune şi real, singurul mod de existenţă spirituală, descoperi la tot pasul alte habitate, cu specii de “crocodili” care au coadă de peşte, colonii de pinguini arctici, care stau pe banchize de gheaţă şi plonjează rând pe rând în apa îngheţată, într-un joc interminabil doar de ei înţeles. Specii de pinguini –, imperiali, liliputani, raţe arctice, urşi polari, un întreg lanţ trofic, o înghesuială genetică de specii, care se perindă sute de metri, ca o uriaşă perie peste retina ta, nu poate să nu impresioneze, chiar dacă oboseala musculară este redusă de travaliul benzilor rulante. Mă întreb dacă în aceste oaze acvatice sau parcuri semiartificiale, speciile îşi pot găsi salvarea sau doar izolarea genetică, care va naşte o nouă specie prin pierderea iremediabilă a altora. La urma urmei, nebunii conduc lumea aceasta, dar orizontul poate să fie sfârşitul unei zile şi începutul unei noi speranţe.
Arşiţa soarelui californian era prezentă, chiar după masa târziu, iar eu îmi grăbeam paşii spre tribunele unde se dădea ultima reprezentaţie a zilei, dresura de balene orcas sau dresura de balene ucigaşe, loc denumit Shamu Home, după numele celei mai inteligente balene din show, care se numea Shamu. Nu mi-am imaginat niciodată că aceste cetacee pot fi în primul rând dresate.
Rând pe rând scaunele din tribune au fost ocupate de familii cu copii gălăgioşi care cereau coca-cola, fanta sau pop corn fetiţelor care circulau printre rânduri, cu tăvile de soft drinks-uri şi dulciuri agăţate după gât. Aşa începe orice show, cu vânzătorii ambulanţi, care strigă în gura mare ce au de vânzare, parcă să-ţi facă încălzirea pentru ceea ce are să urmeze. În faţa noastră se afla un bazin uriaş, oferind posibilitatea să vezi ce se întâmplă sub luciul de apă. În mijlocul acestui lac se afla o insulă artificială, cu un ecran imens de plasmă pe care puteai viziona întreg spectacolul, în acordurile unei sonorizări exotice. Acest show mai are o singură replică, realizată, ceva mai recent, în Florida.
Este greu de descris în câteva cuvinte ce putea face această imensă balenă Shamu, dar e destul să spun că mergea pe spate, cu o viteză incredibilă, sau ţâşnea de sub apă cu dresoarea pe bot, pe care o arunca în aer, după care o recupera din apă, o prelua pe frunte şi o ţinea vertical, ca o statuie vie, plimbând-o, prin faţa noastră, în ropote de aplauze. Celelalte balene erau numai starlete pe lângă experimentata Shamu, iar spre final făceau tumbe şi dădeau câte o coadă, udându-ne din cap până la picioare chiar şi pe cei care ocupam locuri în ultimele rânduri ale tribunei. Cu t-shirt-ul şi pantalonii uzi leoarcă, am părăsit incinta imensului parc Sea World din San Diego, îndreptându-mi paşii spre staţia de autobuz 9-blue, sub razele prietenoase ale unui apus de soare incandescent. În cele zece minute de aşteptare, hainele mele s-au uscat complet şi iată că apare autobuzul albastru cu numărul 9, care avea să mă ducă câteva staţii, după care trebuia să iau tramvaiul până în gara din downtown San Diego.
|
