BuiltWithNOF

   REVISTĂ DE CULTURĂ

LAURA CEICA

 


 


ALTE CUVINTE


începusem din nou să scriu
(despre mine probabil)
poate despre ce aş fi eu fără fiecare bob de lumină fără fiecare stingere în târziu când lumânările îmi mai veghează rănile goale
despre martorul unei lumi de piatră în care mă zidesc

– sunt atunci femeia şi bărbatul –

te răsplătesc cu o tăcere care împleticeşte adormitor simţuri nări mirosuri
o lume pe cale de dezintegrare
o lume ce nu mai are mult dar încă zâmbeşte paradisiac şi suav

inocenţa şi-a tulburat pentru totdeauna apele unei oglinzi de mult descompuse

te măsor în timpi şi spaţii
de neconceput dragostea ta
de neştiut bucuria suflării tale în obrazul meu umed

te-am furat timpului pentru o clipă –

clipa a luat sfârşit


CLIPIND

am ajuns piatră ramură pin umbros goliciune de stepă
mai umblu încă pe drumuri pietruite cu picioare goale şi însângerate
de omăt de bucuria timpului
disec energia primăverii în cerceii de jir de magnolie de ploaie aurie şi renasc în aceleaşi pagini pe care te-am culcat
pe acelaşi alb infinit inform volubil anorganic în care te-ai descompus
strigătul prepeliţei e chemarea mijită a urechii tale
dimineaţa vrabiei stă sub lancea înţepenită a buzei cu care te rogi
nimbus duplicat în apă – aceeaşi ascunsă vale care îţi poartă numele
aceeaşi ambrozie în care petreceam îmbăindu-ne la nesfârşit



PRESENTIMENT

m-am obişnuit cu gustul pungaş al lumii fără geneză fără zbor
în curtea din spatele casei înmugureşte o genţiană târzie –
fiecare simte măcar o dată vântul prin păr
cum îi zbuciumă spiritul dureros înainte de-a zbura
te-ai coborât în infernul adâncului sub greutatea din ce în ce mai mare a cercurilor
ştiu că până la urmă iertarea te va doborî într-o perlă roşie

afară în vânt buza mea crăpată
sângerează



ECHO AFRICAN

tu
te-auzi ca un sunet de corn împânzind depărtări
transgresând sfere ale realului colectiv
sunt mută la ecoul tău pierdut deşi sunetele lui nu-mi îndeamnă ochii
mă îngenunchează în aceeaşi postură erotică
de zebră ce paşte liniştită pe sol african
suge din mine forţa care mă desparte de animal
şi mă răstigneşte crunt în tăcere pe piatra megalitică unică
a simţurilor
dezlănţuite


ONEIROS

dorm ca o pasăre neatinsă
dorm somnul alb al desfătării fără ştiinţă
în ninsori dorm
pe piatra de temelie a unei civilizaţii vechi din care noi suntem ramură nedospită
aşază-mi pe genunchi anii tinereţii mele cum odată ne ţinea bunicul
pe genunchii săi pietruiţi
aşază-mi temelia globului lui Atlas răsturnat peste umeri rostogolindu-se în gol printre sfere de preexistenţă de postexistenţă de hiperexistenţă
renasc ca un izvor – sipet al vieţii – într-o piaţă italiană toridă în care încă mii de turişti n-au dat pagina la loc şi tot mai aruncă cu monede în Fontana di Trevi
te-am urmărit fugar cum călăreşti un armăsar în inima mea destrămată de atâta trecut care musteşte în deşert (picătură pe buze din apa viitorului)
bani de aur tinichele de vânt dorinţe în recele ce ne scapă

adorm deja şi te transform încet în interludiu inconştient



MEA CULPA

nu ştiam cum te cheamă pentru prima dată deviam cuvintele de la sensul lor obişnuit pentru a-ţi putea spune “bună ziua”
am ridicat de sub pleoape ochii ce adormiseră în râs în după-amiază
te-am îmbiat cu mirosul magnoliei ce-mi creştea în sân
ca să te prind am sfârtecat din trup acel gram care se numea eu
şi l-am făcut acea amprentă genetică identică
să emeargă
când ai deschis ochii larg (ca un toboşar de tinichea purtându-şi toba pentru un timp cât fusese tras cu cheiţa) m-ai privit
nu mă vedeai de fapt
mă confundai cu floarea de orhidee de pe masa transparentă mă confundai cu lumea ce trecea nevăzătore prin geamurile de sticlă prin vitrinele ireale

am ştiut atunci că îţi greşisem numele
îl confundasem
– mea culpa –
nu învăţasem acea limbă în care să mă poţi auzi spunând “te plac”


DESCURAJĂRI

ceva s-a descătuşat ca o paradigmă închegată într-un loc numit ”nu ştiu unde”
ceva mi-a zâmbit ca un vierme ţâşnind din bucata de măr din care tocmai ai muşcat
ceva s-a dizlocat de atâtea inundaţii şi atâta gripă aviară de răul subzistent susţinut în mustirea coconilor de mătasea păianjenului comun

te ţin la piept şi gândesc la munţii care mai au puţin până să-şi prăbuşească ţestele îmbătrânite de ceţuri din care noi copaci suprarealişti ridicăm mâini

luceşte acidul limbii pe care s-a presărat uşor
făină de moarte

                                                  
LIBRĂRIA DE SUB APĂ

sunt nobilă  la fel ca o frunză
la fel ca pana care-mi coboară adormind pe piept
la fel ca zorii care scoală răceala matinală a soarelui
la fel ca norii şi poveştile ciopârţite ale spiritelor copacilor

sunt singura care te mai vede 
sunt singură şi te mai văd uituc pe drumul gol
cerşind
IN ABSENTIA

sunt tot aici
suspendată într-o agonie indusă
între un viitor şi-un trecut
care nu mai vorbesc


REFUGIU PÂNĂ DIMINEAŢĂ

sunt depăşită
de trupul pe care mi l-ai hărăzit
printr-o prăpastie fără geamuri
în care licurici beţivi
ţin loc de vulturi necrofagi

tot mai rătăceşti
prin valea cadaverică
prin mlaştina unde au putrezit
corpurile noastre ude
după cel din urmă naufragiu

pierdută
în ţinuturile minţii
unde camere goale rezonează
de golul zarurilor
aruncate pe podea la întâmplare


LIGHEANUL DE TABLĂ

edem de tăcere
creuzet
păsări cu aripi de apă
ninsoare de verde
şi crestătura pieptului tău
ţipăt sur-realist
sau expresionism ocultat de durerea avidă

clipa de moarte


AZI

expresiile albastru pur
între degetele mele uleioase de miez
ceva din sâmburii fructelor
ce s-au păstrat neatinşi
în borcanele vidate din cămară
ceva din parabola acelei zile
mai tresare încă în mine ca o
zvâcnire ranchiunoasă de vene tăiate
de la capete


DESPRE SOMNUL MEU

tu povesteşti dimineţii  (ca unei vrăbii gureşe şi înfoiate)
povesteşti despre somnul meu –
mă vezi dormind în tine
de parcă ieri s-ar fi trezit în sufletele noastre
şi ar fi obosit privindu-ne
surâzând
eşti probail plin de acest de facto
de acel gol
devenit
praf
cenuşă



COMMEDIA DELL’ ARTE

gândurile n-au cuvinte –
te-am iubit de la început
apoi a debutat iarna pe scena Teatrului Naţional
şi s-a jucat vreo două vieţi şi jumătate
sunt o actriţă bună în scurtcircuitul histrionic
care mă zguduie
în tine cresc goală
până-ai să-ncepi să mă vezi


VICTIME

şi fructele-au prins mirosul de mucegai
e rânced şi gerul şi soarele
râncede  haitele de câini vagabonzi
ce umblă după apă pe căldura dogorâtoare la prânz
sunt râncezi şi sânii femeilor cu copii alăptându-i
e rânced creionul gălbui şi mâna ce-l ţine
rânced şi tu cititorule

COMPLICATII DE FOND

el are picioarele micuţe
bătând goale câmpiile zările haiduciile
el are mâini pentru mine
şi ochi adormiţi sub gene în singurătatea noastră
el are culoarea toamnei ce e frunză pe străzi apoi ploaie
şi nor de tinichea roz uneori
el are inima mea
într-un cufăr nebun
ferecat în regrete uitări
şi încă vreo două-trei complicaţii de fond


IMACULĂRI PROGRESIVE

artiştii
nu se invidiază
– la naiba

îşi beau sângele
îşi beau singuri descompuşi sângele
 

[Home] [Cuprins] [Editorial] [Lirica / Proza] [Octavian Doclin] [Paul Eugen Banciu] [Slavo Gvozdenovici] [Dan Florita Seracin] [Ioan Ardeleanu] [Simona Grazia Dima] [Gheorghe Mocuta] [Dan Negrescu] [Eugen D. Popin] [Ion Scorobete] [Constantin Gurau] [Cristian Ghinea] [Doina B. Dascalu] [Laurian Lodoaba] [Nicolae Rosianu] [Monica Rohan] [Adara Blaga] [Sabin Ionel] [Eugen Evu] [Marie J.Jutea] [Veronica Balaj] [Laura Mircea] [Leo Butnaru] [Laura Ceica] [Mihai Murariu] [Codruta Chercota] [Andrei Mocuta] [Florin Contrea] [Adriana Weimer] [Nicolae Toma] [Ionel Panait] [Mihaela Marcusanu] [Traian Pintilie] [Arhivele unor lumi] [Cronica literara] [Filosofie / Eseu] [Aniversari] [Arte] [Mapamond] [Colegiul de redactie] [Arhiva Ulysse] [Contact]