|
ION SCOROBETE
ZBOR INTERIOR
Stăpânul, cum îi mai spun eu lui Dobrin, mă însoţi la uşă îngândurat şi nu o spun cu rea intenţie, paralizat de întrebarea pe care nu o desluşirăm împreună, el, genul de om de la care nu puteai pleca, nu te lăsa cu chestiunea în coadă de peşte, rămase de astă dată şocat de ceea ce nu mai auzise până în acel moment, de misterul întrebării mele, pentru că totul i se păruse o joacă sau, dacă vrei, era ceva ce gândul lui nu putea concepe, şi dincolo de acest joc i se păru o nebunie să încerci să explici, iar eu îmi iau rămas bun de la el, îl privesc deznădăjduit şi mă depărtez de casa lui, dar nu înainte de a mai întoarce o dată ochii îndărăt şi a-l surprinde, în acelaşi loc, cum mă urmăreşte.
În mers, îmi reapăru sub cornee imaginea lui deconcertată, din clipa în care mi-a auzit întrebarea, atunci am avut impresia că aud cum îi vorbeşte gândul, cutremurat de ceea ce puteam să-l întreb, pentru că tot ce se petrecea în mintea mea îl uluise iar el se îndoi de mine, se îndoi cu un fel compasiune. Atunci am văzut cum i se voalează chipul, era temerea că m-a pierdut, că de fapt totul fusese o iluzie a lui pentru mine, pentru destinul meu, că de acum a încetat încrederea aceea puternică, că i-am frânt inima. Cum a putut să-şi imagineze el, îi şoptea probabil gândul, că eu aş reuşi să mişc 240 de kilograme inerte care să mai şi zboare, să se desprindă de pământ? Niciodată! clipea raţiunea lui, este o fantasmă... Iar asta nu poate să se aprindă decât în sufletul unuia care e plecat bine dintre oamenii normali!
Şi, lipsit de puterea de a mă mai privi în ochi, se dădu la o parte, se retrase la marginea zidului terasei, de unde privi şi el peste râu, dincolo, unde nu era nimeni... Da, şi-o fi spus el, sărmanu' de Traian, nu i-au ajutat la nimic studiile astea de drept, nu s-a ales cu nimic, a devenit avocat dar este deja cu minţile pierdute, este de plâns, trist, trist... Asta este, iar el cu câtă dragoste a venit în întâmpinarea mea ! Toate schiţele acestea, după ce le desenam, i le prezentam lui, pentru că a avut generozitatea să mă încurajeze atunci când eram pe punctul de a renunţa. Am avut şi eu destule momente de deznădejde, de genul celei care îmi poposeşte acum în creier, dar acum cine mă mai poate bandaja, cine să se mai îngrijească să revin în albie, pe drumul normal, în calea care acum se destramă văzând cu ochii ?
Simt în mine îndemnul să nu mă opresc. Mergi înainte, îmi spune cineva nevăzut prin acest întuneric care se aşterne deasupra oraşului, un întuneric blând, de vară, ca în iunie după o zi de caniculă. Merg şi simt că proiectul este din ce în ce mai greu, se adunaseră documente, nu glumă, şi cum trec prin faţa catedralei catolice îmi vine în memorie chipul de o expresivitate vie, nebănuit de gravă, a lui da Vinci privind schiţa maşinii sale de zbor şi sunt nerăbdător să ajung în odaia mea de la nr. 33 pentru a sorbi imaginea acestui ironic personaj al Renaşterii, dar sunt cu gândul la sir George, la felul în care m-a încredinţat el mie însumi, acum şi pentru totdeauna.
Intru şi constat că sunt singur şi e linişte, că nu sunt căutat, că nu am nici o corespondenţă, că biroul este curăţat de hârţoage şi că, în prim-plan, pe raft, se află tabloul cu chipul florentinului, iar pentru a înlătura toate gândurile negre îmi desfac geanta de voiaj şi răspândesc peste tot planşe, notiţe, desene, şi încep să-l răsfoiesc pe Marey, cu al său op Le vol des oiseaux. Cine eşti dumneata, domnule păsărar? îl întreb adresându-mi mie aceeaşi întrebare.
Mă aflu într-o fundătură şi nu vreau să fac nici un compromis cu cei care găsesc de cuviinţă să zboare cu băşici umflate şi nu mă îndoiesc de fotografia pe care ai tras-o vulturului în prepararea zbourului său, îi zic lui Marey, dar nici eu nu am stat degeaba, am fost şi eu pe urma gâştelor, ştiu cum e cu ele, dar acum problema este una de corelaţie, de a pune în ecuaţie variabilele vitezei, ale rezistenţei aerului şi unghiul de înclinaţie faţă de verticală, aici vieţuieşte necunoscuta, pentru că pe bună dreptate spui că deplasarea ascendentă este cea mai anevoioasă dintre toate şi ca atare nu este practicată decât de zburătoarele mici, şi că cele mai mari nu se pot căţăra pe feliile de aer decât în sinus foarte mic, cum să zic, eşti deştept! Puţini percep asta şi după studiul lui Huber abia şoimul ridică ştacheta la sinus de 20 de grade, eu însă merg pe barba ta, că zici, pasărea câştigă viteză de translaţie orizontală treptat, treptat, până când găseşte punctul de sprijin mai temeinic în aer decât pe pământ, şi atunci prin analogie de ce nu aş face un calcul matematic văzând şi sondajul tehnic al lui Landur privind viteza la sol a automobilelor, pentru că uite cum devine chestiunea: dacă unei viteze pe orizontală de un metru pe secundă îi corespunde o putere de rezistenţă a aerului de 0,130 kg, atunci unei viteze de 50 metri pe secundă îi revine o forţă de opunere la înaintare de 329 kg. Ceva greu de imaginat, fie vorba între noi, în condiţiile în care automobilul ar trebui să decoleze, practic... Aşa cum iese la socoteală, aici se închide totul şi ca atare s-au înnodat încercările maeştrilor, cum le spune cu dragă inimă sir George, doar că tu, păsărarule Marey, mie-mi deschizi o cutie a Pandorei şi cu sinusul acesta s-ar părea că vin şi eu spre păsările mari, în sensul că dacă pentru planul perpendicular pe direcţia de înaintare deplasarea devine o tragedie, cu sprijinul înclinării faţă de orizontală presiunea scade cu acest patetic sinus de unghi şi dă-mi voie să pun eu asta aici în schiţă.
Şi, din schiţă în schiţă, mă prind din nou în horă şi găsesc că dacă pentru o suprafaţă de un metru pătrat înclinată la zece grade faţă de orizon-tala care înaintează cu o viteză de zece metri pe secundă presiunea de opunere este de numai două kg, un câştig ce îmi dă speranţe pentru că, nu ştiu dacă te-ai prins, sporind iar coeficienţii, detaliul acesta mă face să sar şi eu în sus de zece ori precum uliul lui Marey, aflu prin calcul şi analogii şi alte răspunsuri cum e acesta, spre exemplu, că dacă intervine în chestiune un spor de kilograme se desprinde alt fenomen, acela al îmblânzirii reacţiei de rezistenţă a aerului faţă de creşterea greutăţii planului înclinat dacă sub un unghi dat creşte viteza de înaintare.
Aş putea spune evrika! dar nu o fac, sunt încă sub presiunea calculelor şi nu am concret nici o soluţie.
Reiau da capo, încăpăţânat, întreaga documentaţie, răsfoiesc câteva aplicaţii din matematica lui Duhemin, materie care nu-mi este străină, deşi a trecut un număr de ani de la studiul mecanicii aplicate, cu infuzie substanţială de diferenţiale, aprofundez din nou calculul forţei de sustentaţie şi subliniez limpezit că forţa de înălţare variază în raport cu viteza, proporţional cu pătratul acesteia şi de asemenea cu acel sublim sinus de incidenţă, scop în care deduc că puterea de propulsie este nulă la zero grade înclinare şi la 90 de grade de asemenea, mă bucur şi eu ca un copil care aruncă piatra deasupra capului şi deşi aceasta îi cade în frunte, el sare aidoma mie acum pe drumul cu cenuşă şi o prinde !
Adorm, nici eu nu ştiu cum, după reprize de calcule... Cad secerat pradă somnului. Eu, acum în pragul disperării, cu acest conflict interior, eu cel împătimit, atras în două direcţii, divizat între tendinţe care nu au nici o legătură una cu alta şi pentru niciuna dispus să merg până la capăt... Nici nu am simţit cum cobor peste cuvertura moale şi cum mi-a căzut creionul din mână în timp ce lumi-na şi-a pierdut din putere, palidă, lăcrimoasă, iar din semiobscuritate o voce s-a auzit ca din somn, dar creionul căzuse din pat direct pe podea, a troznit cu un sunet de mandolină şi toate au rămas cum le-am împrăştiat, desfăcute la pagina cutare, la formula din fizică-matematică, la geometria for-melor plane, iar lângă piciorul patului Leonardo, chipul lui sprijinit, de parcă era în picaj, de geanta mea de voiaj, cum l-am găsit a doua zi, la prânz..
Se face că sunt peste râu, unde se ajunge pe la capul podului de fier, mai jos, dincolo de cabina honvedului de pază, mă strecor printre sălcii, caut treptele săpate de mine acolo unde stam ascuns şi chiuleam de la ora de gimnastică a lui Atila, sălciile sunt umede, cerul e limpede şi foarte aproape, iar dincolo de râu este el, sir George, stăpânul, îşi potriveşte ochelarii, monoclul, dar nu sunt ochelarii lui, e un înveliş de crengi de salcie, e chipul său printre ramuri, încruntat, priveşte în direcţia mea şi nu mă vede, ştie că sunt acolo dar nu mai sunt cine am fost, el care ştie răspunsurile la toate problemele este acum eliberat de orice soluţie, eu vreau să-l mai consult pentru că este ultima consultaţie, încerc să deschid gura, dar el pleacă, îi este teamă să vorbească, mă ştie şi se retrage, apoi se întunecă, pe malul râului printre ramuri un alt chip straniu deschide poarta, pătrunde atât de misterios că eu abia îi desluşesc pletele albe amestecate argintiu cu barba sură, nedefinită, pare că sunt plete de salcie, peste o frunte largă, brăzdată deasupra ochilor verzi, fosforescenţi ce se deschid aidoma unui tunel nesfârşit din care erup texte, notiţe şi scheme galbene, iar cum eu mă sperii de tăcerea lui, întinde braţul alb de sub mâneca largă, catifelată şi îmi aud în minte numele rostit de buzele lui, ca o pală de vânt cald şi abia devin mai atent, iar el chiar face un semn că numai pentru mine vorbeşte.
Zbuciumul abia se luminează, la un opaiţ şi, zice arătarea, nu te mai tângui, chinul tău este impardonabil, îmi ridică el ceaţa de pe ochi, nu eşti nicidecum la capătul puterilor, iar simptomul ăsta e vechi precum ţi-a fost clipa în care, simplu... ai descoperit că ziua este altceva decât noaptea, ai deosebit lumina de întuneric, de aceea tu nu eşti deloc speriat, nu e stres ceea ce pare că văd unii la tine, ci o benefică interiorizare a obişnuitului şi asta te ajută să găseşti antidot la suferinţă, să mergi, indiferent cum, spre locul unde te trimite sufletul tău, ca din puşcă vei pleca departe, ascultă-mă! Vei merge unde nu eşti aşteptat, dar eşti căutat de destinul tău acolo, cu proiectul, cu notiţele, cu schiţele tale muncite, răsucite, ferfelite, eu unul am rupt tot ce trebuia să nu ajungă în mâna omului care nu-l iubeşte pe semenul său, l-am pus pe Francesco să le prăpădească, să dea focului acele copii cu schiţa etapelor de decolare din muntele Albano, iar el, tâmp, m-a ascultat, a pârjolit tot ce am adunat de-a valma, ca omul prost, dar numai zborul a rămas în cele din urmă, pe un original ce s-a păstrat ca formulă, nu o are nimeni, nu te speria, cheia cu care se deschide cifrul aşezat invers se află aici şi puse degetul pe frunte, acum însă trecem peste ce a fost, dă foaia, vezi cele patru sute de ani de căutări, cam puţin s-a adunat în tolba împlinirilor, au căzut pe capete, s-au frânt multe spinări, un adevărat cimitir al îndrăzneţilor, tu însă du-te la căruciorul tău purtător, la aripi şi elice, caută să le ai într-un triunghi cu motorul, să încerci să-l împingi, să le treci pe toate printr-o curea de transmisie, printr-un inel de aur, fie spus, pentru că tot ce ai născocit tu nu este decât un mort, un mort din metal, pânză şi lemn, o alcătuire fără viaţă, dar ceea ce urmăreşti este mişcarea, o viaţă tenace, o vibrare cum ai întâlnit la ceasornicul lui Simeon intrând cu şurubelniţa învăţătorului în corpul său ferecat, de la acest principiu pleacă toate lucrurile care îşi află impulsul iniţial în ele însele, nu trebuie să rămâi pe gânduri, să te laşi copleşit, cheia este în mâinile tale, priveşte numai şi într-o clipă îşi desfăcu mantaua lui înstelată, şiroind de bruioane de apă, scrise în limbi necunoscute, arabă, ebraică, greacă, o scriere cuneiformă din corpul căreia se desprind alte texte, o apă de cuvinte care dau năvală înspre mine, mă surprind cu penajul lor colorat precum păsările pe care eu le caut acum în memorie, le urmăresc ghearele despletite cum dau la o parte nisipul, apoi aerul în vârtejul mişcării, al efortului de a împinge substanţa acestuia în spate pentru start, pentru ca aerul să le dea forţa, să le împrumute propriul lui instrument, să găsească echilibrul în pasta lui invizibilă, imensă şi, zice, numai tu îl vezi pe Francesco, aici, în umbra castelului cum se roagă în dosul pulpanei mele, se sustrage mojicul de la promisiune şi dă la o parte manuscrisul cu schema principiului, aşa e... slugile te vând mereu, întotdeauna între ele sunt dintre cei care se lasă cumpăraţi, iar textul se duse între limbile palide, se mistui cu totul sub privirile mele.
Şi, în timp ce îi urmăresc gesturile, apare Francesco, numita capră a florentinului, cu degetele lui afumate, unghiile pârjolite de jar în dreapta bătrânului boem, în palme cu pulpana înstelată, cu textul notiţei mele, cu ultimul text dispus sub căruciorul purtător, sub axa motorului, un fel de triunghi al Bermudelor, ele... bine figurate într-un sistem de transmisie care se alimentează din respiraţia mea, din respiraţia bătrânului ce reveni instantaneu la mine, sunt eu şi Francesco şi Leonardo în acest triunghi, în această patetică distribuţie şi scrisul meu caligrafic, literele pe care mi le rotunjea, cândva, cu mâna lui aşezată peste a mea, învăţătorul, mărgele de cerneală curg în apa cuvintelor şi se prind în legenda subliniată în formă de perdea la câţiva centimetri sub angrenajul din proiect, dar acum dătătorul de ton tace, îşi consultă propriul spirit, se decide asupra acestei notiţe ciudate care se află între degetele băşicate de arsuri ale servi-torului său, pe mine mă ia un tremur asemănător celui care nu m-a ocolit în noaptea aceea de pomină, când Lelia mi-a cerut să o pătrund, să o răpesc din ghearele lui Iorgu, din mâinile fantomei cu trup de bărbat, mă scutur din acest refugiu, de acum, îmi zic, sunt în mâinile lor, se repliază pe tăcerea mea, scot castanele din foc cu aceste degete ale mele de ucenic al lui sir George, al lui Coriolan, al altor pretendenţi, şi nu e nimeni în preajmă, nici un prieten, nici un sfătuitor să vadă ce-i cu aceştia, ce vor ei de la mine, ce caută notiţa mea în mâinile lui Francesco, dar nu mai am timp să cer ce e de prisos, ei schimbă amical priviri şi apoi măsoară din nou, mă judecă, îmi iau pulsul şi dintr-o clipă în alta buzele arse ale bătrânului se mişcă, odată cu mâna pe notiţa mea, prinde contur o abreviere la legenda caligrafiată maiestuos de mine.
Eu nu te învăţ nimic, murmură fantoma înveşmântată în prelata ei şiroind de semne, cum aş putea să te instruiesc mai mult decât ştii tu? Secretul este chiar în notiţa aceasta care în mod ciudat a ajuns aici la mine prin intermediul lui Francesco, timpul nu este pierdut, însă nu mai ai vreme să mergi pe două cărări, acum trebuie să alegi, acum este clipa când se înfundă un traseu în folosul indiscutabil al celuilalt, întâmplarea poate face parte din contextul vieţii tale dar aeroplanul acesta al tău nu va zbura nici o dată măcar la întâmplare, aici va fi chiar inima ta, sufletul tău, iar dacă acum nu te vei hotărî să o dăruieşti definitiv motorului decolării, nu eşti aici la întâlnirea cu mine decât într-o mică şedinţă de schimb de amabilităţi, cum a fost cea cu sir George.
Îndemnul meu este, cum ţi-am sugerat şi adineauri, să o iei cu dereticatul la centimetru, să nu treci avocăţeşte printre filele proiectului, pentru că aeroplanul-automobil cu care te-ai învrednicit printre amicii tăi nu este un proces verbal încheiat la colţul străzii, o verba volant... Dimpotrivă, e o fiinţă care îţi răspunde la comenzi dacă tu eşti capabil să i le dai, întrepătrunzându-i organele de aşa manieră ca fiecare dintre acestea să se simtă stimulat de celălalt şi nici o suferinţă a unuia să nu rămână nesesizată din partea vecină, înţelege-mă! Eu l-am ucis pe nefericitul Tista, cu mâinile mele, din prea mare încredere şi nesăbuinţă dându-i în stăpânire ultimul meu planor, aparatul cu care s-a izbit de munte, iar îngerul acela de Tista nu m-a ascultat nici pe mine şi nici pe Niccolo, la fel plecasem şi eu pe drumul acesta la care te încumeţi fără crâcnire, testam ultimul prototip pe o ceaţă deasă, iar el, fericit, ca într-un vis erotic, nu vede, nu aude, nu dă o para chioară pe îndoiala mea, vrea să se înalţe deasupra Florenţei, că ştii... nebunia nu are leac. Când se aruncă prin surprindere între aripi şi a cucerit aerul cu propria viaţă, în zadar l-am strigat eu, el era în văzduh şi se bucura aidoma unui copil care, iubind moartea, se află pe primul loc în scriptul divin pentru prioritatea de dreapta, el... cum zic, deveni umbră.
Nu ca să te sperii îţi spun acestea, nu pentru a te descuraja, ci pentru a te implora să nu dai înapoi, iată! Ai văzut notiţele mele arse ? Ele sunt sub linia ta, pentru că, după câte văd, ai calculele făcute de o minte ageră, şi să nu-mi spui cine le-a rânduit că mi-am dat seama, ai verificat teoretic că pentru un plan de un metru pătrat la viteza de 20 de metri pe secundă şi o incidenţă de zece grade de orizontală poţi ridica o greutate de 17 kg, iar prin deducţie pe calea progresiei acelaşi plan la incidenţa de 45 de grade şi la aceeaşi viteză poate căra 34 de kg, iar crescând viteza la 30 metri pe secundă se schimbă radical şi benefic constantele, ca atare eu găsesc că te afli aproape de ţintă, de vreme ce la sinus de 36 de grade incidenţă puterea de sustentaţie este asigurată pentru 95 de kilograme.
Înţeleg acum din aceste exemple de calcul pe care le dai în notiţă că nu ai nici o rezervă la ideea sporirii puterii de sustentaţie pe criteriul creşterii vitezei orizontale de deplasare pentru că jonglezi, fie-mi permis să spun astfel, cu sinusul acesta nostim al unghiului de incidenţă!
Dar cum nu mă slăbeşti cu arta convingerii, trebuie să-ţi respect inferenţele deoarece îmi zici în subsolul explicaţiei, ceea ce eu nu intuisem la vremea mea, acum privind de aproape problema, se poate vedea din interiorul chestiunii scăderea presiunii aerului pe măsura creşterii vitezei cumu-late la fix cu o oblică la 36 de grade de orizontală, unde sincer fiind reflectez eu că trebuie inclusă în discuţie energia... Vlaga despre care nu aminteşti un cuvânt, de parcă ţi-ar fi teamă, sau pentru că te bizui pe aceeaşi variantă cu pedalele tale din magazia lui conu' Coriolan, dacă nu le-o fi expediat la vreun foc de lemne.
Acestea fiind spuse, îl văd că are intenţia să plece, că se priveşte din nou cu Francesco şi acesta ca un dezrobit îi pune ca un fel de oglindă notiţa în lumina ochilor, una şi aceeaşi foaie cu cea care mai fu salvată, pe care însă semnele mele păstrau un asterisc pus de el şi despre a cărui semnificaţie el mă trase de mânecă în cele spuse mai înainte, dar îşi mai sumeţi o dată halatul, îşi mai fixă undele magnetice pe figura mea posedată, se depărtă de foc, de primejdia la care se gândise sau nu să mă pună, şi se aliniară punctual trei paradigme în chenar, marcate de semnul exclamării, viteza orizontală, raport exact al forţei ascensionale şi greutate, echilibru în aer, unde mă îndemnă fără cuvinte să privesc şi deodată obosiţi se risipiră printre pletele salciei.
Dintre umbrele lor opace se arătă Ana, aşa cum o văzusem ultima dată, cu un an înainte să plece, se ţinu departe, avui impresia că-mi cere să nu plec, să nu o las pe ea şi pe Nela, că ea a ştiut de mult că eu nu-s pentru lucruri din acestea de le fac oamenii aşezaţi, cu tradiţia, cu obiceiurile lor, însă, zice, de ce m-am înstrăinat şi nu mai dau pe la locul naşterii mele ? Ce mă face să nu o mai caut? Ea nu mi-a făcut decât bine chiar dacă a zis ca Simeon, aşa şi numai aşa a avut şansa să mă sprijine, că tu ce te-ai fi făcut, zise ea, dacă te lăsam de izbelişte la anul de graţie 1883 cu morcovul cât turla bisericii lui Simeon, spune! Nu băga ochii în cenuşa nopţii, pentru că eu n-am plecat de la el de încuiată ce am fost, ai auzit, am suferit în nădejdea că tu ai să devini ce te-am visat eu, avocat ca şi Coriolan, asta de fapt el mi-a băgat-o în cap, atunci când necăjită ca o dârză am luat calea Lugojului, am căutat mai întâi la coana Vasi că era mai înstărită, avea locuri la instituţia ei, cu ajutoare, şi abia când nu mai pridideam cu investigaţiile, că unde să pleci fără nici o proptă, şi a ieşit ca din sânul lui Avram adevăratul tău părinte, că el... Ca un tată s-a purtat cu tine, nu ştiu acum ce-o mai fi cu voi, dar nu cred să fie altfel, că el chiar te iubeşte, are doar sentimente de admiraţie pentru mintea ta zburdalnică, pentru strădania de a fi tu la înălţime. Cum i-am zis, însă, el nu trebuie să intervină în pasiunile tale, că de aceea te-am luat şi de la învăţător, că şi-a băgat iuda acesta de popă coada cu năbădăile lui, că el numai protă te vrea, dar nu s-a gândit o dată că nu el dictează, că ce-i în capul tău e baza, aşa că dacă te-ai făcut avocat înseamnă că şi ţie îţi place, nu cumva să dai vina pe Coriolan, să te ţii pe brazdă cu familia lui, că am văzut cum te rupi de lume şi stai mai mult singur.
Numai că tu nu spui nimic, o aud pe Ana cum se plânge, are acum prilejul să mă certe, să se vâre în problemele mele care şi aşa sunt destul de încurcate, dar o las să-şi verse veninul, că eu sunt vinovat că nu i-am deschis uşa un an dacă nu mai bine de atât, am stat mai mult la tabără, aici unde este de fapt reşedinţa mea de vară iar în perspectivă magazia cu reziduurile visului meu, şi ce era să fac eu la sat, să-l văd iarăşi pe monstrul acela de Simeon cum îşi cară el mereu calabalâcul de la o odaie la alta, de la o parohie la cealaltă, cu aceleaşi mirodenii de untură pe la părţile cu aerisire? Stau însă şi o ascult pentru că nu-mi vine a crede că bătrânul florentin nu se va întoarce, el încă nu m-a lămurit, formula aceea cu cele trei paradigme s-a fixat, este adevărat, dar cum crede el că este suficientă şi cum rămâne cu notiţa mea, cu acea schiţă onorabilă care în mâna lui Francesco nu valorează decât ca un aliment pentru focul din umbra castelului regal.
Ana stă nemişcată în dreapta malului, îşi plimbă obrajii printre lacrimile verzi ale salciei şi încearcă să se apropie de locul meu de meditaţie, iscodeşte în ecorşeul maestrului de viziuni medievale şi iscă în sinea mea o dispută între cele ce-mi încredinţă cu o clipă mai devreme pletosul împânzit de ape că este destinul meu şi ce-mi cere ea acum, ce ştie ea că este viitorul cu care m-a blagoslovit împreună cu maestrul meu de ceremonii, ilustrul om de la bară ? Aici poate fi iarăşi o cursă, mă trezesc eu din amorţeala spiritului meu de observaţie, cine-şi mai bagă oare coada în castronul acestei dezordini mentale şi mă mai sensibilizează încă, să-mi tulbure apele şi aşa destul de răscolite?
Sub această impresie întind eu palma să o ating şi chiar în acel moment se retrase în neant, se destrămă ca o pală de vânt care trecu prin faţa ochilor mei iar palma mea rămase ca şi cum aş fi atins-o, mângâiată de veşmântul ei transparent, de tandreţea copleşitoare pierdută în această negură de ape reci, de revelaţii fulgurante, bifurcate obsesiv şi aceeaşi voce dintru început reveni cu mult mai insistentă, mai puternică, iar eu îngheţat, ud de sudoare, mă trezesc când prin ferestre soarele de vară pătrunse de mai multă vreme, iar pendulul primit de la Caius arată deja ora zece a dimineţii şi cutremurat de felul în care arăt mă duc la baie unde mă stropesc cu un şuvoi de apă rece şi încep să adun de pe jos, de prin toate colţurile, foile răspândite vraişte.
Istovit, mă privesc în oglinda din stânga biroului şi speriat am impresia că mă prăbuşesc, dar îmi vine în memorie o secvenţă din coşmarul cu proiectul aeroplanului-automobil, cu focul şi notiţa căzută acum sub masa de lucru şi mă ia un frig, o dârdâială cum nu mai avusesem, o sfârşeală ce mă cuprinde o clipă, dar privind afară mă liniştesc cum văd că plouă mărunt, ca într-o dimineaţă de iunie după canicula ultimelor zile.
Un ceai din fructe de pădure, îmi veni ideea, apoi să pun în ordine toată zăpăceala din odaie, ca primă preocupare, apoi să merg la birou cu cererea de intrare în odihna promisă de maestrul Coriolan.
Trec agale, pe acelaşi traseu, ajung în poarta catedralei ce-mi inspirase cu o seară înainte ideea gravurii lui Leonardo şi deodată mi se lumină ca într-un fulger visul, cele trei paradigme subliniate, notiţa mea în privirile renascentistului şi parcă nu-mi mai vine să înaintez ci să rămân lipit de lemnul sculptat al porţii lăcaşului, a cărui lumină se împrăştie în tot trupul meu, mă destinde ca un balsam şi cum nu mai simt oboseala, iuţesc paşii şi scriu cele trei paradigme pe dosul cererii de trecere în repaus.
Ogrin, supărat că iarăşi mă vede, nu se putu abţine şi luându-mă la ochi se miră de felul cum arăt şi apoi, scurt, îmi aruncă în surdină: ştiu, ştiu, ai fost la... Dar nu asta contează, ci felul în care arăţi, păi mă, omule ! Tu chiar vrei să te prăpădeşti, dacă te vede şeful ai rupt-o cu binele aici pe meleagurile astea, ce naiba, las-o mai moale, chiar crezi că îţi fac ăştia statuie, du-te, domnule, că ţi-am zis, du-te de te odihneşte undeva, aici la vreo stână, la o cireadă de vaci, oriunde... numai...
– Şi zău, arăt atât de rău că te sperie mutra mea ? îl întreb pe Ogrin.
– Eu ţi-o spun pentru că te stimez sincer, dacă mă crezi, bine, dacă nu, atâta pagubă ! mi-o întoarse Ogrin la fel de sever.
– Dacă tot zici că mă stimezi, spune-mi dacă aş face faţă concurenţei cu un birou independent, în condiţiile date ?
– Mă faci să râd, zău aşa, dar ce, nu-ţi este bine aici unde nu te trage nimeni la răspundere, vii când vrei, pleci după mintea ta. M-ai întrebat doar aşa, ca să te afli în treabă, spune dacă n-am dreptate, râse ca de o prostie Ogrin.
– Ogrine, dacă n-ai să mă mai vezi, să nu plângi după mine, zic şi intru să-mi deschid sertarul.
– Da' bine, am gândit eu adineaori că tu eşti moartea în vacanţă ! zise Ogrin, şi-mi aruncă nişte priviri de o curiozitate neobişnuită.
– Şi maestrul... ? întreb eu, e la Curtea cu juri de la Timişoara, aşa mi-a dat să înţeleg?! explic pentru a mi se confirma oficial.
– E la procesul ăla de presă şi se pare că azi nu mai revine la birou, ce să-i spun dacă nu vă vedeţi, îmi răspunse Ogrin cu o întrebare.
– Să-i înmânezi cerea mea de demisie !
– Traiane ! Ştii ceva, eu am avut o premoniţie, i-am spus şefului că pe tine nu te prinde Sfânta Mărie pe aici, să ne dai şi tu de băut de ziua ta, la 30 de ani ! mărturisi foarte serios Ogrin.
– Doar nu-i fi tu din stirpea lui Nostradamus!? îi dau eu replica.
– Şi, mă rog, de ce nu vrei să-i dai tu cererea de demisie, pentru că poate el nu este de acord şi găseşte altă rezolvare pretenţiilor tale, se opuse el.
– Bine şi aşa, voi scrie pe loc o cerere de repaus pentru două săptămâni, zic şi trec şi o scriu chiar la biroul şefului.
– Ei, asta mai merge, ai venit la gânduri mai bune, admise el, plăcut surprins şi îmi luă cererea.
În drum spre terasa Concordia îl întâlnesc pe Ioţa, abia sosit odată cu maestrul meu de la Timişoara şi îmi spuse că sunt căutat cu disperare de acesta, ceea ce mă determină să iau, în genul meu, un prânz vegetarian, un vin slab dulce şi să plec în grabă spre casă ştiind că el de regulă vine direct la odaia mea de la nr. 33.
Schimbarea bruscă a vremii, de la caniculă la o răcoare aspră, mă îndeamnă să intru la un nou efort de corecţie a proiectului în viziunea recentă de calcul şi reuşesc să aduc de această dată la scara de execuţie fiecare subansamblu, inclusiv motorul pentru parametrii din notiţa ultimă, iar cele trei paradigme se concretizează la fix, desenele sunt verificate pentru un aeroplan-automobil care cântăreşte 155 de kg cu un motor de 30 cai putere fără pilot, revenind câte 6 kg de fiecare cal putere, ceea ce este foarte bine, eu urmând ca pentru un zbor să fac o alimentare de zece kg de combustibil.
Iată-mă, aşadar, cu o mapă de documente, cărţile, studiile de specialitate, publicaţiile şi rândurile de notiţe şi paranotiţe cu observaţii şi concluzii, aşezate pe tăblia mesei, şi nu mai stau pe gânduri, îmi scot de sub patul înalt valiza din lemn, cu lacăt greu, îndes în ea un rând de haine de schimb, apoi îmi pun costumul comandat pentru serbarea din anul acesta, a zilei de naştere şi a susţinerii tezei de doctorat, şi plec la biroul doctorului Coriolan, conştient că acum în cel mult o oră sau două se va pune capăt unui drum de conţopist prin birourile de avocaţi din acest judeţ de la marginea imperiului.
– Ce s-a întâmplat cu tine, ai căzut în borcanul cu murături ? mă întrebă maestrul, de îndată ce pătrund în biroul său la acea oră târzie.
– Sper că Ogrin v-a comunicat cererea mea şi că n-o veţi respinge, zic eu îngândurat şi temător nu pentru opunere, ci pentru relaţia mea cu maestrul şi, vorba Anei, pentru ceea ce a fost el pentru mine în toţi aceşti ultimi ani de la sosirea în Lugoj!
– Adevărul adevărat e că nu mă opun, aş fi un necioplit dacă aş face-o după ceea ce ai reuşit să faci în ultima vreme pentru comunitatea românească din această parte a imperiului şi pentru oraşul nostru ! spuse el foarte emoţionat, simţind că acum şi aici se petrece un lucru neobişnuit cu mine, şi că el este într-o postură foarte, foarte delicată.
– S-a întâmplat ceva cu tine şi nu îmi poţi spune deschis sau vrei pur şi simplu să pleci pentru o odihnă binemeritată ? mă întrebă părinteşte, cum a procedat mereu nu doar cu mine.
– Dacă ar fi o simplă plecare, zic eu la rândul meu emoţionat, nu veneam acum la această oră ! îi răspund.
– Spune-mi, nu te opri, sunt nerăbdător să aflu! reveni el în grabă.
– Este secretul meu şi al dumneavoastră, eu pornesc pe un drum anevoios şi despre care numai teoretic ştiu ceva, însă... Am găsit eu că soluţia este în mâna mea, şi pentru că sunt la o vârstă care nu-mi mai permite să ard gazul de pomană, am făcut şi acest doctorat, şi am ieşit cum am putut, dar observ că aici se încheie avocatura mea! îl disper eu cu aceste cuvinte bombă.
– Deci, tu nu te-ai jucat cu zborul ăsta al tău ? Vrei să faci din acest vis o realitate, nu ştiu de ce...? Crede-mă ! Simt că mi-am pierdut controlul, identitatea, că am în faţa ochilor o fantomă, un spiriduş, ceva ireal, nu, nu pot să cred...! repetă el şi mirat îşi turnă tot vasul cu apă rece pe frunte.
– Au fost multe momente de derută în viaţa asta a mea, îi mărturisesc, o cumpănă mi-a pârjolit inima încă din copilărie, de la şcoala primară cu învăţătorul, cred că ţi-a povestit Ana, am ajuns aici şi am avut odată impresia că am trecut peste şocul din câmpul primei lansări a zmeului, dar nu a fost aşa, a trebuit să treacă o vreme pentru ca la reintrarea în legătură cu fenomenul să intru într-o neînchipuită transă, am reintrat în jocul pasiunii mele şi m-am implicat nu doar în lansări, ci în cercetarea sistematică a zborului, în proiectarea unui aparat de zbor pe care l-am perfecţionat succesiv în funcţie de evoluţia ştiinţei şi a tehnicii zborului cu aparate mai grele decât aerul, practic, zborul artificial... îi detaliez eu cum stau lucrurile.
– Şi acum înţeleg că eşti pregătit să înfrunţi această armată de cercetători şi de zburători la vârf, din Europa şi din lume !? întrebă el foarte curios şi speriat de cele auzite de la mine.
– Nu doar să-i înfrunt sunt eu pregătit, ci chiar să le demonstrez că se poate zbura cu acest tip de aparat mai greu decât aerul pe care ei îl persiflează şi chiar l-au interzis ca experiment sau cercetare, ca fiind o enormitate, o idioţenie, să poată cineva a se înălţa cu un aparat care pur şi simplu nu e susţinut de balonul cu aer cald, deci mai uşor decât aerul, îl lămuresc !
– Şi cum, ai proiectul gata făcut şi vrei să-l execuţi ca prototip şi apoi să zbori cu aparatul respectiv ? mă întrebă el, devenind tot mai surprins.
– Aceasta e problema pentru care nu am vrut să plec ca de la o casă fără stăpân, pentru că eu consider şi voi considera mereu că aici m-am for-mat ca om, în preajma domniei voastre, iar din studiul meu, la timpul potrivit, voi avea nevoie de un sprijin financiar pentru construirea aeroplanului şi cred că asta se va întâmpla în cel mult un an ! îi răspund eu.
– Eşti îndrăzneţ, atât de îndrăzneţ că abia acum îmi dau seama că toată credinţa aceasta a ta nu izvorăşte decât dintr-o inteligenţă brici, dintr-o mare putere de voinţă şi dintr-o încrâncenare strecurată de cineva drept în inimă şi nu poţi renunţa la a dovedi că s-a înşelat ! Mare lucru ce aud, sunt alături de tine şi ai toată încrederea că nu numai eu sunt susţinătorul tău, ci toată comunitatea de aici. Practic, consideră-te campionul nostru ! se ridică şi, cu lacrimi în ochi, mă strânse ca un urs în braţele lui puternice.
– Nu vreau să ştie nimeni că plec la Paris, pentru câtă vreme şi mai ales pentru ce plec, eu dacă voi reuşi să zbor numai aici vreau să mă întorc, eu sunt de fapt creaţia acestui oraş, aici am visat frumos, dar n-am avut noroc de dragoste, nu am avut timp să respir pentru câtă viaţă am vrut să dau Lugojului, îi mărturisesc şi vreau să ies, iar el mă conduse spre treptele de coborâre !
– Te-am auzit că ai spus că pleci de la o casă cu stăpân, da, aşa este, deci, te rog să primeşti cu titlu de salariu şi sporuri suma aceasta de coroane cu care sper să te descurci o bună perioadă de timp, apoi mă asigură că tot ce i-am cerut aşa rămâne, şi arătă el spre inimă, apoi mă rugă să nu uit să le scriu mereu cum merg cercetările şi dacă am nevoie de ceva !
Ajuns acasă, îmi fac o listă de cheltuieli, pentru călătorie şi întreţinerea mea, îmi pregătesc valiza cu toate cele apoi mă întind pentru câteva ore din noapte, cu toate că aflat încă sub impresia visului din noaptea trecută nu pot adormi, totuşi pentru a fi asigurat de o călătorie lungă cu o întrerupere în metropolă, unde vreau să-l vizitez pe Missit în fosta noastră odaie, este nevoie de un aşternut, cum zice Ogrin când adesea iau trenul pentru a susţine examenele mele la Universitate.
În bătaia pendulei, când afară e încă întuneric, pun degrabă veşmântul de drum, costumul de gală, ghetele de ţinută, târguite de curând la Budapesta, cilindrul şi cufărul, urc în prima birjă din colţ spre gară şi prind trenul de ora cinci care mă poartă într-un iureş la intervalul a doar câteva zile înapoi spre Buda, acum însă cu un scop cu totul diferit, iar bunul meu amic din strada Uloi nr. 4 nici nu bănuieşte cine se află la butonul soneriei, iar când mă vede numai că nu cade jos de uimire, ce e cu tine, ai pierdut ceva, te-au răpit hoţii şi abia ai scăpat, unele, altele şi repede să te speli că eşti de pe drum, apoi să treci să degustăm ceva până aranjăm de dormit, iar eu îi spun că nu trebuie să se deranjeze că lucrurile sunt mult mai complicate, ai să auzi de îndată, eu sunt plecat cu treburi care o să te încânte, zic, deşi nu ştiam ce reacţie va avea el, dar mă pun şi spun că am demisionat din cabinetul de avocatură şi acum sunt pe cale de a pune diploma de doctor magna cum laude în cui împreună cu roba mea de mare practicant şi o să o iau de la capăt în viaţa asta, chiar aşa cum auzi, eu fac acest popas aici la tine, pentru că tu ştii... ce am făcut eu în aceşti optsprezece ani de când împreună am rupt nenumărate pingele de încălţăminte de la Lugoj la Budapesta şi pe aiurea, îmi ştii planurile... iar acum am venit pentru câteva clipe să te consult şi pe tine, ăsta-i cuvântul, şi vei afla de ce, pentru că s-au întâmplat multe, zic şi îl las să se aşeze bine în scaun.
– Povesteşte, mă rugă el.
– Ascultă şi ţine-te bine ! îl avertizez. În drumul de întoarcere de acum câteva zile, ştii cum citesc eu gazetele pe tren, dau peste o ştire aberantă într-o publicaţie de tehnică a zborului, un articol care m-a dat peste cap. Se face acolo o scârboasă şi deşănţată laudatio pentru balonul care a survolat turnul Eiffel, iar eu, intrigat până la lacrimi, iau creionul şi subliniez idee cu idee, până când cineva mă trezeşte din acel furibund conspect. Cine crezi că era ? Nimeni alta decât Lelia! Îţi poţi închipui, am rămas fără voce, de mi-am împrăştiat toate gazetele prin compartiment şi ea, uimită că sunt cu “L’aviation” pe genunchi şi subliniez pe rupte, mă întreabă dacă m-am apucat iarăşi de vechea pasiune şi parcă mi-a schimbat din mers tot interesul pentru avocatură!
– Mi se pare şocant... Cum a revenit ea în sufletul tău care se liniştise... Este incredibil, se miră el întrebător, cu braţele înlănţuite în jurul bustului.
– Asta nu e tot, eu şi ea nu mai suntem ce am fost, ne-am comportat cu mănuşi, dar ea a deschis o rană, rana aceea de la tabără, visul meu pus la naftalină, aruncat în magazia lui Caius, şi asta nu e puţin, gândeşte-te câtă pasiune am pus eu în tot ce s-a întâmplat în anii aceia acolo, în patrulaterul dintre dealuri, îl stimulez eu, dacă mai e nevoie.
– Este fascinant să dai timpul înapoi... Şi totuşi cum te-a tulburat ea cu vorbele ei, pare aproape de neînchipuit !
– A urmat o altă întâlnire, imediat ce am sosit, una produsă pe neaşteptate la pogani, din iniţiativa lui Coriolan, ştii doar cum este el, ceva în legătură cu un articol de gazetă despre teza mea de doctorat, şi hai ! să te vadă lumea, zice el, şi un bătrân, Vandră, îl ştii tu de la tabără, acela care făcea scamatorii pe marginea patrulaterului, acela mă întoarce pe dos că de ce nu mă ocup mai bine de zborurile mele şi nu de politică...! Parcă mi-ar fi tăiat cineva aorta, am plecat foarte afectat de acolo şi ce crezi ?... Mi se desprinde din sertar, acasă, cum îl deschid, chiar proiectul automobilului cu aripi, desenele şi notiţele în ultima fază, aşa cum le abandonasem cu ceva vreme în urmă, pentru a mă ocupa numai şi numai cu teza. Zic, uite, ele se agaţă de degetele mele, notiţele, acest proiect şi mă apuc ca nebun să-l aduc la zi cu ultimele date şi informaţii pentru mai greu decât aerul, acum înţelegi cum s-au petrecut lucrurile! îl temperez eu.
– Totuşi nu este un motiv plauzibil să te lepezi aşa, dintr-o respiraţie, de munca ta de aproape şapte ani, nu crezi ? mă întrebă el, contrariat.
– Ţine-te bine, nu am rămas la faza aceea, am luat proiectul cu toată bibliografia şi am mers la sir George. E neschimbat ! El... Ai văzut şi tu, s-a apropiat mult de mine şi chiar mă completa de minune la tabără cu mici aiureli, găselniţe care mi-au susţinut interesul pentru zbor în tot acest interval frământat, orice aş spune, aşa că nu mă opresc decât la el cu implementarea noului în vechiul meu proiect despre care el ştia amănuntele de la vremea prăfuită.
– Mă rog, mă rog, te-a dat el peste cap sau ce s-a întâmplat, că totul este bine şi cuminte până aici ! Cum, s-a întors bumerangul, nu mai înţeleg? mă luă el peste picior.
– Aici mi s-a înfundat drumul, la aflarea cheii pentru decolare, aşa cum auzi, am implementat ce am implementat dar, când să pun eu motorul în mişcare, ce să mişte el şi cum să propulseze măgăoaia de 240 kg pe verticală ? Aici am căzut şi eu şi stăpânul între proiect şi schiţele mele de ultimă oră iar el, care le ştie pe toate, a rămas mut, a rămas în deraiere şi astfel mi-am luat eu ziua bună, pentru a căuta singur în noaptea ce se aşternuse sfetnic bun, de care îndemnat fiind nu am fugit ! îi spun.
– Deci mergi să cauţi tu cheia, cum se zice, copita asta, acum chiar că m-ai dat gata, crede-mă, tu cu diploma de doctor în drept să o porneşti pe căile necunoscutului, mi se pare o mare nerozie, dar eu nu te opresc, mă ştii, am fost mereu în preajmă, te-am susţinut, nici de data asta nu stau de-a curmezişul, dar ceva nu puşcă ! zise el uşor dezamăgit.
– Eu la bară nu găsesc nici o desăvârşire profesională, aici e doar o conţopereală zgomotoasă, murdară, dizgraţioasă, asta este, iar eu nu că nu aş fi în stare să dau piept cu aceste obscurităţi, demne de impertinenţii din justiţie, dar cheia de care ţi-am vorbit, cheia decolării se află în mâinile mele, este aici... îi arăt eu precum Leonardo, în visul meu năstruşnic, locul unde este cheia, asta este vestea pe care ţi-o dau, îi strâng mâna în timp ce el cu o groază fericită, ştiind ce-mi poate capul, se destinde ca un resort gata să plesnească.
– Păi, ce să spun ? M-ai câştigat ! Eu nu mai vreau alte explicaţii, ştiu că tu nu zici nici un cuvânt fără acoperire şi mi-ai făcut cea mai mare bucurie că nu ai uitat locurile în care am izbutit să nu ne tocim gândurile ! încheie el la fel de amabil ca în toată copilăria şi tinereţea noastră.
– Aş vrea să îi dăm, împreună, vestea şi lui Caius la Viena, deci putem ajunge mâine în zori la el, astfel ca eu să pot continua cu trenul de Budapesta-Paris, mâine noapte, îl informez şi îl rog să mă însoţească.
– Trio-corso, îţi aminteşti? Tu ai fost şi ai rămas căpitanul de cursă lungă ! Hai să ne pregătim pentru reunirea în acel triunghi înscris în patrulaterul din marginea defileului ! mă îndeamnă el încă buimac de pe urma ultimelor mele cuvinte despre acea cheie miraculoasă.
Străbatem cu un omnibuz sufocat de lume şi de căldura de afară arterele metropolei şi cu acceleratul de Paris ne întindem la drum să-l căutăm pe Caius în ziua următoare la Universitate, acolo unde el îşi definitivează ultimul examen pentru titlul de doctor în drept, iar Missit este pus pe glume ştiind acum în ce fel i-am prezentat eu părerea mea despre această ocupaţie atât de căutată şi de dezgustătoare până la urmă, dar cum timpul ne permise el nu se abţinu şi-mi desfăcu bagajul de unde desprinse mapa cuprinzând acel mefistofelic proiect pentru care, zice el cu o ironie dulce, mi-am vândut sufletul, apoi se retrase complet tulburat de ceea ce descoperi, este cu totul altceva faţă de ce cunosc eu, acum m-ai convins cu desăvârşire, într-adevăr aici este chemarea ta, dar tu porţi cu tine o mare comoară de gândire, aici este aparatul de zburat în toată regula, ce ţi s-a întâmplat, ai avut vreo revelaţie, nu înţeleg nimic, m-ai dezarmat ! spuse şi aşeză la loc mapa printre lucrurile mele.
Caius tocmai părăsea sala comisiei când i-am ieşit noi în întâmpinare iar el, foarte plăcut surprins de vizita pe care i-o făceam, ne îmbrăţişă, dar nu dură mult acest schimb de amabilităţi, pentru că vestea plecării mele la Paris spre a da piept cu societatea pentru tehnica zborului îl deprimă foarte tare şi abia în momentul în care îi desluşesc şi lui de-a fir-a păr antecedentele acestei plecări şi îi detaliez consultarea prealabilă, pe îndelete, cu tatăl său, avocatul Coriolan, care a acceptat această schimbare la 180 de grade a drumului spre o altă carieră, Caius se degajă de emoţia avută şi la scurt timp acel trio-corso de pe malurile Timişului se refăcu. Însă cum timpul nu stă pe loc, ne aşezăm şi noi la o terasă până la plecarea trenului spre Paris, ţinta mea plină de privaţiuni dar şi de gânduri mari, apoi ne despărţim, fiecare cu drumul lui, eu urmărind cum trenul aleargă spre capitala zborului, ei spre a se integra în marea familie a avocaturii.
(Fragment de roman)
|
