|
FLORIN CONTREA
LABIRYNTH
“Singur lângă hubloul astronavei. Trecem deasupra părţii întunecate a planetei Altamiranda. Nu văd nimic, doar stelele ce par ace de gheaţă înfipte în retină şi-n negrul absolut al cerului aproape ireal. Conturul astrului se distinge cel mai clar – e locul unde nu sunt stele, un gol profund care-mi absoarbe sufletul şi-l proiectează în infinit... Tăcerea copleşitoare a spaţiilor infinite... Observ ceva, o umbră puţin ovală în dreapta sus, desigur unul dintre sateliţi, diform ca un cartof, plin de crevase şi cratere. Orice zgomot, cât de mic ar fi, se-aude acum amplificat, stârnind în gând ecouri prelungi.
Mă ţin cât pot de bara metalică să nu cad în abisuri. Iluzie; ştiu bine că n-am unde cădea. Senzaţie continuă de prăbuşire în abis, cu tot cu navă. De s-ar termina într-un fel... De ani zburăm în spaţiul nesfârşit şi tot nu mă obişnuiesc cu starea asta de plutire continuă în gol. Să n-ai nimic temeinic să te ţii, să tot visezi zadarnic pământ solid sub tălpi. Oare mai ştiu să merg?...”
*
Geraldo Valentin se deplasa încet, alegându-şi paşii, în luptă acerbă cu ameţelile adaptării la gravitaţia Altamirandei, diferită atât de cea creată artificial pe navă, cât şi de cea de pe Terra, de care-abia îşi mai aduce aminte. Simţea sub tălpi o suprafaţă poroasă, uşor elastică, ca un covor de plastic acoperind un strat de rocă dură ca granitul. Trebui să-şi facă loc prin tufişurile cu frunze mari ce unduiau molatic în jurul său, ca algele într-un acvariu imens. Săltau zumzăind insecte şi fluturi în tot felul de culori aprinse.
Voi să ia legătura cu nava. Zadarnic: radioul inclus în fotoliul reactiv cu care ajunsese catapultat la sol, parcă amuţise. Simţi un gust dulce-acrişor zărind ciorchinii grei şi mari ce atârnau dintr-un arbust cu ramuri delicate. Câteva boabe îi fură de ajuns.
Cer plumburiu, conturul peisajului marcat precis ca o gravură-n lemn. Imagini stranii, depărtate şi totuşi cunoscute, de parcă şi-ar fi trăit copilăria, mai bine zis “era” exact acel tărâm de vis pe care şi-l imagina atunci. Şi poate, tocmai spre a-i confirma iluzia deplin, ţâşni un cal cu coama-n vânt, într-un galop dezlănţuit. Îl prinse în obiectiv, scoase clişeul curios să ştie-n ce poziţie l-a imortalizat. De cal, nici urmă în fotografie, numai decorul, altfel destul de pitoresc, în timp ce vietatea se depărta gonind în salturi către orizont, până ce dispăru după un deal pleşuv.
Porni la drum, pe o potecă ce se lărgi curând cât o şosea. Într-un târziu ajunse la ceva ce semăna cu-o piaţă circulară, împrejmuită de coloane mari, pe cât de simple-n aparenţă, pe-atât de greu de definit. Simţi irezistibila dorinţă de-a se afla exact în centru, pe-un cerc de o culoare mai deschisă alcătuită din ceva solid dar totuşi moale, ca un aluat bine dospit, în care orice urmă dispărea complet după un timp. Era plăcut şi cald acolo, şi cum era moleşit de drumul lung, obositor, simţi cum îl cuprinde un somn adânc şi fără vise.
Ł
Cât va fi stat acolo întins n-ar şti să spună. Zăcea cuprins de letargie, ceva între un somn profund şi vis. Din când în când privea coloşii blânzi care-i zâmbeau cu aer demn şi duioşie. Şi-a retrăit copilăria în zeci de variante, a fost pe rând cercetător pe Terra, pilot în Sirius şi Xantebil în Zares. De multe ori credea că-i aşezat într-o cupolă transparentă, că e scrutat atent de ochi pătrunzători, dornici să-l descifreze celulă cu celulă, să îi soarbă gândul din privire şi să-l transpună în Garland.
Simţea prin vis tentacule imense masându-i corpul cu gesturi moi şi fine de mătase. Îl traversau fiori fierbinţi, stătea privindu-şi braţele întinse, unduitoare, spre alţi cefalopozi ca el valsând în mediul cristalin. Iar altădată se visa luptând cu monştri din Pleistocen ori cu păianjeni uriaşi, până ce izbutea să se ascundă-n ierburile de Sindall, ori să se-azvârle în apa spumegândă a unui Ocean pierdut pe o planetă nedescoperită încă.
Se ridică în cot, suflându-şi de pe mână un strat subţire de nisip ce s-a depus în timp ce el dormea. Se frământă puţin nedându-şi bine seama ce a fost vis şi ce nălucire. Şi nimeni nu-i în jurul lui să îi spună.
*
Sunetul paşilor i se răspândea amplificat de ecouri interferente spre înălţimile pierdute-n întuneric ale cupolei de granit. Vedea prin suprafaţa lucioasă de sub el o multitudine de forme geometrice cristalizate inegal, de dimensiuni mereu mai mari, de necuprins cu o singură privire. De-aici, impresia stânjenitoare că ar fi el însuşi transparent, dar numai dacă se gândea atunci la altceva...
Simţi cum un val de frig îi inundă corpul, pătrunzător, adânc. Îşi aminti de evoluţiile ameţitoare printre asteroizii glaciari ce gravitau solemn în jurul nucleului cometei Hixeromeras. Zburau în scutere-rachetă impresionaţi de priveliştea grandioasă. Dora plonja în dreapta lui ca o nălucă orbitoare, se depărta pe nesimţite până-i părea un straniu licurici. Apoi din nou, apropiată, intra vertiginos în peşteri de cleştar spre mijlocul asteroidului de gheaţă. El naviga în urmă, uimit de felul cum se răsfrângea lumina printre pereţii semitransparenţi în vii nuanţe de verzui, albastru, alb intens şi negru violet.
Pătrund într-o geodă vastă cu unghiuri arcuite ce dau întregului ansamblu un insolit aspect medieval. Iar Dora parcă-i alta, s-a transformat în zână, dansează-n rochie lungă, vaporoasă rotindu-şi părul – flacără în vânt. Răcni în gând văzând-o împresurată de şerpi hidoşi, căzând de undeva din spaţii, iar spiriduşi groteşti dansau în jurul ei ca-n basmele uitate de demult. Se repezi să o salveze, dar când să o atingă, ea se sfărmă în mii ce cioburi colorate ce se pierdură în hăuri. Se prăbuşi interior deşi-n adânc tot nu putea să creadă că s-a întâmplat cu-adevărat aşa...
Privi în jur dezorientat. Era în peştera boltită din Altamiranda. Vedea luminile din ziduri pulsând în ritm egal, iar ţesătura complicată dintre ele părea când mai subţire şi intensă, când îngroşată, dar în contur mai şters.
Încet, încet îi reveni în minte întâmplarea chiar cum a fost. Desigur, ea nu s-a dezintegrat atunci, i-a fost doar teamă să nu se-ntâmple aşa ceva. Era riscant să se aventureze în peşteri îngheţate; oricând s-ar fi putut izbi de vreun perete translucid. A fost, într-adevăr, o defecţiune gravă la reactorul secundar, dar mai târziu, după vre-o patru ani tereştri; au mai avut emoţii intense între timp, s-au şi certat o vreme; a suferit cumplit apoi, văzând-o în sarcofag blindat ca o mumie congelată. Se va reface, mai e timp; dar până atunci?
Dar până atunci ar fi mai nimerit să cerceteze de aproape luminiscenţa stranie de pe pereţi. N-a reuşit încă să afle ce fel de viaţă este aici, nici în ce forme e prezentă. Nu s-a putut apropia îndeajuns de nici un animal să afle dacă-i adevărat ori numai i s-a părut că îl vede. Din fructe i-a rămas doar gustul plăcut răcoritor, cu toate acestea nu putea fi ferm convins că nu sunt fabricate. De către cine şi de ce?
I se păru că vede prin zidurile peşterii ca printr-o sticlă fumurie un chip alunecos, respingător, cu rânjet bestial, canini răsfrânţi peste bărbie şi ochii mari, cu o strălucire fixă, de reptilă.
“Ăsta nu-s eu”, gândi pufnind în râs; am mai văzut aşa ceva prin filmele de groază ale bunicii, noroc că-i numai strălucirea peretelui de stâncă zgrunţuros. Doar n-o să-mi fac eu spaimă singur. Ia uite, ce mărunte vietăţi fosforescente... să iau vreo patru pentru analize...
Se aplecă ţinând cu grijă o pensetă spre albele gângănii aglomerate în jurul unui furnicar ciudat. A tresărit văzându-şi mâna aproape transparentă când vru să le atingă. Îşi vedea foarte clar oscioarele alburii, vene, artere, chiar nervii filiformi prin care parcă circulau sclipind scântei albastre.
Se depărtă puţin uitându-se spre mână. Avea din nou aspect normal. Apropiat: vedea prin ea ca-n sticlă.
“E clar, sunt numai radiaţii. Contorul ce arată? Nimic deosebit, cu mult sub limita periculoasă. Atunci, cum se explică?
I se părea atât de nefiresc tot ce era în jurul lui şi totuşi, cât de simplu, cât de banal aproape... Desigur, o explicaţie tot trebuie să fie, e logic, nu-i aşa, dar care?... Prea multe întrebări fără răspuns ori, dimpotrivă, numai răspunsuri de tot felul, dar care-i întrebarea? I se părea că pătrunsese fără voie într-un tărâm oprit, subconştientul îl avertiza că trebuie să se aştepte la ceva îngrozitor dacă mai continua, dar curiozitatea-l îmboldea imperios tot mai departe.
Gângănii mici neajutorate – un gest de-ajuns să le suprime, şi uite că-s în stare să-l facă transparent. Gândi că poate cineva uriaş, în urma sa, îl urmărea la fel de concentrat, puţin ironic, însă îl ţine la distanţă numai prin forţa sa vitală. Să fie oare chiar aşa? Se apropie din nou cătând cu lupa micuţele insecte. Probabil că s-au refugiat prin crăpături, căci iată, nu mai sunt...
Nici fenomenu-acela straniu nu s-a mai produs.
Se simţi un moment îngrijorat, dar nu-i fu prea greu să îşi dea seama că, de fapt, ceea ce simţea nu era decât reflectarea îngrijorării celor rămaşi acolo sus pe navă, din momentul când legătura radio cu ei s-a întrerupt. Au fost trei tentative de abordare a planetei şi toate trei au eşuat. Nu era clar ce se întâmplă, se pare că înşişi piloţii au comandat reîntoarcerea la nava-bază, abandonând pentru moment aterizarea. De ce s-a întâmplat aşa, n-au stabilit nici psihologii, darmite piloţii. Doar sondele plasate mai de mult la sol transmit că, totuşi, mediul este favorabil vieţii; temperatură moderată, atmosferă primitoare, poate ceva mai densă ca la noi, se pare că mai există şi biosferă; s-au detectat şi râuri, lacuri, ba chiar un ocean pe partea nevăzută, iar lângă delta unui fluviu sinuos, ceva ce s-ar putea asemăna cu un oraş gigant (dar asta nu e sigur încă...).
Până la urmă au optat pentru trimiterea în misiune a unui voluntar într-un fotoliu cu propulsie reactivă şi un sistem complex de paraşute. Pe nesimţite, suprafaţa astrului se vedea din ce în ce mai clar, apăreau nuanţe şi amănunte fascinante, până se pomeni atras în jos cu-o forţă de neimaginat. Ajuns la sol, după o coborâre de maestru, se socoti pierdut cu totul într-un univers ciudat.
Nu-i trebui mult timp să se obişnuiască.
*
Efluvii energetice alunecau, precum mânate de viscol peste suprafaţa accidentată a planetei. Se adunau în puncte mişcătoare în care concentraţia uriaşă genera scântei şi flăcări abia vizibile, ca o părere, ori se împrăştiau de-a lungul unor nevăzute linii de forţă. Un şuvoi de unde-abia simţite se rotea vertiginos în jurul locului în care era Valentin întinzând spre el ramificaţii subţiri ca nişte braţe ce-ar ezita, dacă e nimerit ori nu, să apuce strâns un bulgăre incandescent. Fără a le vedea, el înainta – deşi-n adâncul lui le-a presimţit prezenţa, făcându-l să se simtă încordat, ca o fiinţă încolţită de un pericol nevăzut.
Vorbi atunci cu cei din navă – explozie de bucurie acolo sus când stabiliră legătura, deodată, aşa, fără efort. Erau avizi de amănunte, chiar dacă nu erau convinşi că tot ce spune el i-adevărat; se bucurau nespus că-i teafăr, că există. I s-a comunicat că au reuşit să-i stabilească poziţia în spaţiu, cam zece kilometri nord de punctul ideal ales pentru aterizarea unui modul de coborâre, lângă un deal care părea a fi un monument având etaje suprapuse; se vedea foarte clar de la acea distanţă; i se recomandă să şi pornească într-acolo, peste cel mult o săptămână vor fi şi ei, se vor vedea curând – închid emisia, vor reveni.
Simţindu-se eliberat ca de-o povară, privi atent colina depărtată. Multe detalii nu se distingeau, dar admiră în schimb structura construcţiei proporţionată-n simetrii armonioase.
Trecu pe lângă o stâncă cu suprafaţa aspră asemănătoare unui trunchi pietrificat de copac străvechi. Tresări văzându-l cum se adună brusc în pliuri, precum o armonică, apoi schimbându-se în minge spongioasă ce se rostogoli în salturi şi dispăru încolo, într-un şanţ. Era frapat mai ales de capacitatea cameleonică a fiinţei, dacă într-adevăr era aşa ceva, de a-şi modifica forma şi culoarea după aspectul solului din jurul său.
O spaimă iraţională, ivită din adâncul ancestral al fiinţei sale îi paraliză, pentru moment, voinţa. Ceva asemănător va fi trăit, probabil, şi strămoşul primitiv în faţa furiei dezlănţuite a unui zimbru înfricoşător. Simbol al groazei de pericolul necunoscut, de monstrul implacabil ce te pândeşte după colţ, de noaptea absolută ce împrăştie în corp fiori de gheaţă.
Dar tot ca şi acela, îşi reveni rapid la gândul că dezintegratorul său laser e eficient, probat în multe încleştări, distruge tot ce-i viu. Strângând febril mânerul armei porni în cercetare. Nu mai găsi în jur nimic deosebit; totul îi părea arid şi fără taine. Se-ntoarse brusc simţind că cineva-l priveşte-atent, cu o avidă curiozitate, dar nu zări nimic. Oricum, trăsni în solul spongios o rază de lumină orbitoare stârnind nori grei de fum. Rămase-n loc o urmă subţire încrustată ferm ca o inscripţie indescifrabilă ori, mai exact, precum o rană de nevindecat. Departe de-a se linişti, se simţi pătruns de-o adâncă deprimare, şi chiar puţin regret în urma gestului care-i părea acum nesăbuit, de o stupidă inutilitate.
Cu atât mai mult cu cât urma din sol părea să se asemene, din ce în ce mai mult, cu-o plagă sângerândă. I se păru chiar că distinge o nuanţă mai închisă zvâcnind într-ânsa ritmic, ca un puls. Cu-n simţământ greu de vinovăţie, de care-i era pur şi simplu jenă, acoperi urma cu nisip şi-o netezi uşor cu talpa. Senzaţia, tot mai intensă, că e privit acuzator de cineva ascuns, îl enervă teribil.
“Nu-s vinovat, vedeţi doar bine că mă apăr!...” strigă cu-n glas înăbuşit, care-l făcu deodată să înţeleagă ridicolul situaţiei în care se afla. Pufni în râs. Văzând apoi că nu se mai întâmplă nimic, îşi potrivi cu-n gest decis raniţa în spinare şi, fără a mai privi în urmă, porni cu paşi mari şi liniştiţi spre monumentul straniu care se profila pe orizont.
Ł
Vârtejul de unde nevăzute care-l împresura pe Valentin se diluă treptat, în timp ce liniile de forţă se delimitară lent în două zone mult mai concentrate ce se aflau, se pare, în conflict. Fenomenul n-ar fi scăpat unui observator atent, numai să fi avut posibilitatea să şi-l reprezinte vizual. Linia care unea cele două zone se rotunji retrăgându-se din calea lui Valentin, care înainta neştiutor, apoi se frânse deodată contorsionându-se ca un şarpe suferind cuprins de convulsiuni interne. În acel moment Val simţi sub tălpi un uşor cutremur ce se amplifica pe nesimţite. Avu impresia chiar că se afla pe spinarea gigantică a unui monstru cuprins de frison.
Zguduiturile succedându-se în ritm accelerat, simţi precis că cineva aleargă în trap greoi, în paşi de fier. Se întoarse şi văzu un punct crescând vertiginos, părând a fi, la început, un şobolan, apoi un purcel grăsuţ, în fine – un rinocer cu plăci şi corn înalt, exact ca într-o gravură de Dürrer văzută nu ştiu când. Trecu la câţiva paşi de el fără măcar să-l ia în seamă. Apoi se depărtă şi dispăru lăsând în urmă nori de pulbere roşiatică rămasă în atmosferă un timp îndelungat înainte de a se risipi încet, precum o ceaţă
“Destul, – gândi Valentin – mi-e prea destul! Cred că ar fi timpul să mănânc ceva şi să mă culc. Emoţiile nu mă ajută, oricum ar fi. Eu singur mi-am dorit aceasta, deci s-o suport, tot n-am de-ales. De altfel, tot ce văd e atât de fascinant. E drept că nu-nţeleg prea clar tot ce se întâmplă, dar pentru asta sunt aici şi cred că m-am obişnuit cu orice ciudăţenii... E atât de greu să fi tot singur pe coclauri, mi-e dor de-ai mei, sunt obosit...”
Linişte absolută. Senin, un cer albastru pur. Nori diafani spre orizont. Şi umbra piramidei cu trepte ce se întindea atât de clară de la o zare la cealaltă în nuanţe închise albastre-verzui. În înălţimi, aripi triunghiulare de păsări necunoscute care pluteau rotindu-se maiestuos. Primele stele străluceau intens, uşor tremurător, ca o chemare spre infinit. Întins în sacul de dormit, Valentin urmărea cu privirea cerul înstelat căutând – mai mult cu gândul – nava bază pe undeva, pe lângă steaua Altair. Nici nu ştiu când adormi profund.
*
La urma urmei, nu poate fi decât o simplă ipoteză, deocamdată de neverificat. Detectoarele de unde “psi” de care dispunem sunt încă prea rudimentare pentru a putea distinge aspecte atât de subtile ale realităţii. Suntem nevoiţi să plutim pe teritoriul confuz al incertitudinii şi cenuşiului abscons, atât de preţuit de spiritul imaginativ al poeţilor şi detestat energic de savanţi (sau, cel puţin, de unii...). De aceea, nu putem pretinde că lucrurile s-ar fi desfăşurat “aşa”, e mai uşor de presupus că nu s-a petrecut nimic în acest sens pe Altamir, iar dacă totuşi insistăm a relata, o facem, poate, mai mult sub influenţa insistenţelor lui Valentin, care a trăit acolo o experienţă de neimaginat.
Dar mai concret: e vorba de faptul că s-a trezit aproape după miezul nopţii după un somn scurt şi agitat. Se simţea, totuuşi, vioi şi odihnit. O lună strălucea intens înconjurată de-un “hallo” viu colorat şi diafan, în timp ce alta, mult mai mică, sta gata să apună între munţi. O auroră australă plutea în văluri maiestuoase deasupra lui, făcându-l să îngâne solemne armonii din brandemburgicul lui Bach. Solul părea fosforescent, dansau în aer flăcări iuţi abia simţite, în timp ce orizontul era împodobit cu un strat subţire de lumină transparentă. O feerie de culori şi vis. Îşi zise în gând că i-ar plăcea ca aurora de deasupra lui să fie cât mai intens brodată în roşu, iar verdele din margini să fie mai deschis. Abia gândi, că draperia de pe cer îşi şi modifică încet nuanţele, exact cum şi-a dorit. Voi ca-n mijloc să se-nchipuie un cerc în care să apară chipul ei. Nu peste mult timp s-a înfăptuit şi-aceasta.
“- Fantastic – se gândi – cum toate luminile din atmosferă ascultă de voinţa mea. Intră în legătură cu cei din nava bază:
“Vedeţi şi voi, acolo sus, ce văd şi eu?”
“Da, se văd fenomene luminoase, o auroră aurie – şi în centrul ei un cerc cu chipul Dorei.”
“Imaginaţi-vă că-i totul la comanda mea!”
“Dar cum ai reuşit?”
“Sicer să fiu, nu ştiu. Acum voi încerca să concentrez toate luminile exact deasupra piramidei, să văd ce-o fi, doar nu va exploda.
“Te-aş sfătui să te abţii... este riscant să...”
Mesajul se-ntrerupse brusc. Luminile ce izbucneau în flăcări jucăuşe dispărură, iar aurora de pe cer se stinse lăsând doar strălucirea candelabrelor stelare să vegheze asupra pustiei străjuite de munţi pleşuvi. O linişte adâncă, de dincolo de lume, se pogorî asupra firii împietrite. Şi Valentin simţi nelămurit dar totuşi evident că nu-i prea bine să întărâte monştrii. Prudenţă înainte de orice.
*
A doua zi urcă un deal abrupt ţinându-se atent de colţuri de stânci ce se iveau din solul sfărâmicios ca creta. Porni îndată să coboare o vale rotunjită, cu un vag aspect de amfiteatru, având pereţii perforaţi cu zeci de orificii în care-şi clădiseră cuib trainic stoluri de zburătoare, un fel de vrăbii dar mult mai mari şi mai vioaie.
Smocuri de iarbă uscată s-au adunat în jurul unui cactus înalt de cel puţin trei metri ce-şi înălţa în aer subţiri braţe ţepoase voind parcă s-ajungă mai repede la cer. Mai jos găsi ciuperci micuţe, păreau baloane alburii înghesuite într-un loc umbros lângă o stâncă. Se duse mai încolo gândind să se aşeze puţin, să mai răsufle după urcuşul lung şi dificil. Erau ciuperci cu mult mai mari, cu pălăria pleoştită de care atârna o plasă fină ca mătasea. Era ceva respingător în strălucirea umedă a plantelor ce se asemănau unor moluşte marine zvârlite pe nisip, departe de mediul lor vital. Probabil veninoase ca şi acelea...
Simţi curenţi de gheaţă pe spate, pe picioare şi-n mâini. Se ridică încet. Drept înainte, un exemplar uriaş, de aproape patru metri, iradia în aer o senzaţie de răcoare şi vid profund. Mai mult, deşi n-avea nimic ce s-ar putea asemui cu-n ochi, părea că îl priveşte sfidător, cu duşmănie şi dispreţ.
Schiţă un gest cu mâna către dezintegrator. Aproape imediat simţi în gură un gust amar, un miros înţepător şi greaţă, şi trebui să-nchidă ochii orbit de usturime.
“Repulsie reciprocă, aşadar...” gândi încercând să se opună ameţelii şi să se depărteze cât mai mult de sumbra arătare. Se ghemui nesuportând durerea intensă din abdomen, un zgârci chinuitor care-l făcea să aiureze.
“Am mai trăit odată asta, nu-mi amintesc prea bine când. Era, se pare, un asediu, ne-am infiltrat printr-o străduţă laterală, am dărâmat un zid cu dezintegratorul, iar cei de-acolo au ripostat cu gaze. Mult timp am fost bolnav, dar tot i-am nimicit, nici unul nu a rămas. Şi mirosea exact la fel... oh...”
Îşi aminti de sentimentul contradictoriu ce-l frământa privind absent tavanul imaculat din sala de spital; era aproape amorţit şi sufocat de pansamente şi bucuria că a învins duşmanii otrăvită de gândul propriului sfârşit apropiat. Totul învălmăşit, dar mai ales amărăciunea pentru cruzimea inutilă. Mental se străduia s-o anuleze cu argumente învăţate pe de rost, dar care îi păreau acum sterile şi fără sens, de o naivitate bombastică şi ipocrită. Ce mai conta...
“Dar trebuie să distrug ciuperca asta monstruoasă, morman dezgustător de gelatină otrăvită, generator de aer pestilenţial care mă face să vomit. Abia mai pot mişca, nici nu-mi simt braţele – paralizate ori, poate, numai otrăvite. Să-ncerc să plec de aici...”
Târându-se pe burtă izbuti cu greu să se îndepărteze de strania fiinţă ce-i căşuna oroare. Se mai gândi puţin şi hotărî s-o lase-n pacea ei. Îndată se simţi mai bine, şi amorţeala din braţe i se risipi. Făcu fotografii, mai mult aşa, să fie, decât cu un scop ştiinţific bine definit. Oricum era prea dezgustat. Porni spre vest forţându-şi mintea să înţeleagă ce defecţiune are radioul său care, de o vreme, nu mai răspunde la apel.
*
“Pesemne e un miraj, Fata Morgana” – oftă lăsându-şi raniţa să cadă încet lângă o piatră mare, rotunjită inegal de vânt ori, poate, de un râu secat de multă vreme. “De câte zile merg mereu, ar trebui să fi ajuns de mult la piramidă. O văd la fel de clar ca-n prima zi şi-i încă tot la orizont. Nici aparatul radio nu mai merge, mă simt atât de părăsit, de singur, pe o planetă plină de năluci înşelătoare. La urma urmei ce să mă necăjesc, fructe-s de ajuns, destul de hrănitoare, la gust sunt chiar plăcute. Şi apă am găsit într-un izvor... Ceilalţi, desigur, vor fi coborât de mult în zona stabilită, nu ştiu nimic de ei. Ar fi poate mai bine să-mi înjghebez culcuşul pentru noapte...”
Când isprăvi montatul cortului pe un loc îngust, între peretele abrupt şi o stâncă acoperită de licheni, era deja întuneric. Mai jos se întindea câmpia foşnitoare cu ierburi moi ca de savană, ce se pierdea departe în deşert. Barcane de nisip erau aliniate în rânduri strânse, creându-i impresia, un pic neliniştitoare, că simetria lor e prea exactă pentru a fi doar opera forţelor naturii, ce îndeobşte acţionează mai mult întâmplător. Cu toate acestea nu observa nimic din ce s-ar fi putut realiza artificial: culturi, canale, irigaţii ori alte amenajări de acest fel.
I se păru chiar că distinge în aşezarea lor pe sol inscripţii uriaşe, dar alungă ideea cu un gest ce indica o uşoară iritare. I se păru că fantezia îl duce prea departe. Cu atât mai mult cu cât recunoştea acolo, lângă orizont, conturul unui canion, a unei văi cu maluri verticale ce se asemăna izbitor cu urma ce-o lăsase pe nisip, raza de laser a dezintegratorului său, acum vreo săptămână. Mai mult ca sigur, simplă coincidenţă. Dar poţi să ştii...
Tăcerea fu străpunsă strident de strigăte ciudate, un fel de vaiet ascuţit întretăiat de un soi de lătrături emise pe un ton cam agresiv şi hârâit. Se strânse-n el ca scuturat de friguri, apoi se ridică. Privi intens în jurul său. Nimic. Deodată, foşnete prin ramuri, şi-un ghem de blană întunecată se arătă-n lumina lunii. Se pare că-şi amenaja din frunze un cuib. Mormăituri vădind o mulţumire evidentă şi ochi strălucitori sclipind vioi în noapte. Pesemne o maimuţă: gorilă, cimpanzeu, urangutan – câte ceva din fiecare, însă cioplit din material destul de grosolan. Un pocnet sec de nuci sfărmate-n măsele puternice şi ronţăitul mărunt al miezului dulceag. Într-un târziu, se-aude sforăind: ce bine-i s-adormi sub cerul liber iradiind căldură, nepăsător la glasul modulat al micilor făpturi nocturne.
El, însă, n-avea somn. Se frământa simţind cum o încordare nelămurită se impregna în stânci, în arbori, în tot ce îl înconjura. Plutea apăsător o presimţire sumbră pe care nu şi-o putea concretiza prin nici un semn palpabil. Până simţi că-l arde-n ceafă privirea fixă a unei feline înfricoşător de mari. Privi şi nu-şi putu opri un zâmbet crispat la gândul spontan: “...nici nu există!” Dar îngheţă la constatarea că stânca lângă care tocmai s-a adăpostit era, de fapt, o fiară cu aspect de Sfinx. Ar fi destul o lovitură uşoară cu laba să-l strivească. Voi de două sau trei ori să se retragă pe furiş, văzând că fiara nu schiţează nici o mişcare spre el, probabil mulţumindu-se să-l ştie la dispoziţia ei, paralizat ca de un efect hipnotic. Nu îndrăzni să se clintească de teama de-a nu o stârni cu-n zgomot imprudent. Abia venirea zorilor, cu o lumină încă slabă, fixă conturul obiectelor mai ferm şi împrăştie misterul. Uriaşul animal se dovedi a fi aceeaşi stâncă cu forme rotunjite inegal, pe care o admira aseară. Necazul de a fi pierdut o noapte se contopi cu uşurarea că nu a fost decât atât. Mai rămânea deschisă întrebarea, cum a putut să se înşele, când se ştia cu vedere bună şi spirit de observaţie destul de ascuţit. Probabil numai nervii...
Simţi din ce în ce mai dureros o apăsare-n tâmple şi deasupra frunţii. I se părea că aerul vibrează, că frunzele emit un zgomot tot mai intens, ce se amplifica treptat alcătuind o melodie aspră şi simplă cu acorduri grave care-l impresiona profund. Se concentră, voi să înţeleagă ceva, ca un mesaj ascuns în vuietul indescifrabil, dar fu oprit de zuruitul continuu, enervant, al solului pietros ce tremura acoperindu-se cu un mozaic întortocheat şi fin de crăpături mărunte. Apoi, când zvonul încetă, fu copleşit de-un simţământ de exaltare pe care-l resimţi, pe cât de dens, de pătrunzător, pe-atât de nejustificat. În schimb, zburau pe sus, în salturi, maimuţe portocalii, aproape negre, ţinându-se de liane elastice, care le propulsau ameţitor pe ramuri într-un vacarm de ţipete hazlii şi ciripit strălucitor de păsări nevăzute.
Păreau că nu-l observă sau, mai precis, că nu-i dau nici o importanţă lui Valentin, care le urmărea evoluţiile acrobatice cu o încântare de nespus. Ceva de vis. Dar totuşi, observă că se ţineau prudente la o bună distanţă de locul unde era el. Urmă un urlet răguşit, ca o chemare sau blestem, maimuţele mărunte o zbughiră care-ncotro cu ţipete de groază ascuţite. Era un maimuţoi bătrân pe acolo, voluminos, înalt, căruia Valentin îi puse numele pe dată, Job. Ochii scrutau inteligenţi împrejurimea. Lângă tufiş se legăna un exemplar femel, mai zvelt, pe care o numi Pamela. Aceasta-şi căuta mereu prin blană ceva, examinându-şi degetele minuţios. Cu o dexteritate de maestru, prindea apoi, din zbor, insecte pe care le înghiţea cu mare poftă. El mormăi de bucurie rânjind; a şi găsit un grup de fructe rotunde ca mingile de tenis, poate ceva mai mari. Le curăţi de coajă şi savură îndelung miezul cornos. Pamela vru şi ea, dar o respinse cu un gest brutal şi o privire aspră. Se răzgândi, îi rupse o creangă cu fructele mai verzi, apoi sări ţinând în mână restul până ce dispăru după un tufiş.
Departe pe câmpie fugea cu salturi graţioase un animal cu coarne mari, ramificate. Bătrânul maimuţoi veni, îşi înălţă brusc capul, privi intens spre animalul care fugea în salturi, mai mult ca sigur urmărit. Se întoarse către Valentin, apoi, privindu-l ţintă-n ochi – parc-ar fi vrut să-i spună ceva şi n-avea cum – răcni deodată:
“Rrrah!...” făcând cu laba gestul de-a azvârli. Sări cu uşurinţă pe-o creangă uluitor de înaltă şi continuă să urce cu salturi suprapuse. Curând nu-l mai văzu.
“Periculos era să mă atace. S-a dus, nu ştiu de ce. Oricum îl lichidam, de mă silea, dar cred că l-aş fi regretat nespus. Simpatic, drept să zic, de-a dreptul inteligent” – gândea mecanic Valentin chinuindu-se cu un briceag şi-un lemn cu miezul alb pe care tocmai voia să graveze ceva – un desen simetric. Dar nu-i ieşea. Liniile, dorite paralele drepte se-ncovoiau sub mână şi formând un chip oval – contrar dorinţei lui de-a închipui un paralelogram. “Obositor şi inutil. E cazul să renunţ... Dar nu ...”
De-atâtea zile singur. Normal ar fi trebuit să se simtă claustrat, pierdut, neliniştit. Dar poate fi ceva “normal” aici? Desigur, conştient că se afla foarte aproape de limita dintre neant şi existenţă – un mediu asemănător şi, totuşi, diferit de cel ştiut din amintirea Terrei. Şi tocmai, ce era mai neobişnuit, mai straniu în această lume îl atrăgea mai mult, îi era mai familiar – şi asta, datorită fanteziei înaripate care, de fapt, i-a şi determinat destinul şi l-a adus până aici. Dar mai era ceva: prezenţa psihică, intensă, copleşitoare, încă neconcretizată pentru el, a mediului din jurul său cu care, vrând-nevrând, va trebui să se confrunte. Cât de curând...
*
Fu întrerupt din cugetări de apariţia a ceva ce semăna mult cu un cerb; alb, mare, cu ochi strălucitori şi coarne mari, ramificate maiestuos. Se-apropie încet de el. Simţi că vrea să se repeadă asupra lui. Îi părea rău de exemplarul superb, dar trebuia să-l sacrifice şi asta, încă înainte de-a fi atacat frontal. Acela înclină capul lăsând să i se vadă coarnele încovoiate, ascuţite la vârfuri ca o lamă de brici. Câţiva paşi înapoi spre a-şi lua avânt. Îşi simţi braţele paralizate. Nu-şi amintea să se fi aflat vreodată într-o asemenea situaţie, nici nu putea concepe ca totul să se termine, pentru el, aici. Deşi în ultima vreme gânduri întunecate îi tot dădeau târcoale din ce în ce mai des.
Chiuituri asurzitoare îi sfredeleau timpanul. Se lăsă jos, ameţit, în timp ce suliţe cu vârf metalic şi săgeţi împodobite cu pene mătăsoase zburau prin aer cu şuier ascuţit. Cerbul dispăru în salturi mari lăsând în urmă-i dâre de sânge purpuriu. Făpturi înveşmântate în blănuri subţiri, făpturi asemănătoare nouă deşi – fără a şti de ce – cu totul “altfel”, se năpustiră-n urmărirea prăzii. Valentin îi privea fascinat.
Câţiva câini ciobăneşti cu blana groasă lătrau cu furie, foindu-se în jurul lor. Părea că nici nu i-au observat prezenţa. Se depărtară toţi. Rămase singur.
Se frământă un timp gândindu-se încordat. Aproape că-i trecu prin minte că totul n-a fost decât vis. Dar nu, era aievea, şi au lăsat urme destule, dar întâmplarea aceasta modifica profund datele problemei şi situaţia nou creată cerea cu totul altă strategie. Nu şi-ar fi imaginat că ar fi şi oameni deşi, într-un fel, îi presimţea. Cum de nu l-au observat? Ce atitudine să ia dacă-i va întâlni? Şi altele, multe...
Foşnet în ramuri, iar maimuţe, păsări, papagali... Îşi strânse cortul, se echipă febril şi o porni zorit spre piramida îndepărtată. După un marş forţat de peste două ore, se opri lângă un crâng de arbori cu trunchiurile legate între ele de ramuri noduroase. Avu impresia că-i vorba de-un singur organism multiplicat. Se odihni puţin şi încercă din nou să prindă-o legătură radio cu nava, fără folos. Nu izbutea să depisteze defecţiunea, curent avea acum în acumulator, dar bănui pe undeva în aer un invizibil obstacol interpus în calea undelor.
Veniră în zbor mari păsări cu aspect blajin, nu le putea asemui cu nici una din speciile cunoscute. Păreau a fi ca porumbeii, dar mari şi graşi ca nişte curcani. Se adunară-n jurul său să ciugulească şi să scurme solul. Cu ţipete melodioase, stranii, înduioşătoare, imposibil de reprodus sau imitat. Simţeai şi bucurie şi durere, dar mai ales un dor de viaţă şi o melancolie de nespus. Apoi veniră alte păsări în stoluri mult mai numeroase, până ce tot solul deveni o mare-mpestriţată care vuia asurzitor. Nu mai zări nimic în jur, doar aripi, pene, ciocuri mişcătoare ce se înghesuiau în el foşnind, cu un miros înţepător şi greu de suportat. Voi să-şi facă loc, dar nu putea păşi, era să cadă. Până la urmă, enervat, trăsni un foc în ele la-ntâmplare. Se înălţă pe loc o flamă-albastră, apoi întreg văzduhul păru cuprins de nebunie, de ţipete asurzitoare ce dau fior adânc. Cerul se limpezi în câteva secunde iar aerul vibra de praful stârnit la ceruri în timp ce o lumină mov învălui toată planeta. Pe locul ars rămase-o pată neagră ce fumega uşor. Amărăciunea-i fu înlăturată parţial de bucuria de a se pomeni cu carne. Trei păsări mari ucise lângă el.
Spre seară îşi aprinse focul. Mâncă friptura savurând-o îndelung. Simţea treptat că în muşchi i se acumulează energie, că în gândul lui încep să se concretizeze structuri, relaţii cu totul nebănuite între obiecte, fenomene disparate ce-alcătuiau această lume inedită. Şi auzi atunci un sunet de tam-tam îndepărtat, un altul îi răspunse în alt loc, apoi interveni de undeva de sub pământ vibraţia profundă a unui gong abia simţit. Nu-i fu prea greu a descifra mesajul destul de neliniştitor în ceea ce-l privea. Se repezi să stingă focul punând deasupră-i cenuşă şi nisip; să-ncerce să-şi ascundă urmele deşi, oricum, ştia că asta n-are prea mult rost, tot îl vor depista după un timp.
*
Whamm sta neclintit pândind cu arcul încordat fiinţa stranie venită nu se ştie cum, din alte zări. Aceasta coborâse atârnând de-o pânză moale şi fină la pipăit dar parcă fără viaţă. Părea imposibil de transformat în ceva util. Însăşi făptura – încă nu-i găsise nume – părea cu totul neajutorată, sensibilă, foarte fragilă, dar care, uite, răspândea în valuri stări de spirit contradictorii, neliniştitoare chiar. De mult ar fi răpus-o de-ar fi fost pe voia lui, dar i s-a sugerat că n-a sosit încă momentul. Astfel de şoc ar degaja reacţii psihice în lanţ, cu consecinţe grave, greu de prevăzut. S-ar tulbura tot echilibrul sufletesc al zonei şi cine-ar putea şti ce s-ar mai întâmpla dacă taifunul neprevăzut ar penetra în interior. Prudenţă mare, înainte de orice. Plus că din afară se presimţeau şi alte entităţi, capabile să străpungă stratul protector.
Îşi şterse fruntea tremurând. Era obositor să filtreze câmpuri de forţă atât de neobişnuite. Întreaga sa fiinţă vibra, simţi dureri intense în vârfurile degetelor şi mai ales în tâmple. Dar un adevărat războinic “ged” trebuia oricând să dovedească forţa de a se stăpâni. Cu atât mai mult cu cât din “profunzimi” primi impulsuri ce stimulau voinţa. Odată cu misiunea – vai, atât de delicată, de a opri străinul, dar fără să-l atingă cumva, de a pătrunde-n teritoriul interzis.
Săgeata zbârnâi chiar lângă urechea lui Valentin şi se înfipse în trunchiul unui copac. El tresări, arzând cu dezintegratorul suprafaţa poroasă a unei stânci. Lângă fumul ce şerpuia din locul fulgerat sta grav un ins înveşmântat în straie ciudate, din blănuri moi, subţiri. Ţintea săgeata îndreptată către el.
“Deci tu erai amice?” făcu Valentin izbit de aerul concentrat deşi puţin absent, puţin dispreţuitor cu care era privit de-acela. Se simţi în faţa acestuia ca ceva – dacă nu lipsit cu totul de interes, oricum nu de prea mare importanţă. Asta-l făcu să se simtă de-a dreptul jignit.
Începu să-i vorbească torenţial inundându-l cu un şuvoi de fraze ramificate, împletind idei şi argumente, întâmplări de necrezut şi teorii fantastice, într-o încercare disperată de-a rezuma totul în câteva cuvinte. Lucrul era, evident, de nerealizat, chiar fără a mai pune la socoteală copleşitoarea presiune emoţională a momentului. Nici nu-i trecu măcar prin gând dacă interlocutorul măcar îl înţelege.
Whamm însă nu păru deloc dispus a se angaja într-o inutilă controversă cu el. Schiţă doar, cu mâna, un gest energic ce semnifica evident ideea de “mişcă-te”, în orice limbă i s-ar fi adresat.
Poruncitor, întinse mâna. Fără un cuvânt, Val îi predă dezintegratorul urmându-l cu un aer resemnat.
*
Pagini din jurnalul lui Valentin:
Azi dimineaţă m-a vizitat un bătrânel, după înfăţişare înţelept sau vraci. Ochi expresivi şi-o barbă albă, rară. Ţinea în mâna dreaptă un toiag cioplit cu crestături închipuind probabil simboluri adânci. Mi-a povestit cu glas domol legende străvechi; n-am înţeles desigur nimic, dar intonaţia melodioasă şi armonia sonorităţilor verbale îmi sugerau ameţitoare întâmplări. Furat de vrajă era s-adorm, şi-atunci am început să-i vorbesc, ce mi-a venit în gând, amestecate... Până a intrat în cort un om voinic cu-o sabie uriaşă care, urlând imperativ, l-a alungat pe vraci. Apoi s-a dus şi el.
*
Aş spune c-am început să mă acomodez. Locuitorii planetei, mai precis, cei care locuiesc acest tărâm, îmi par puţin butucănoşi, rudimentari dar nelipsiţi de o anume graţie naivă. Grampf, cel puţin, avea o bonomie nativă cu-n permanent zâmbet încreţit în colţul ochilor alungiţi şi-n capătul încârligat al unei mustăţi stufoase. În schimb, Lichtar cel marţial şi sobru inspiră tuturor respect amestecat cu teamă ascunsă. E cel care se preocupă de conformarea strictă a celor din jur la un protocol pe cât de rigid, pe-atât de greu de explicat, mai ales de un “picat din Lună”, la propriu, cum sunt eu.
Când e supărat – n-am izbutit încă să-l văd altfel – fulgeră cu privirea în dreapta şi-n stânga, provocând o panică teribilă sărmanilor “gheloy”, pitici gheboşi cu pletele zburlite care nu ştiu cum să se retragă mai iute din faţa lui. Ordinele sale aspre, răstite pe un ton răguşit şi strident, stârnesc piuituri intersectate de oftaturi adânci. Spectacolul, în sine savuros, devine, prin repetiţie, enervant. N-am cum să intervin, tot nu mă ascultă nimeni.
Era să-l uit pe Rillo, înalt şi slab, pleşuv, cu pungi de insomnie sub ochii spălăciţi şi reci, ca de reptilă. E veşnic îmbrăcat într-un halat prelung până la glezne, într-o culoare cenuşiu-închis, prin care parcă simţi o strălucire de metal. Se deplasează cu paşi lenţi, mişcările-i sunt calme, inspiră bunătatea impersonală a unui ins instruit, dar incapabil de a se folosi de inteligenţa sa.
Cu el mi-ar place să discut de i-aş cunoaşte limba. După figură pare cel mai înţelegător. Dar e cu toane. Când vreau să-i spun ceva, mă ascultă cu interes mişcându-şi mâinile cu viteză într-un fel de joc cu aţă împletită. Când am intenţia să-l întreb, orice, devine mânios, mă fulgeră din ochi şi apoi, răcnind c-un glas metalic, hârâit, se face nevăzut în altă încăpere. Mă simt complet stingher şi inutil.
*
Monotonia captivităţii lui Valentin luă sfârşit, în fine, când Ohanna, o fiinţă ascunsă într-o pelerină maronie (nu izbutisem să-i văd decât ochii, surprinzător de-asemănători cu ai pierdutei Dora) îmi făcu un semn discret cu mâna, să o urmez. Pe coridoarele întortocheate a dispărut, apoi mă pomenii încadrat într-un lung şir de oameni bizar înveşmântaţi, care înaintau solemn în procesiune. În jurul meu, doar prapuri aninaţi de stâlpi înnegriţi, eşarfe luminoase, şi-un fel de baloane gigantice întruchipând făpturi de neimaginat, într-un balet grotesc şi amuzant. De-o parte şi de alta stăteau oşteni înalţi cu săbii şi halebarde lungi, purtând la glezne şi sub coate zurgălăi cu clinchete stridente. Un baldachin măreţ se legăna în frunte. În zgomot infernal de tobe şi zvon de trâmbiţe subţiri înaintam încet, în jur vedeam şuvoi neîntrerupt de falduri de mătase şi măşti multicolore.
Convoiul se opri. Se formă cerc în jurul meu. O linişte adâncă, de aşteptare grea. Nu-mi amintesc prea bine ce am simţit, în orice caz mai mult curiozitate decât teamă. Măşti, care mai de care mai hidoase, cu trăsături adânci ce exprimau furie, ură mocnită, dezgust, dispreţ, şi-un impasibil rânjet batjocoritor. Spre mine, vârfuri ascuţite de săgeţi, suliţe, halebarde, săbii, mai ştiu eu ce... Nu mă aşteptam la nimic bun din partea lor, mă tot miram de ce nu-ncep să tragă.
Un cor de vaiete prelungi au sfâşiat văzduhul. Urmă un răpăit de tobe ritmat şi grav venind parcă din profunzimi ascunse. Cuprins de letargie, vedeam doar strălucirea rece a unui vârf de lance. Simţii în ea o ezitare, mai mult, chiar tremura. Deci spaima cea mare era în ei! Acum!
M-am repezit în ei, fie ce-o fi. Vacarm, retragere grăbită, în derută. Se îmbulzeau călcându-se în picioare, cădeau ca seceraţi la simpla mea apropiere, ferindu-se înnebuniţi să nu-i ating. Cad corturile mari cu zgomot asurzitor de lemne frânte, se prăbuşesc în nori de praf ce întunecă vederea. Abia acum îi văd de-aproape; sunt slabi, scheletici, ca măcinaţi în interior de maladii necruţătoare, cei prăbuşiţi abia se mişcă acoperindu-şi capul cu mari bucăţi de pânză aspră.
Profit de-nvălmăşeală. Alerg printre dărâmături. În urma mea, o haită de câini mari şi negri latră mereu, aud ecou interferat de lătrături din faţă, din spate, lateral. Se aud din ce în ce mai stins. Mai am un gard de pânză cenuşie înainte. Sar peste el şi-alerg pe câmp. Alerg prin ierburi încâlcite. Aud departe, în urma mea, un huruit sinistru. Mă-ntorc, nu văd nimic, e ceaţă densă. Alerg cât pot. Sunt obosit, mă aşez pe-o buturugă, aştept. Nici eu nu ştiu prea bine ce.
*
La nord de Marea Piramidă se întindea în zare Platoul Ruginiu, mărginit la orizont de pantele abrupte ale Munţilor de Cleştar ce răspândeau, noaptea, o lumină diafană, fără contur precis. Când se lăsa ceaţa, luminiscenţa se dispersa pe distanţe mari, până spre câmpia acoperită cu bolovani prismatici. Când era senin, aceasta intensifica sclipirea stelelor, scurgându-se apoi de-a lungul craterelor pleşuve înspre zenit, ca nişte fuioare delicate de fum argintiu. Sufletul privitorilor se încărca atunci, nu atât de admiraţie, cât de o inexprimabilă teamă, ca nu cumva forţa vitală presimţită în peisajul insolit să se risipească în neant.
Poate acest sentiment, ori altul, să-i fi determinat pe cei de pe munte să celebreze evenimentul natural cu dansuri frenetice în timpul cărora strălucirea crispată a ochilor implora, parcă, minunăţia de pe creste să nu se stingă încă, să mai rămână printre ei.
Ascuns după un grup de stânci roase de vânt, Valentin urmărea, cuprins de înfiorare, spectacolul atât de neobişnuit. Frenezia jucătorilor îl pătrundea adânc. Fără a se mai gândi la un eventual pericol, ieşi pe platou amestecându-se printre rândurile agitate. Nimeni nu părea să-l mai observe, preocupaţi, cum erau, de aburii tot mai strălucitori ce se înălţau învolburaţi. O lumină purpurie învălui totul, în timp ce chipul tuturor păru că se întunecă brusc. Nu vedea în jur decât siluete groteşti, ca de păcură, împietrite hieratic, ca o pădure fermecată. Exact deasupra capetelor lor s-au aprins lumini orbitoare, pâlpâind în jurul unor nuclee de un negru intens.
Din loc în loc se auzi un zgomot abia simţit, părea că-n orificii apărute din pământ se scurgea fâşâind nisip mărunt. Ţi se părea că eşti înconjurat de o mulţime de clepsidre naturale ce se înfundă în abis. Cum orificiile se măreau, creştea şi zgomotul interior, un zuruit mereu mai persistent, în timp ce dansatorii exaltaţi se prăbuşeau, pe rând, în goluri subterane, stând încordaţi şi fermi, cu braţele în sus.
Curând şi Valentin simţi că-şi pierde echilibrul, se repezi pe o platformă de granit care-i păru mai rezistentă, dar tremură puternic în cădere, simţi prin braţe săgetându-l, abrupt, câte un junghi de foc, apoi o linişte adâncă-l înfăşură privind cu detaşare cum se surpau pe lângă el stânci, arbori, animale mărunte şi mai mari, printre mulţimile inconştiente de oameni ce dansau căzând, tot mai încet, în gol.
Simţi că abia mai poate respira. Prin neguri, nori de praf privirea nu străbate. Vacarm asurzitor, un huruit sinistru, prin care vaierele ascuţite abia se mai disting. Inconştient aproape, simţi cum mâinile sale se prind, se încleştează de-un stâlp metalic ramificat cu ramuri rotunjite dintr-o structură amplificată din care nu distinge decât un mic fragment. Indiferent la tot ce se întâmplă, realizează doar că nervii săi suprasolicitaţi se prelungesc în lungul structurilor din ţesătură fină de metal, până departe în adâncuri neştiute. Impresii de neimaginat îl cuprind, doar o fracţiune de secundă, apoi îşi simte muşchii împietriţi trăind o altă viaţă, paralelă cu a lui, pe care nu şi-o mai poate controla, nici urmări, ca într-un vis ciudat ori, mai exact, ca într-un coşmar.
În timp ce praful se ridică lent, imaginea se limpezeşte. O privelişte stranie, solemnă, gravă şi, în acelaşi timp, complexă şi plină de neprevăzut. Privirea pătrundea prin nesfârşite schelării subţiri, în care lumini metalice se reflectau cu irizări multiple. Din loc în loc, ansamblul diafan era susţinut pe mari coloane arcuite fin care-i dădeau impresia surprinzătoare c-ar fi alcătuite din fildeş alb-gălbui.
Privind atent, Val desluşi, din loc în loc, platforme suspendate la locul de-ntâlnire al masivelor coloane, unite între ele cu scări înguste răsucite, după modelul şurubului fără sfârşit, apoi cu poduri prevăzute cu balustrade înclinate în toate direcţiile admise de cele trei dimensiuni. O clipă îl cuprinse ameţeala, apoi îşi reveni văzând în depărtare oameni înveşmântaţi în diferite feluri, urcând şi coborând încet pe scările abrupte. Obişnuit deja cu ciudăţeniile planetei, se hotărî să nu-şi mai pună întrebări şi să pornească, lent, pe prima scară, doar va găsi într-un sfârşit pe cineva. Şi nu păru surprins la constatarea că gravitaţia redusă îl ţine pe scară solid, indiferent în ce poziţie s-ar fi aflat.
Ajuns pe platforma primei colonade, Valentin o înconjură vrăjit de complexitatea structurii nesfârşite în care se afla. Îi era clar acum că sta în mijlocul unui cristal imens, fără sfârşit. Găsi şi-o mică deschidere ovală în zidul rotunjit. Privi în interior. Beznă adâncă; în jos, caleidoscop feeric, vitralii colorate viu în mii de forme suprapuse geometric. Privi pieziş; nimic, gol absolut.
Închise ochii brusc, pătruns de o imagine familiară pe care nu-şi imagina să o găsească aici. Vedea atât de clar interiorul astronavei, pe Sofroleian Cugetătorul ţintind sfredelitor planeta în căutarea unui punct de aterizare ideal, pe Luciano Gentile, amicul său nedespărţit din perioada testelor preliminare, pe enigmaticul Red Haston, tăcut şi atât de expresiv în laconismul său de nepătruns, în fine, pe hazliul Robert Peterson, copilăros în aparenţă, de fapt, un specialist nepreţuit. I se păru că poate chiar să le vorbească, dar studiau preocupaţi traseul şi suferi cumplit că nu putea interveni în ajutorul lor.
O revăzu apoi pe Dora, adormită în sarcofagul ei blindat. Simţi, fără să ştie cum, că poate să trăiască ce simte ea, de la distanţa aceea uriaşă. Un frig intens o copleşi dar, concentrându-se puternic, izbuti să împingă gerul lent din sine prin liniile de forţă închipuită ale giganticului cristal în care se găsea, în zonele îndepărtate dinspre periferie. Efortul uriaş îi aminti, ca în vis, de ultima distanţă parcursă spre vârful unui munte asiatic. Ca şi atunci îl sufoca absenţa, mereu mai evidentă, a oxigenului din atmosferă, părea că urcă-n spate milioane de tone de bagaj, că nervii supraîncordaţi nu mai rezistă unor asemenea solicitări. Simţi în piept durere ascuţită, aproape de nesuportat, călduri insuportabile îi invadară pieptul şi respiraţia îi deveni un chin. I se păru că vede scene groteşti, cum mii de inşi, în negru absolut, împingeau cu răngi o bară încinsă în interiorul unui vechi furnal, mulţimi de vagabonzi cum hăituiau un câine; elefanţi pitici dărâmând păduri de palmieri, şi-n fine un ghebos luptând să iasă dintr-un smârc. Totul se contopi apoi într-o lumină caldă în care chipul Dorei apăru îmbujorându-se încet. Un zvon asurzitor de sonerii, capacul sarcofagului e dat în lături, ea se ridică zgribulindu-se de frig, priveşte cu uimire în jur, apoi se face întuneric. Iar Valentin, pierzându-şi cunoştinţa, se prăbuşi încet lângă coloana pe care urca încolăcindu-se un firicel de fum.
*
Modulul de coborâre Falcon-3 se aşeză înconjurat de nori de fum şi pulberi răscolite la şase kilometri vest de Marea Piramidă. După un timp, chepengul se deschise şi apăru, aproape temător, un cap rotund, metalic. Prin vizieră sclipeau iscoditor ochii lui Luciano. Ceea ce văzu păru să-l mulţumească aşa că, peste nu mult timp, uşile grele se deschid cu un pocnet sec, iar scările metalice se-nfig în sol cu gheare ascuţite. Seismografele mărunte înregistrează istoricul eveniment, sub forma unui tremur abia simţit al solului. Apoi cei cinci coboară, filmează, fac fotografii, înalţă un drapel, montează aparate, culeg mostre de sol, adună plante, ridică un cort şi se retrag. A doua zi pornesc la drum cu un electromobil spre grandiosul monument care se vede profilat pe munţi ca într-o ilustrată de succes.
Dintr-un tufiş adulmecă o vietate, poate hienă dar mai mare, ce-şi înalţă botul spre zenit şi urlă dureros. Dintre păduri răspund în cor prelung şi jalnic alte hiene. Şi păsări negre zboară lopătând din aripi maiestuoase, rotindu-se în zbor planat din ce în ce mai strâns.
Moment solemn. Înfioraţi de măreţia priveliştii, cei cinci privesc în jur; îşi cântăresc în gând voinţa, tăria de a rezista. Vor înfrunta un adversar teribil, necruţător, atent la orice slăbiciuni. Îi intuiesc puterea aproape nesfârşită, dar sunt convinşi că, până la urmă, vor izbuti.
Sunt hotărâţi dar, în adâncul sufletului, fiecare păstrează ascunsă-o teamă, o îndoială: îl vor găsi pe Valentin?
(Fragment de roman)
|
