|
DAN FLORIŢA-SERACIN
CROAZIERA
Privise mult timp, înfiorat de presimţiri, dârele violacee ale luminii becului de veghe. Zumzetul motoarelor părea mult atenuat faţă de noaptea trecută. O explicaţie ar fi fost aceea că vasul îşi diminuase dintr-un motiv sau altul viteza. Probabil că distanţa până la următoarea escală era mai mică, îşi spusese. Apoi gândurile îi fugiseră la Angela. Sperase toată ziua să-şi facă de undeva apariţia. Poate se aşteptase ca el să o caute, să întrebe de ea în stânga şi în dreapta. Nu o făcuse. Deşi femeia îl lăsase să trăiască cu speranţa că ar putea-o reîntâlni în aceeaşi zi, s-ar fi putut ca, prinsă cu cine ştie ce probleme, să-i fi venit greu să-şi facă timp pentru o revedere. Dar chiar să nu mai dea niciun semn de viaţă!... Ori, dimpotrivă, poate simţea plăcerea să se ştie căutată, de a-l vedea că nu-şi află locul în dorinţa de a o găsi. Nu, o asemenea satisfacţie nu era dispus să-i ofere.
Valentin simţea parcă o mână împingându-l spre Angela şi o alta trăgându-l în acelaşi timp îndărăt.
Cutreierase peste zi prin port, o localitate ale cărei clădiri, deşi cu două - trei etaje unele, se dovediseră a fi minuscule în comparaţie cu uriaşul pachebot tras la chei. Abia acum îl putuse contempla nestânjenit din exterior. M.S. I. Franko avea trei rânduri de hublouri în bordaj. Urmau deasupra alte trei rânduri de ferestre drept-unghiulare ale cabinelor de clasă superioară. Oamenii, câţi rămăseseră la bord, păreau nişte furnici preocupate să-şi aprovizioneze imensul muşuroi plutitor. Văzuse cele şase mari bărci de salvare suspendate în vinciurile lor. Probabil tot atâtea se aflau şi la tribord. Să fi fost suficiente la o adică pentru cei circa şase sute de pasageri – cărora li se adăuga personalul navigant – câţi aflase că erau îmbarcaţi pe impunătoarea navă de aproape două sute de metri? Această întrebare era încă o dovadă a defetismului său incurabil, de care Olimpia obişnuia să facă haz: Sărmanul de tine, parcă ai trăi mereu, ca în poveste, sub ameninţarea prăbuşirii drobului de sare! Neajutoratul meu, îl alinta sentimentală alteori, privindu-l cu duioşia unei mame care-şi contemplă protector odorul neputincios. O singură dată adăugase acestor cuvinte alte câteva, oftând: Va veni o vreme când va trebui să-ţi dau, totuşi, drumul în lume. Să te arunc în apă şi să-ţi spun: înoată. În pofida insistenţelor sale, nu-i explicase ce semnificaţie aveau ultimele ei vorbe.
Cumpărase de la o tarabă nişte nimicuri cu preţuri derizorii. Între ele un tricou, având pe piept imprimat conturul insulei Cipru, cu trei litere eline, ΣΤΥ, trasate cu roşu în interior, şi o statuetă din lemn de santal a lui Shiva, rătăcită printre nişte tanagre grosolan contrafăcute. Zeul, cu chipul şi trupul efeminate, era înfăţişat gol până la brâu, executând o mişcare graţioasă din şold, ca şi cum ar fi interpretat un dans ritualic. Parcă plutea deasupra unor frunze de lotus. Unde mai văzuse recent nişte frunze asemănătoare? A, pe completul de plajă al Angelei. Se întorsese mai devreme decât ceilalţi la bord, în speranţa că o va reîntâlni.
Spre seară se instalase la un pahar de vorbă cu doctorul Werner, cedând insistenţelor acestuia, într-un colţ al restaurantului-bar Pinguin. Obosise să mai cerceteze cu privirea dacă Angela nu se iveşte în cele din urmă de undeva. Doctorul Werner se oferise să facă cinste. Curând după ora prânzului, le bătuse în uşa cabinei stewardul care răspundea de sectorul lor. Îl înştiinţase pe Werner că, urmare a sesizării depuse imediat după îmbarcare la Bordreisebüro, după cum el însuşi îl sfătuise, i se aprobase transferul într-o cabină de două persoane la un nivel superior. Nu mai plec, îi spusese doctorul stewardului. Cine ştie peste ce idiot pot da acolo!... Deşi Valentin se simţea măgulit de faptul că doctorul preferase să rămână în compania lui, invitaţia acestuia nu-l încântase prea mult. Ar fi rămas mai curând să contemple, la fel ca în seara trecută, spectacolul înserării de pe una din punţile superioare, dar nu în dreptul clubului de noapte Fregata, ci urcând pe Brücken Deck, în vecinătatea cabinelor de lux, unde descoperise locul cel mai liniştit de pe întreg pachebotul.
Din toată conversaţia purtată cu Angela în dimineaţa acelei zile, mai vie îi rămăsese în minte insistenţa cu care ea se interesase de Adina şi de maladia acesteia. Spunându-i că nu cunoştea detalii despre boala Adinei, nu minţise. Când îl întâlnise întâmplător la Cluj pe Tavi, fratele ei mai mare şi fostul său prieten, se putea exprima aşa, căci întrerupseseră orice comunicare în ultimii ani, acesta îi destăinuise că Adina ar suferi de grave tulburări endocrine, hormonii le joacă femeilor adesea cele mai urâte feste, declanşate din pricina maternităţii, ziceau medicii, din pricina lui Hodoşan, susţinea morţiş el, a acelui individ beţiv şi depravat care a jucat un rol funest în viaţa surorii lui. Nu, nu e vorba de boala Norei, ştiu că te-ai gândit la asta, toată lumea se gândeşte la asta, am primit asigurări că e ceva pasager, trece după o anumită vârstă, ţinuse Tavi să adauge, dar tocmai insistenţa cu care el încerca să-i alunge din minte suspiciunea că Adina ar putea fi schizofrenică, la fel ca mătuşa ei, dădea de bănuit. Şi mai era ceva care îl făcea să presupună că lucrurile stăteau mult mai rău decât voia Tavi să mărturisească, faptul că sentinţa în procesul de divorţ intentat de Hodoşan se pronunţase în favoarea acestuia încă de la prima înfăţişare. Amănuntul îi scăpase lui Tavi fără să vrea. Or, mai ales în condiţiile dinainte din decembrie ´89, asta nu se putea întâmpla, aflându-se şi un copil la mijloc, decât într-o singură situaţie: boala Adinei era atât de gravă, încât convieţuirea soţilor, potrivit textului legii, nu mai era posibilă. Aşadar, ceea ce domnul Rece îi împărtăşise în urmă cu un an, el bănuia cu mult înainte. Dar un om onest nu colportează bănuieli.
Singurul lucru care a rămas de disputat în instanţă, îl mai informase Tavi, a fost atribuirea îngrijirii şi creşterii copilului, dar cum Hodoşan nu a emis pretenţii în această privinţă, şi normal, că nici până atunci nu-i dăduse fetiţei sale o prea mare atenţie, părinţii mei au fost desemnaţi, la cererea lor, tutorii acesteia.
După întâlnirea de la Cluj îi scrisese lui Tavi, căci la numărul de telefon pe care el i-l dăduse nu răspundea nimeni, exprimându-şi dorinţa de a le face o vizită Mileştilor, mai ales că fusese solicitat să participe la nişte cursuri ce urmau să aibă loc la Izvorul Mureşului şi putea să-şi întrerupă cu uşurinţă pentru o zi, sau pentru câteva ore măcar, călătoria într-acolo. Chiar îi propusese lui Tavi să-l aştepte cu maşina în gară la Unirea, pe unde-i trecea trenul, dar el nu-i răspunsese. O făcuse mult mai târziu, invocând nişte scuze pentru justificarea întârzierii răspunsului său, când de preconizata lui vizită nici vorbă nu mai putea fi. Luase felul de a proceda al lui Tavi drept o respingere a ofertei sale de a-i vizita pe Mileşti, aşa că nici cu ocazia întâlnirii cu foştii colegi în urmă cu un an la O.M. nu mai ceruse permisiunea să le calce acestora pragul. Deşi ştia că Tavi plecase între timp cu un contract în Egipt.
De comportamentul Norei, sora mai mică a doamnei Milea, Valentin nu putea să-şi amintească altfel decât cu oroare. O văzuse de vreo două ori numai, căci familia o ţinea sechestrată într-una din camerele de la demisolul încăpătoarei sale case, de aceea n-avea voie în timpul vizitelor sale sub niciun motiv să coboare la demisol. Într-o zi, se pare căutându-l pe Tavi, încălcase din nebăgare de seamă interdicţia, căreia, de altfel, chiar şi copiii familiei Milea trebuiau să i se supună, şi coborâse totuşi. Zărise acolo două uşi şi intrase pe una, îndărătul căreia i se păruse că aude zgomot. Pătrunsese astfel într-o cameră destul de spaţioasă, dar scundă, în care erau risipite vraişte tot felul de lucruri, obiecte de îmbrăcăminte mai ales. Acolo, în faţa unei mese de toaletă, descoperise cu surprindere o femeie cu desăvârşire goală, contemplându-şi trupul şi făcând schime propriei imagini reflectate într-o oglindă ovală. Valentin nu mai văzuse niciodată o femeie nudă şi rămăsese pironit locului de uimire. Privit din spate, corpul femeii arăta bine proporţionat, destul de vânjos, cu pielea de o albeaţă stranie. Când, peste ani, o cunoscuse pe Olimpia, trupul acesteia, şi el minunat clădit, îi amintise de cel al femeii descoperite la subsolul casei Milea. După ce curiozitatea i se mai risipise, în sufletul lui începuse să pătrundă groaza. Pentru că de la frumosul ei trup, privirea îi fugise iarăşi spre imaginea chipului femeii reflectat în oglindă. Neobservându-l, după toate aparenţele, ea continua să-şi facă sieşi cele mai groteşti schime. Părul îi cădea în dezordine, acoperindu-i cu viţe lungi obrajii. Dar cel mai mult îl înspăimântaseră pe Valentin ochii acesteia, larg deschişi, imobili şi sângerii.
Cuprins de panică, dându-şi seama de consecinţele pe care le-ar fi putut avea nesăbuinţa lui de a coborî la demisol, se retrăsese pe uşa rămasă deschisă în spatele său şi o luase la picior, preocupat să se îndepărteze de acel loc bântuit, simţea, de forţe malefice. Nu destăinuise nimănui experienţa trăită atunci, dar ezitase zile bune să revină în casa familiei Milea. În cele din urmă, dorinţa irezistibilă de a o vedea pe Adina, căci se aflau, după câte îşi amintea, în plină vacanţă, îl făcuse să-şi abată din nou paşii spre vila lor, nu înainte însă de a-şi impune să nu mai depăşească nici măcar cu un pas perimetrul livingului de la parter. Curând după aceea, nici să fi vrut n-ar mai fi putut-o face, fiindcă Mileştii îşi asiguraseră serviciile unui cerber feroce, o namilă de câine gata să imobilizeze pe oricine ar fi îndrăznit să circule în afara spaţiului destinat primirii vizitatorilor.
Pentru a urca împreună cu Valentin în seara aceea până la restaurantul-bar Pinguin, aflat la nivelul D, adică pe Salon Deck, doctorul îmbrăcase pantaloni albi şi un sacou albastru cu nasturi bombaţi de metal, încât numai lipsa epoleţilor şi a treselor de pe mâneci îl făceau să nu poată fi confundat cu cei din personalul navigant. Comandase băutură şi li se adusese un vin rubiniu, uşor taninat, pe care îl degustase asemenea unui cunoscător, adică îl făcuse să oscileze în pahar şi îl mirosise cu atenţie la început, îl clătise apoi câteva clipe bune în gură, pentru a declara în cele din urmă că merge. Te va ajuta în caz că pescuieşti ceva la bord, îi spusese râzând lui Valentin, căruia îi trebuise oarecare timp să-şi dea seama la ce se referise, de fapt, doctorul. Am văzut ieri seară la Bordreisebüro o tipă…, adăugase el râzând, ai putea să-ţi găseşti treabă pe acolo ca s-o cunoşti!
Convorbirea se urnise greu din loc, Valentin, ca de obicei în prezenţa unor persoane cu care nu mai avusese până atunci de-a face, îşi rumega excesiv de mult în minte replicile, dar stimulat de alcool – Olimpia, care ştia ea ce ştia, îl sfătuise în stilul ei că, atunci când bea, ar fi bine să-şi cam ţină gura – îşi dăduse în cele din urmă drumul şi, din vorbă în vorbă, ajunsese să povestească despre debutul carierei sale în orăşelul N., unde rămăsese până când îl chemaseră, la ceva timp după absolvirea facultăţii, să-şi satisfacă stagiul militar. Îl găsiseră cu o meteahnă la recrutare şi nu-l încorporaseră odată cu ceilalţi din contingentul său.
La N. ai fost? se arătase brusc deosebit de interesat de acest amănunt doctorul. Aşadar la N.? Dar eu am copilărit acolo, dragul meu, n-ai auzit cumva de familia maistrului Werner? Al fostului Obermeister Werner din uzina care-i aparţinuse înainte de război lui Auschnit?
Parcă am auzit, mărturisise politicos Valentin.
Acest Werner a fost tatăl meu. A murit în ´69. Era de mult pensionar. Apucase să iasă la pensie, după noile legi, pe la vreo 55 de ani. Suferea de trombopatie, asta i-a pus capăt vieţii, accident cerebral şi Schluß!...
Doctorul făcuse o pauză, cercetând cu luare aminte modelele incizate în sticla paharului său. Parcă s-ar fi întrebat în sinea lui dacă merita sau nu să converseze pe această temă. Probabil însă că alta nu-i venea în minte. Vorbise despre moartea tatălui său pe un ton neutru, ca şi cum ar fi comunicat o informaţie despre un pacient oarecare. Doar rictusul din colţul gurii părea să i se fi amplificat puţin. Fusese consecinţa unei lovituri care îi secţionase aproape întreg obrazul până la limita maxilarului inferior, apucase deja să explice, arătase oribil cândva, dar un plastician, mână de aur, îi redăduse înfăţişarea omenească. Numai funcţiunea unor nervi secţionaţi n-o mai putuse restabili.
Am fost o familie numeroasă, hotărâse că continue doctorul. Acum nu mai am decât o soră la N. Stă în casa părintească. S-a măritat cu un român. Pavelescu se numeşte, posibil să-l fi cunoscut.
Valentin îşi clătinase cu regret capul. O nemţoaică măritată cu un Pavelescu?... Îşi încreţise fruntea, simulând încercarea de a-şi reaminti persoanele evocate de interlocutorul său.
Mama şi sora mai mare mi-au fost ridicate şi duse, împreună cu alţi nemţi din N., curând după război în Rusia, sunt convins că de tragedia asta ai auzit, insistase doctorul. Tata se afla în fabrică atunci când au apărut camioanele ălora, iar muncitorii săi, români cei mai mulţi, l-au ascuns în grabă în podul unei magazii şi au tăcut mâlc. Îl hrăneau pe ascuns din ujina pe care şi-o aduceau zilnic la lucru, ca să nu bată la ochi. Nimeni nu i-a destăinuit însă că soţia şi fiica mai mare îi fuseseră deportate. Când a ieşit din ascunzătoare, şi-a dat cu capul de pereţi, sărmanul! Nu-i putuse trece prin minte că ăia vor lua femei, ba chiar şi copii, căci soră-mea n-avea mai mult de optsprezece ani… Ea a rămas acolo unde au dus-o. A făcut cu unul, ceva mahăr prin lagărul ei, doi plozi şi a rămas. Dacă s-ar fi întors, ar fi trebuit să-şi abandoneze copiii. Acum n-o duce rău, după câte am aflat. În schimb, mama a murit de dizenterie chiar în timpul transportului spre lagărul de muncă…
După aceste ultime vorbe, rostite cu glas uşor gâtuit, doctorul se oprise brusc din relatare. Se mai auzeau doar muzica, din fericire lipsită de stridenţă, a barului şi vocile scăzute ale convivilor din preajmă.
Pavelescu aţi spus? întrebase în c0ele din urmă Valentin, dornic să arate că era interesat de povestea lui Werner. Dar sunt destui Pavelescu la N. Cele mai răspândite nume acolo sunt Pavelescu şi Mischinger. Dintre nemţi, majoritatea sunt Mischinger. Vorbă fie, nemţi. Pentru că pe timpuri, pe la sfârşitul secolului trecut*, au fost aduşi acolo, ca muncitori la Fabrica de Fier tocmai înfiinţată, mai mulţi austrieci, cehi şi slovaci. Limba lor comună era însă germana, de aceea li s-a spus tuturor nemţi. Chiar şi românii ajunseseră să vorbească în fabrică nemţeşte, altfel nu se puteau înţelege cu şefii lor. Aşa am auzit.
_________
* Sfârşitul secolului al XIX-lea (n.a.)
Adevărat, Mischinger, îi întărise spusele, înclinând de câteva ori din cap doctorul. Am fost coleg de şcoală cu câţiva Mischinger. Iar cel mai bun prieten al meu s-a numit Rudi. Rudolf Mischinger.
În patul de dedesubt, tovarăşul de călătorie gemuse în somn. Apoi bolborosise câteva cuvinte neinteligibile. Era furios, pretinzând cu îndărătnicie ceva unui personaj care-i apăruse în vis. În cele din urmă îl auzise întorcându-se suspinând de pe o parte pe alta. Băuseră cam mult cu o seară înainte. Când venise vorba de prietenul său Rudi, amintirea acestuia parcă îi dăduse ghes doctorului să bea. Deşertase paharul cu mai multă grabă decât până atunci. În ochi îi apăruseră scântei de mânie. Nici măcar când rememorase drama familiei sale nu lăsase impresia că ar fi pe cale să-şi piardă calmul. Evocarea acelui Rudi însă părea să-i amplifice o revoltă care-i mocnea fără contenire în suflet. Dacă n-a auzit cumva de povestea lui Rudolf Mischinger, îl întrebase.
Valentin îşi plimbase privirea prin incinta barului, spre rafturile ticsite de sticle, spre aplicele cu tuburi de neon de pe pereţi, spre figurile zâmbitoare, destinse ale oamenilor de la celelalte mese. Ştiţi, îi spusese în cele din urmă cu vinovăţie lui Werner, din pricina aerului supărat al acestuia, în cei vreo doi ani, câţi am petrecut la N., n-aveam cum afla prea multe amănunte despre trecutul localităţii şi al oamenilor ei. De altfel, n-am prea avut legătură cu localnicii. Doar cu părinţii elevilor cărora le-am fost scurtă vreme diriginte…
Înţeleg, înţeleg, îi întrerupsese şirul scuzelor doctorul. Iartă-mă că am pus problema în felul ăsta. De fapt, nimeni de vârsta ta nu cred s-o mai ştie. Nici măcar cei din partea locului.
Poate vreo doi numai, dintre cei care au apucat şi alte vremuri. Alta este lumea la N. acum. Pentru mine este o lume străină…
Motoarele navei parcă începuseră să-şi sporească turaţia. Zumzetul lor se răspândea iarăşi cu tărie prin toată structura nivelului inferior al acesteia, împiedicându-l să adoarmă. Aşa-i trebuia dacă se zgârcise şi nu achitase costul unui loc mai scump. Vei avea parte de zgomot, îl avertizase Olimpia, examinându-i chitanţa primită în schimbul banilor plătiţi. Dar tu de unde ştii? o întrebase intrigat. De unde ştii?!... îl imitase ea, luându-l în derâdere. Un loc la acest preţ se află cu siguranţă într-o cabină amplasată deasupra calei. Dacă vrei, ţi-o şi descriu cum arată!...
Îl invidia pe doctorul Werner, care părea surd la toate zgomotele din timpul nopţii. Vasul îşi reluase cursa odată cu lăsarea serii. Încă înainte ca soarele să apună, Valentin urcase pe punte. Multă lume procedase la fel, ca să asiste la complicatele manevre de ieşire din radă, schimbând de sus semne amicale cu cei rămaşi pe chei. Un grup compact însoţise o tânără pereche care se îmbarcase pentru călătoria de nuntă. O femeie corpolentă, poate mama miresei, fluturase cu insistenţă o batistă albă, apoi şi-o dusese la obraz, izbucnind în lacrimi. Weine nicht, mein Schatz! strigase unul dintr-un grup de tineri nemţi aflaţi pe puntea de promenadă, stârnind hohote de râs între compatrioţi. Un mic remorcher, scoţând din abundenţă fum de motorină arsă, îşi proptise botul în babordul pachebotului, împingându-l spre larg. Lui Valentin, plecarea i se păruse mult mai puţin interesantă decât aceea din seara trecută. Apoi lumea se rărise în jurul său, el rămăsese totuşi să admire, în timp ce se îndepărtau treptat, reclamele luminoase de pe clădirile din vecinătatea portului, surprinzător de variate şi multicolore. Se vede că vii dintr-o ţară eliberată recent de comunism, îi spusese doctorul Werner, punându-i o mână pe umăr. Şi mie mi-a mărturisit nu de mult cineva: Dom’le, ştii ce m-au impresionat mai tare când am ajuns în Vest? Reclamele. Nu-mi puteam lua ochii de la ele!... Doctorul se ivise pe neaşteptate, purtând acel costum semănând cu o uniformă, având ancore în relief pe nasturii aurii. Fusese momentul când îl invitase să urce împreună la restaurantul-bar Pinguin.
Ar fi trebuit să se simtă bine acolo, vinul îi plăcuse, era o atmosferă calmă şi destinsă. Dar ceva îl neliniştise pe măsura trecerii timpului până la enervare. Fusese toată seara silit să privească în direcţia unui semn triunghiular, rămas pe lambriul înalt, furniruit, din spatele interlocutorului său, probabil în urma lovirii lui cu un obiect contondent. Iar în interiorul triunghiului i se părea că distinge un ochi care îl fixa cu îndărătnicie. Toată seara încercase să ignore căutătura insistentă a ochiului aceluia. Îi venea să-l roage pe doctor să facă schimb de locuri, dar nu găsea niciun pretext pentru a-şi justifica dorinţa. În anii copilăriei, intrând cu mamă-sa pentru prima oară într-o biserică catolică, aproape amuţise de spaimă descoperind deasupra altarului triunghiul magic şi ochiul din mijloc aţintindu-l cu severitatea învăţătorului Schitea. Era socotit vinovat de ceva, îşi spusese atunci. Aşa eşti privit numai când ai făcut o trăsnaie. Făcuse în ultimul timp, într-adevăr, nu una, ci mai multe, şi stătea în cumpănă întrebându-se pe care din ele i-o ştiau, pe ce motiv fusese pârât. Învăţătorul se trăda de obicei: Ia spune, unde ai fost tu ieri?... îl întreba, sau altceva de genul acesta. Dar în biserică nimeni nu-l întreba nimic şi asta îl vâra în sperieţi. Teama de necunoscut!... De acolo, de sus, din mijlocul unui snop de raze vopsite în auriu, îl privea tocmai necunoscutul!
(fragment de roman)
|
