|
CRISTIAN GHINEA
DIMINEŢILE LUI ERZILIUS
Făcu din nou mişcarea aceea înceată, nepământeană, desprinsă parcă dintr-o peliculă absurdă. Îşi ridică alene spinarea buboasă din bulboana cea verde, apoi rupse vălul de mâzgă ce-i aburea vederea.
Chipul i se limpezea greu, în lumina amară, mahmură, nelămurită a zorilor, pe măsură ce maxilarul încleştat, fruntea teşită şi bărbia ascuţită, făcută piron, se adunau într-un singur plisc de oţel.
Un cap ciudat de şopârlă, cu privire cenuşie şi fixă, ăsta era chipul lui hotărât, ridicat în dimineaţa sângerie. Ridicat ca un topor greu, ca o secure ghintuită, în răsăritul hâd, prevestit de răcnetul amplificat prelung de pădurea de oţel ce se întindea hăt în jur.
Strigăt de luptă, urlet neînduplecat.
Căci Zeii fuseseră forţaţi să negocieze cu creatura din mlaştină, cu mormanul acela acoperit de muşchi şi turbă, în care era înfipt un cap bizar, răsturnat spre cer ca un deget acuzator: da, astăzi Zeii trebuie să dea socoteală. Azi!
“Azi! Azi...” – se trezi cu vorba tăioasă, rătăcită din vis, răsunându-i încă în urechi. “Azi” se anunţa o zi proastă, cu ghinion. O ştia deja după ştirile catastrofice de la radio, după devălmăşia veselei îngrămădite ostentativ pe rafturile murdare din bucătărie, după cafeaua amară, cu gust de plumb, pe care o bău cu înghiţituri grele, după papucii în care se împiedică atunci când dădu să intre la baie.
Ajunse la birou în ultima clipă, ud leoarcă după marşul forţat pe care fusese nevoit să-l facă, doar pentru că autobuzul nu binevoise să oprească în staţie sau pentru că edilii desfiinţaseră pe şest staţia ori, cine ştie, renunţaseră definitiv la transportul în comun.
Aflat încă în transă, revăzu şirul de cefe roşietice ale colegilor, blegiţi la birourile lor precum corijenţii în băncile din spatele clasei şi pricepu că aici se ascunde încă un semn rău prevestitor.
Micii căţei ai marilor terminatori porniră să se agite încă de la “prima oră”, răspândind vestea şedinţei neanunţate, care putea să se lase cu orice, de la scandal la demiteri sau, Doamne fereşte, cu noi concedieri.
În sala de consiliu, Erzilius&Co îndurară ştiutele minute de tăcere glacială, până la apariţia precipitată a domnişoarei Fisku, noua stea în ascensiune a firmei – a cărei promovare fulminantă devenise subiectul favorit de bârfă printre conţopiştii, secretarele şi trepăduşii de la etajele inferioare.
Ritualul constipat al şedinţei fu inaugurat cu un salut rece... “Arbeit macht frei!”
După privirile fulgerătoare pe care le arunca în timp ce-şi aşeza laptopul, mobilul şi alte jucărele în capul mesei, se vedea clar că domnişoarei în ţinută office, mulată pe corp exact cât să atragă atenţia Cui Trebuie, îi plăcea la culme joaca de-a capitalismul.
Erzilius zâmbi obosit văzând cum vechea reprezentaţie – o piesă proastă şi nici măcar originală, era pusă din nou în scenă, cu acelaşi “succes”. Sigură pe efectele sale, domnişoara Fisku răsfoia febril prin dosare, proiecta diagrame pe pereţi, urmărind liniile frânte ale graficelor cu un laser ce tremura subtil, atât cât amploaiaţii cu feţe plouate să înţeleagă că bilanţurile respective o enervează, că nu e bine deloc, domnilor, că aşa nu mai merge, cât o să-mi mai pun obrazul pentru voi, că trebuie să luăm măsuri, să fim responsabili...
“Material prost” – gândi Erzilius, urmărindu-i şoldurile cu tendinţe de îngrăşare. “Îi dau maximum două, trei luni să se arunce cu fundul pe Cine Trebuie, altfel pierde la sigur partida – în fond, apar mereu şi mereu noi modele de fofo pe piaţă, e o regulă dură a competiţiei, de care, dacă nu e total idioată, va trebui să ţină seama.”
Se vedea treaba că scaunele câtorva şefi de servicii începeau serios să se clatine, pe măsură ce domnişoara Fisku perora păsăreşte. În felul ei, “miss” F. era o performeră: fata ştia că suprema impostură, cea sfidător-triumfătoare, este cea poleită cu sclipici şi aruncată cu ostentaţie în ochii lumii.
Erzilius continua să se distreze notând în agendă cuvinte alese din discursul nevroticei creaturi – “trend, background, advertizer, workshop”... Încerca să le găsească termeni echivalenţi, dar pe invers: Bagdadu’ şi jihadu’, ayatolahu’ şi molahu’, uragana Katrina şi cicloana Wilma – băi, ce bine sună cicloana “Uilma” – uite, despre astea două chiar ar putea să scrie o poezie.
Dădu să aştearnă pe foaie prima strofă, când unul dintre bunii săi colegi, turnătorul cunoscut de întregul colectiv drept “Acolitul Doi”, racolat pe bază de voluntariat, îl trase panicat de mânecă:
- Ce faci, mă, ai înnebunit?! Lasă mâzgălelile şi pregăteşte-te să-ţi aperi poziţia, nu vezi că şobolanii ăia de la Desfacere şi de la Mişcare au încasat-o deja, li se pregăteşte debarcarea, ia uite ce grafice le trânteşte gagica!
Acolitul avea dreptate – pe perete, undeva în stânga, proiectate într-o lumină difuză, se vedeau nişte linii frânte precum crestele zimţate ale Munţilor Alpi, care apoi coborau abrupt într-un fel de vale a plângerii, prelungită până la data fatidicei şedinţe.
Erzilius îi răspunse Acolitului cu un semn discret, iar acesta îşi plecă spre el profilul de hienă, grăbit să asculte astfel de destăinuiri ce puteau fi lesne traficate ca informaţii utile:
- Uite ce e, poţi să mă lămureşti cu o chestie? Dacă tot ne îndreptăm ca bezmeticii spre centura de fotoni care o să înghită cu totul planeta prin 2012, ce-ţi mai pasă de şedinţa asta, hait? Te îngrijorează nişte grafice, încălzirea globală sau gripa aviară? Tot aia-i, maestre, când ni se rezervă aşa o ieşire grandioasă din scenă, nimic nu mai contează! Nu te mai agita atâta şi admiră-i discursul ăsteia, văd că de când cu trendu’ şi advărtaizingu’ ai intrat în semierecţie!
- Du-te-n măta de rahat cu ochi – scrâşni printre dinţi Acolitul hienă – las’ că te prind eu la cotitură şi te lucrez la meserie, când nici nu visezi. De când te aştept...
Însă Erzilius puse repede stăpânire pe puntea de comandă, se decuplă automat de pe mesajul Acolitului şi redirecţionă vibraţia negativă spre emiţător, care primi în plin unda de şoc; profitând de clipa de descumpănire a adversarului, îşi potrivi cu un clic ultima cataramă a armurii mentale, aruncând grăbit o privire asupra armelor din rastelul încastrat în bordul metalic. Acum era esenţial să se concentreze şi, ştiindu-se în avantaj, să lovească fulgerător.
Şobolanul cu cap de hienă avu un scurt moment de derută la schimbarea atât de rapidă a peisajului, dar mai ales a luminii de neon, devenită brusc un fel de mâzgă verzuie, filtrată prin mii de trunchiuri de arbori, ancoraţi prin odgoanele lianelor, într-o mlaştină pestilenţială.
Într-adevăr, momentul fu foarte scurt. În secunda următoare, şobolanul-hienă fu decapitat, iar tigva lui, atârnată de scalp, ajunse din două mişcări la brâul unei abominabile făpturi cocoşate, ce părea că-şi duce traiul dintotdeauna în smârcurile din jur. Cu hârca bălăngănindu-i la cingătoare, oribila creatură se târî spre sălaşul improvizat între rădăcinile aeriene ale unui arbore secular, ce închipuiau un fel de templu gotic, de altar al jertfelor.
Cu pliscul de oţel lucind mat în lumina turcoaz, făptura Erzilia porni să-şi despice prada, pentru a-i suge lichidele vitale, dar aruncă repede hoitul, găsindu-l prea uscat pentru gusturile ei. Mai liniştită acum, se cuibări într-o firidă a încrengăturii lemnoase, făurind planuri de acţiune în penumbra plăcută. Două şiruri de degete metalice se iviră delicat din masa păroasă, despăturind cu mişcări chibzuite o hartă slinoasă, un plan de operaţiuni pe care-l atingea încet, în răstimpuri, cu gândul aiurea.
Aşadar, Cel Care Trebuie nu se arătase, mulţumindu-se să-i trimită doar un sol, un mercenar, un inconştient căruia i-a luat imediat piuitul. Ce urzeală măruntă! Dacă Zeul cel încruntat şi efemer dorise un mesaj, apăi şi-l primise acum cu vârf şi îndesat. Luă de pe jos craniul descărnat al turnătorului, cu câteva fâşii de piele şi smocuri de păr încă atârnânde, îl puse pe poliţa cu trofee din altar, zicând apoi apăsat, ca pentru sine:
- EU sunt cea dispusă să aştept, Z(m)eule!
Marele Arbitru al Universului încremeni acţiunea în acea clipă, care dură o mică eternitate, fără ca nimeni să-şi dea seama. Oscilă între ideea de a da banda înapoi, pentru a revedea succesiunea halucinantă a evenimentelor, sau să meargă mai departe, la un calup de “advertising”, vorba d-rei Fisku, ce continua să peroreze absurd undeva pe Pământ, la etajul şase al unui building de beton şi sticlă, unde litania de rit capitalist era în toi.
Marele Arbitru se hotărî pentru advertising şi apăsă tasta “play”: pe ecran începu să defileze şirul ştiut (şi prezis) de atentate, răpiri, violuri, pandemii, boli incurabile şi lecuiri miraculoase, aterizări ale primelor OZN-uri în deşert şi urcarea pe tron a fiului lui Buddha. Singura ştire nedifuzată îi fu adusă la cunoştinţă pe firul scurt: inventatorul motorului auto bazat pe folosirea apei în loc de benzină, care devenise de-a dreptul enervant cu descoperirile lui, suferise un subit atac de cord.
Plictist de atâta violenţă, Marele Arhitect îl mută înapoi pe Erzilius în fotoliul său de la etajul şase, scăldat în lumina crudă a neoanelor, înviorat de ideea că măcar acolo s-ar putea petrece ceva interesant...
Repriza a doua se arăta promiţătoare la capitolul suspans.
Erzilius îl urmărea pe colegul din cealaltă parte a mesei, care devenea din ce în ce mai cenuşiu la faţă. În rest, peisajul părea neschimbat: Cel Care Trebuie nu se deranjase să coboare în arenă. O lăsa astfel pe substituta lui să-l fixeze crâncen pe omul cu chip cenuşiu, în timp ce arunca vorbele cu o cadenţă ucigătoare:
- Prin inconştienţa dumitale, ne vedem lipsiţi, la ora actuală, de colaborarea cu cel mai important furnizor al nostru, client vechi şi fidel, care ne-a fost alături încă de la înfiinţarea corporaţiei. Pierderea acestui contract esenţial înseamnă...
“Înseamnă moartea individului cel cenuşiu de vizavi, aflat în pragul unei crize de inimă” – preluă Erzilius ideea. Alarmat, hotărî s-o oprească cu orice preţ, renunţând la instinctul de autoconservare pe care i-l dicta poziţia sa fragilă în cadrul întrunirii:
- Ce faci, măi Xena, nu vezi că-l omori pe omul ăsta? Vrei să facă un atac de cord aici, pe scaun, în mijlocul şedinţei? – întrebă el şi asupra sălii de consiliu se lăsă o linişte grea, punctată doar de paşii precipitaţi ai omului cenuşiu, care se îndrepta spre ieşire încovoiat şi cu mâna făcută cârlig la gât, încercând disperat să-şi desfacă nodul de la cravată.
Linişte, aşadar. Femeia-substitut se răsuci pe tocuri, lovită pe neaşteptate chiar atunci când se pregătea să plaseze efectul final: anunţarea reducerilor de personal, lista concediaţilor – dreptul de viaţă şi de moarte, lovitura de graţie, privilegiul râvnit al Ordinului Eficienţilor asupra existenţelor mărunte.
“Tocmai acum să-mi tai tu efectele, ticălosule! Tocmai acum, când Cel Care Trebuie s-a aplecat excitat asupra monitorului prin care urmărise desfăşurarea şedinţei-măcel. Tocmai acum, când trebuia să dau lovitura supremă în numele lui, să-i aduc lui Moloh capetele copiilor săi, ale foştilor favoriţi – pe tavă, tocmai acum te-ai găsit tu să te bagi?! Te-am desfiinţat, pe legea mea, te-am desfiinţat cu totul!”
Fără vreun motiv aparent, şedinţa fu brusc suspendată.
Erzilius decise într-o fracţiune de secundă tactica atacului rapid, ca şi în cazul solului lăsat de capul lui în junglă, în voia sorţii. De capul lui, vine vorba, căci fusese deposedat de ţeastă într-o clipă...
O reperă imediat pe d-ra Fisku pe coridor şi-i tăie la timp retragerea, apropiindu-se de ea calm, neînduplecat, cu câmpul mental ambalat la maxim, pentru a-i bloca orice reacţie. Nu făcuse greşeala să o urască, nici măcar pentru o clipă, ştia că emoţiile de orice fel scad concentrarea, iar eroarea i-ar fi fost fatală. Mişcarea îi ieşi perfect. Se antrenase îndelung pentru secunda în care avea să treacă pe lângă ea ca din greşeală, atingând-o uşor cu umărul, cu un gest firesc, aproape amical, total lipsit de ranchiună.
Pregăti atent secvenţa următoare, în care se va apleca după setul de fotografii sepia şi alb-negru, care căzură pe neaşteptate din mapa domnişoarei. Cu un gest cavaleresc, le va culege de pe jos şi i le va da, iar ea va face ochii mari, îşi va întinde machiajul ca o pospăială pe obraji şi va şopti cutremurată:
- Nu sunt ale mele! Nu vreau să le văd! Nu-mi trebuie, nu mi le arăta!
Iar el va zâmbi îngăduitor şi-i va înmâna pozele pe rând, cu un aer solemn, rostind rar:
- Linişteşte-te, nu are rost să te agiţi. Uite, aici eşti tu, la anul pe vremea asta, vezi? Pari fericită şi nu eşti îmbrăcată în negru, pari fericită, zic, pentru că maică-ta a murit – ştii, diabetul acela mai vechi, cu complicaţii – dar tu nu vei merge la înmormântare şi nu vei purta nici doliu. Nu vei sufla nici unui coleg de serviciu o vorbă despre moartea mamei, pentru că Ordinul Eficienţilor nu acceptă momente de slăbiciune, nu acceptă suferinţa, vrea numai oameni care gândesc pozitiv, angajaţi model, cu alură de învingători. Nu ţi-ai putut permite să te arăţi vulnerabilă, nici atunci şi nici acum, altfel, ştii bine, ar sări cu toţii ca rechinii pe tine, te-ar sfâşia în bucăţi! Ştii bine câţi îţi poartă sâmbetele atunci când eşti în graţiile şefului. Vei fi obligată să uiţi până şi ideea că ai avut un deces în familie. Şi, la urma urmei, pe cine interesează asta?!
Domnişoara Fisku începu să răsufle greu, implorând-l încă o dată:
- Gata, destul, am văzut destul!
- Domnişoară, încă n-am pomenit pe cineva atât de lipsit de curiozitate în ceea ce priveşte descifrarea propriului viitor. Hai să-ţi mai arăt o fotografie: asta-i luată peste doi ani. Te-ai îngrăşat cu vreo zece kile – se vede – şi nu-i de mirare, mâncai cu disperare, mai ales dulciuri, dăduseşi în bulimie... Sincer, erai de înţeles: s-a întâmplat lucrul acela de care te temeai cel mai mult, a apărut alta mai tânără, mai oportunistă, mai neruşinată, cu ţâţe mai obraznice sub rochia ţipătoare – cea care ţi-a luat locul în dreapta “Tatălui”, în Consiliul de Administraţie. Ai plâns atunci, ai plâns amarnic când ai ajuns acasă, ai ţipat şi ţi-ai înfipt unghiile în pereţi, dar ştiai că meciul este pierdut. În fond, Cel Care Trebuie nu este decât un bărbat, un mascul care, trecut de pragul critic al celor 50 de ani, adoră din ce în ce mai mult schimbarea.
Ai găsit totuşi tăria să te arăţi jovială în public, aşa apari pe toate pozele astea, o să trec peste ele, tu zâmbeşti acum ca să le faci la toţi în ciudă. Şi celor care nu-şi pot refuza plăcerea de a o juca în picioare pe cea căzută la baza piramidei, şi celor care te bârfesc în dosul birourilor, şi celor care clocesc planuri de răzbunare pentru câte zile fripte le-ai făcut la vremea ta sau doar aşa, de amorul artei...
Aici, Erzilius deveni iarăşi înţelegător, invitând-o pe domnişoara F. să ia loc pe un fotoliu, doar aşa, până se va relua şedinţa. Îi arătă fotografia unui coş de gunoi, instantaneu ce nu-şi avea parcă locul firesc în mormanul de poze căzute din plic.
- Aici ai început să bei – dacă te uiţi bine, observi în coşul ăsta de gunoi trei sticluţe din alea mici, cum au prin hoteluri. Aşa ai început: discret. Asta e după încă un sezon, după trei ani, când vei părăsi firma, obosită de hărţuieli şi vei trece la sticle mai mari. La început noaptea, apoi la lumina zilei şi apoi, chiar în loc de micul dejun. După câteva încercări nereuşite de reangajare (ce vrei, acum sunt preferate cadrele tinere, fără pretenţii şi cât mai imbecile, specimenul ideal la care se renunţă uşor şi fără remuşcări), vei face o cursă necugetată cu maşina cea argintie, singura amintire lăsată de Cel Care Trebuie... de cel care trebuie să se arate odată şi-odată la faţă. Astea-s pozele din portofoliul poliţiei: chestiile clasice, cu ploaia şi şoseaua, cu copacul scos din rădăcini, uite şi cordonul de jandarmi, Salvarea, echipajul de la descarcerare... Cum adică, unde e maşina? Acolo, pe câmp, în planul doi, doar nu vrei s-o vezi de aproape, nici n-am aici toată arhiva! Stai pe pace, n-ai murit, dacă asta vrei să ştii, te-au dus la spital. Uite, aici eşti tu în căruciorul cu rotile. Ai o figură bizară, ştii la ce te gândeai în clipa aceea? “Dacă mi-ar fi rămas măcar un trup, m-aş fi făcut prostituată”...
Dacă ţi-e rău, nu-ţi spun mai multe, povestea e banală, măi fată, oricum toţi ajungem ACOLO, nu-i aşa? Ei, ce zici? Ai spus ceva? Înţeleg că nu se mai reia şedinţa, nu? E-n regulă, le transmit eu băieţilor.
Dădu să se ridice, dar se împletici în ceva moale, căzut la picioarele lor. Priviră amândoi în jos şi văzură, în spaţiul dintre fotolii, o păpuşă dezarticulată, răsturnată pe podea, într-o postură grotescă. Domnişoara Fisku se privea pe ea însăşi, detaşată, lipsită de sentimente. Eliberată.
Erzilia ieşi de sub încâlceala de rădăcini, alertată de auzul ei fin. Văzu păpuşa răsturnată pe spate, cum zăcea pe covorul de frunze putrede, afundată pe jumătate în stratul de gunoi vegetal. În jur mişunau deja şopârlele carnivore cu coamă de leu şi câteva specii de tentaculate, aşa că Erzilia decise să nu se atingă de carcasa aceea umană, care începuse să se destrame cu repeziciune.
Minunându-se cât de uşor se depreciază carnea omenească, se retrase cu gesturi lente în bârlogul ei protector, întunecos şi cald.
Păstră pentru poliţa cu trofee doar setul de fotografii din trecutul-viitor sau viitorul-trecut, pe care le strecură lângă hârca trădătorului într-un plic pe care scrise tremurat, cu pliscul de oţel ivit din blana groasă: “Vanitate”.
Aşteptă apoi liniştită amurgul, pentru a-l răpune în zori pe Zeul Nopţii.
Se făcuseră două ceasuri din noapte şi stăpânul jocului nu primise încă deznodământul, dar nici nu încerca să i-l ceară lui Erzilius ca pe o taină destăinuită în avans. Încă de la numirea sa în funcţia de Mare Arbitru, încercase să se arate lumii ca un democrat. Destinul era destin, nu te puteai juca cu el, dar intervalele de oscilaţie în jurul Axei, precum şi gradele de libertate, puteau fi lărgite, în limite rezonabile. Aşa şi cu Erzilius: i se dăduseră destule dimineţi, Timp din belşug, dăruit cu trup în două lumi aparte, dar îngemănate, asemeni lui şi creaturii cu plisc şi trup de gorilă, ghemuită în sălaşul din inima junglei.
Erzilius avea timp. Simţea, ştia asta, pentru că, fără voia lui, tocmai fusese avansat la rangul Îndelung Aşteptătorilor, cei care poate că vor ajune Zei, într-o bună zi.
Nu se grăbi, aşadar.
Aşteptă răsăritul pentru a intra în biroul Cui Trebuie. O făcu cu un aer firesc, ştiind că cel pe care-l caută se află înăuntru. Nici n-avea cum să plece, era paralizat şi nu se putea mişca singur. Doar domnişoara F. ştia asta şi venea în taină, la sfârşitul orelor de program, îl lua în braţe, îl răsturna pe umeri şi-l căra cum putea, ca pe un sac de cartofi – ferit de ochii lumii – până în parcare, la maşină.
Din motive obscure, d-ra F. nu venise la rendez-vous în seara trecută, aşa că Cel Care Trebuie..., cel care trebuia să dispară, nu tresări atunci când auzi deschizându-se uşa cea grea, de nuc sculptat, ornată cu grifoni auriţi.
La drept vorbind, nu mai era în stare nici să tresară, în aşa hal îşi anesteziase simţurile după ce băuse toată noaptea, golind sistematic barul ascuns sub birou şi butonând, rând pe rând, monitoarele camerelor de supraveghere, care-i înfăţişau, într-o aură catodică ireală, şiruri nesfârşite de birouri goale şi holuri pustii, albăstriu-cenuşii.
Erzilius păşi în încăpere aproape umil, renunţând la orice pretenţie de învingător. Evita cu obstinaţie pasul imperial, plin de sine, pe măsură ce se apropia de biroul masiv. Acolo îl descoperi, prăbuşit în jalnicul său tron, pe cel care-şi zicea “Zeu” şi pe care alţii îl credeau chiar aşa, zeu: un trup şubred, slăbit de alcool şi ros de boală, un cadavru viu, care-i făcu semn stins cu mâna:
- Ia loc.
Erzilius se aşeză solemn, gândind că nu se simte deloc confortabil în postura asta de mesager al morţii. După o pauză în care cei doi se studiară fără patimă, cu un soi de curiozitate chiar, Erzilius se aplecă înainte şi zise rar:
- Eu ştiu că tu ştii că eu ştiu.
Fiinţa din spatele mobilei impunătoare simţi că trebuie să ia, pentru ultima oară, o postură demnă. Îşi îndreptă spinarea şi răspunse la fel de important, articulând rar:
- Tu ştii că eu ştiu că tu ştii.
Apoi căzu la loc, cu ochii întredeschişi.
Erzilius puse mâna pe vulturul din bronz masiv, cu aripile larg deschise, care trona somptuos pe un secreter cu intarsii. Era unealta ideală pentru a zdrobi ţeasta cuiva... Auzi vag îndemnul Celui Care Trebuia să dispară:
- Ştiu ce vrei să faci. Nu mai pierde timpul, fă-o acum!
Erzilius puse la loc vulturul şi rosti cu milă:
- Nu ştii nimic. Habar n-ai ce vreau să fac.
Şi, cu o mişcare amplă, trase perdelele grele de la fereastră, lăsând lumina tăioasă a dimineţii să inunde câmpul de luptă. Zeul nocturn pricepu că pierduse totul, încercă să mai zică ceva, dar capul îi căzu în piept şi amuţi pentru totdeauna.
Erzilius se apropie cu respect de mortul cel ilustru, punându-i o mână pe umăr. Ştia că, în chiar aceeaşi secundă, Ordinul Eficienţilor convoca un conclav de urgenţă, prin care alt Zeu urma să fie desemnat în locul celui detronat.
Erzilius mai zăbovi un moment, apoi se întoarse la secreterul cu ape şi intarsii, ornat cu zorzoane grele de bronz şi oase de elefant, luă statueta cu vulturul şi părăsi fără regret salonul.
O clipă, o clipă numai, opri în parcare, atât cât să taie cu lama laser a privirii sale funcţionărimea adunată în faţa sediului corporaţiei, secerându-i de la mijloc pe toţi, în frunte cu contabilul cel slugarnic, uitat în preajma tuturor şefilor, încă din vremea Epocii de Aur. Oricum, soarta le era pecetluită, pentru că noul Zeu urma să-i suprime pe toţi, in corpore, fără discriminări sau remuşcare.
Îşi întoarse pliscul de oţel înfipt în trupul mătăhălos, acoperit cu muşchi şi turbă, părăsind cu pas greoi locul masacrului. Erzilius se îndrepta, în sfârşit, spre casă, acolo unde va aşeza vulturul de bronz pe raftul cu trofee, sub inscripţia care-l aştepta de atâta amar de vreme: “Povara Gloriei”.
Pe drumul spre sălaş, mai făcu un popas în faţa statuii Marelui Idealist Luptător pentru Binele Omenirii, operă de artă realizată la comandă şi cam din topor de un artist amator, apoi abandonată undeva la marginea oraşului. Studie atent chipul ascetului de piatră, care îşi petrecuse aproape toată viaţa întemniţat pentru ideile sale, apoi nu se putu abţine să nu-l întrebe:
- Îţi place peisajul din jur, venerabile? Îţi place lumea asta, pentru care te-ai dat atâta de ceasul morţii? Eşti fericit acum?!
Cum nu primi vreun răspuns, dădu s-o ia înainte, dar se întoarse, ca fulgerat, la statuia ce-l aştepta spăşită în acelaşi loc. Strângându-şi la piept kit-ul de supravieţuire, îi aruncă grăbit un ultim cuvânt:
- Dobitocule!
|
