|
ANDREI MOCUŢA
TOM & JERRY
Tiptil, tiptil, motanul tatonează terenul, verifică împrejurimile, asigurându-se de lipsa competitorilor, foloseşte contrabasul drept prăjină şi execută un salt perfect peste gard, direct pe cuşca lui Spike. Cu paşi moi se asigură că acesta doarme. Prim plan cu dulăul adormit. Următoarea mişcare îi aparţine motanului: Spike e trezit de cunoscuta grimasă cu limba scoasă şi cele două palme la nivelul urechilor. Năuc, Spike iese afară, motanul pe cuşcă, are un ciocan de lemn în mână şi un rânjet cât nu cuprinde. O bătaie de inimă mai târziu dulăul se trezeşte legat fedeleş, cu un cucui de toată frumuseţea. Pisica încalecă uriaşul contrabas pe care, de data aceasta, îl foloseşte ca obiect săltăreţ. Cu o dexteritate caracteristic pisicească, îi aplică nefericitului un bobârnac peste nas şi îşi continuă saltul de cangur înspre balcon. Îşi drege vocea, acordează instrumentul şi dă glas:
I got a girl who's always late
Any time we have a date
But I love her, yes I love her
I'm gonna walk right up to her gate
And see if I can get it straight
‘Cause I want her
I'm gonna ask her
Is you is or is you ain't my baby
Maybe baby's found somebody new
Or is my baby still my baby true
O muscă neagră se răsfaţă în petecul roz cu mătreaţă al cărării îngrijite din păr. Ea intră în fugă cu un tub de insecticid şi ţipă la muscă să-şi mişte fundul ca să poată s-o omoare. Jupâna muscă, precaută, rămâne locului.
- Îl deranjezi pe domnul Tom, urlă ea la grasa creatură.
Domnul Tom tresare, iar musca alertată de scuturătură strânge din dinţi să ajungă la ieşirea din încăpere. Ea o urmăreşte împrăştiind în aer otrava.
- Bună dimineaţa, domnule Tom.
- Nu dormeam, Aurora. Mulţumesc, orişicum, că îmi împrospătezi atmosfera cu insecticid.
- Iartă-mă, găgăuţă, moţăiai. Nu dormeai. Dar nu te jena. Dintre toate câte există în lumea asta, crede-mă, e cel mai plăcut să adormi cu televizorul aprins, urmărind Tom & Jerry.
- Nu moţăiam şi nici nu dormeam, pisoiaş. Meditam.
- Ohooo, bătu Aurora din palme. Bravo, găgăuţă ! Vrei să-mi vinzi mie gogoşi că, de fapt, erai în mijlocul unui exerciţiu transcendental în timp ce Tom cântă o serenadă proastă şi o muscă îşi goleşte vintrele în părul tău bălai ?
- Totul face parte din exerciţiu, Aurora. Fără accentul afro al lui Louis Jordan şi fără bâzâitul muştei întreg exerciţiul e de prisos. Stau într-o zi pe pajişte şi încerc să meditez. Era un exerciţiu uşor, când mintea e în plină desfăşurare creativă şi îşi face tot felul de planuri. Pur şi simplu mă bucuram de un loc liniştit, nu îţi imagina că eram în cine ştie ce transă. Şi dintr-o dată, surpriză, o muscă aterizează pe faţa mea. Impulsul era, evident, să o alung pentru că mă gâdila. Eram pe punctul să fac asta, dar am zis nu, mi-am îndreptat puţin spatele şi am aşteptat. Musca s-a mutat atunci între nară şi buză, aerul fiind foarte uscat era atrasă de umiditate. Inspir puternic şi îmi spun: e în regulă, poţi să faci asta! Pe lângă faptul că simt o mâncărime de nesuportat, s-a aciuat şi sentimental fricii: dacă îmi vine să strănut sau dacă o inhalez? A fost teribil, îţi jur! Nu aveam altceva mai bun de făcut, aşa că m-am încăpăţânat să nu cedez înaintea ei. Musca a poposit pe faţa mea preţ de zece minute. Dar, partea interesantă e că la sfârşitul celor zece minute, şi evident pe tot parcursul lor, nu plănuiam nimic, nu îmi calculam cheltuielile, nu eram îngrijorat de ceva anume; de fapt, nu exista nimic în univers decât mersul firav al unor picioruşe de muscă. După consumarea celor zece minute eram mai prezent, mai conştient, mai concentrat, decât dacă aş fi stat într-o mănăstire budistă timp de o lună. De atunci, de fiecare dată când meditez, mă rog să fiu vizitat de o muscă. Şi ghici ce ? Taman atunci când această favoare divină mi-e împlinită, te trezeşti tu, pisoiaş, să mă pulverizezi cu insecticid !
Ochii ei imenşi, scânteietori, cu gene excesiv de lungi îmi surâdeau maliţios în timp ce scoase la iveală de la spate o sticlă de vin franţuzesc, pinot noir, pe care pretinse că o strecurase fraudulos de sub nasul mamei sale adoptive, această infractoare pasională.
- Acum, murmură ea, dacă tot am cutreierat lumea-ntreagă de dimineaţa până seara în căutarea dumitale – cu repercusiuni nu tocmai neglijabile în ce priveşte bunăstarea mea – rogu-te, slăbeşte-mă de toată morala şi bea cu mine un pahar de pinot !
Planurile mele de seară nu prevedeau altceva mai complicat decât vizionarea maratonului Tom & Jerry, de altfel, în plină desfăşurare.
- Poftiţi, am făcut un gest larg cu mâna plin de complicitate, dar nu am decât un singur pahar.
- Eu, mă informă înflăcărata mea infractoare, o să beau din sticlă.
Intră şi se aşeză pe podea, desprinzându-şi elasticul ce îi ţinea părul strâns. Ştia că arată destul de bine. Acum, tot ce pot spune e că sunt tone de femei pe pământ, corect ? Câteva arată bine. Cele mai multe arată foarte bine. Dar, fir’ar să fie, din când în când mama natură nimereşte o piţipoancă nemaipomenită şi asamblează o femeie specială. Te uiţi la ea şi îţi freci ochii de vreo mie de ori – vreau să zic – nu îţi vine să crezi. Totul e o mişcare ondulatorie fără pereche, de materie vie : acum vezi o gleznă, vezi un cot, vezi un sân, vezi o bărbie, vezi o meşă rebelă, totul se topeşte într-un întreg uriaş şi batjocoritor. Cu ochii atât de vii când zâmbesc, cu buzele ţuguiate de parcă ar sta să bufnească în râs văzându-te cât eşti de neajutorat.
Deschise sticla, îmi turnă şi nu se feri să îmi dea de înţeles că recunoaşte un tip atunci când el înfulecă din priviri o femeie frumoasă.
- Mama, îmi mărturisi ea în timp ce îmi ştergea un firicel de salivă din colţul gurii, a ţinut enorm să fiu foarte curată şi alte mici, mici obsesii casnice. Curată ca un săpun ! Găsesc în toate astea, în primul rând, explicaţia complexului funciar al copilului adoptat, dar mă întreb uneori, spuse, netezindu-şi cu degetele părul lung care pur şi simplu ardea aerul, dacă n-a şi reuşit. Ştii, găgăuţă, ce face din fetiţa ei o asemenea mamă.
- Uitându-mă la tine, pisoiaş, n-aş spune că ştiu.
Şi-a retras degetele din păr şi le-a încolăcit în jurul sticlei. A tras o duşcă bună. Fiecare deget semăna cu o balerină în levitaţie. Comparativ, mi-am privit propriile degete. Nu arătau chiar aşa de rău. Aveam şi eu un talent. Prin anul întâi m-a întrebat o colegă, privindu-mi mâinile, dacă eram cumva pianist. A fost cel mai drăguţ compliment pe care l-au primit vreodată degetele mele. Dar ce mai ştiau să facă degetele mele ? Ştiau să completeze formulare şi cereri, să lege şireturi, să decojească o portocală sau un grapefruit, să tragă apa, să facă biluţe în nas, sau să îmi scarpine ouăle ; şi uneori, în rarele momente când îmi iese câte ceva, mai ştiau să conducă un creion pe foaia de hârtie, sau, din contră, să alerge bezmetice pe tastele laptopului. Mi-am irosit degetele !
- Sărbătorim ceva ? i-am întâmpinat sticla de vin cu o uşoară ridicare a paharului.
- Nu, spuse Aurora şi apăsă scurt pe butonul televizorului. Pe ecran prinse contur imaginea unei femei bondoace ce îşi mişca popoul în ritmul muzicii de fond. Avea gambele goale de culoare cafenie, ciorapi roşii peticiţi, galoşi de casă şi un şorţ alb de bucătărie. Era încadrată în peliculă doar de la umeri în jos, iar pe tavă plimba în acelaşi ritm un curcan aburind. Ba da, adăugă Aurora, ştiu ! Sărbătorim sincronizarea serialului Tom & Jerry în limba română...
- Asta-s eu, asta-s eu, am strigat cu ochii cât cepele.
- Care dintre ei ?
- Care dintre ei ! Ha, ha ! Eşti simpatică, pisoiaş. Care? Grăsana. Negresa. Tanti afro. Stăpâna lui Tom. Mammy Two Shoes!
Aurora luă o gură de vin.
- Glumeşti, găgăuţă.
- Fii atentă, fii atentă, acum o să cânt ! Şi-ntr-adevăr, negresa se întoarse în bucătărie, unde o aştepta un radio săltăreţ fără antenă, în schimb cu ochi pătrăţoşi şi gură :
Is you is or is you ain't my baby
Way you're acting lately makes me doubt
Youse is still my baby, baby
Seems my flame in your heart's done gone out
- Dar tu nu ai cântat, observă Aurora.
- Cum să nu ? Am fredonat după radio.
- Da, însă asta e vocea originală. A grăsanei. Să îi mulţumim cerului că într-unul din momentele lor de inspiraţie maximă, românaşii au decis să nu sincronizeze şi pasajele muzicale. Doamne, ce cacealma ar fi ieşit !
Un gând se înfiripă în mintea ei : ori ticluisem totul de unul singur, ori mituisem responsabilul cu montajul, însă vocea aceea nu putea fi a mea nici dacă m-aş mai fi născut o dată între timp. Totul face parte dintr-un complot, o intrigă complicată de seducţie. Oh, găgăuţă !
Aurora îmi umplu din nou paharul. Ne uitam la ecran întinşi alături acum, coapsele ni se atingeau discret.
- Mi-a fost pus în cârcă rolul negresei, pisoiaş. Am primit misiunea ingrată de a înlocui vocea ei perfectă cu un fel de simulacru. Am studiat-o atât de mult, că am devenit eu însumi Mammy Two Shoes, am zis sorbind o gură de vin. Fiecare gest, fiecare mişcare din popoul ei rotund fac parte din mine acum. Da, studioul a hotărât să nu modifice pasajele muzicale, fluierăturile şi urletele, dar până şi în astfel de clipe, eu tot în pielea grăsanei mă simt. Atunci când fredonează o arie dintr-un dixieland, nu mai pot scoate muzica din minte săptămâni întregi. Şi ştii ce mă ajută să mă identific cel mai mult cu ea, pisoiaş? am şoptit, sprijinindu-mi capul cu braţele şi răsucindu-mă într-o parte. Ilustrul cuplu Hanna – Barbera a avut cea mai inspirată idee din istoria desenului animat. Au proiectat un personaj căruia nu i se vede niciodată faţa.
- Ridicol! mă întrerupse Aurora. Există un episod când i se vede.
- Cunosc seria pe de rost, pisoiaş, şi am văzut-o de sute de ori. E imposibil.
- Măi, am văzut-o. Şi avea unul din baticurile acelea caraghioase pe cap…
- Altă mâncare de peşte! E surprinsă uneori de la spate din cap până-n picioare şi atunci iese la iveală baticul de care pomeneai. Însă tenul ei tuciuriu, ţi-o garantez, rămâne un mister îngropat.
- Dar…, începu Aurora, apoi băgă de seamă că se terminase vinul.
- Stai aşa, am făcut scoţând o sticlă de gin de jumătate dintr-un buzunar interior al hainei.
- Fără lămâie? întrebă ea cu un aer amuzat.
- Ca pentru turiştii grăbiţi, pisoiaş. Care umplu la refuz sălile de cinema atunci când se proiectează un nou film despre Iisus şi le părăsesc dezamăgiţi pentru că finalul a fost previzibil.
Aurora a tresărit, şi-a părăsit poziţia orizontală şi întorcându-se pe o parte, se sprijini de cot. O sprânceană s-a ridicat brusc şi unul dintre sâni arăta de parcă sfida gravitaţia.
- Mă iei peste picior, găgăuţă? Scumpule, privirea mea e puţin mai sus!
Mi-am săltat privirea de la sânul antigravitaţional la ochii ei.
- Deloc, am explicat. Dar frumuseţea noastră ţine de această aptitudine dezvoltată pentru răsucire. Ascultă-mă, un avocat devine actor în faţa juriului, corect? Mammy Two Shoes e un actor care joacă rolul unui avocat, care în faţa juriului devine actor. Aflată la jumătatea distanţei dintre două spirite revoluţionare, c’est-ŕ-dire dintre Tom şi Jerry, ea trebuie mai tot timpul să joace rolul avocatului diavolului. Execută zilnic Dumnezeu ştie câte piruete doar pentru ca relaţia dintre cei doi să nu degenereze. Dacă nu ţi-a trecut prin minte până acum, pisoiaş, află măcar în al doisprezecelea ceas că grăsana noastră e Dumnezeu în persoană. Sau Buddha, sau Iisus Cristos. Spune-i cum vrei.
Aurora asculta cu un interes crescând, dar nu pricepea prea multe, drept pentru care s-a ridicat în capul oaselor.
- Te raportezi la propriul tău corp fizic, am urmat, la respiraţia ta şi la toate celelalte într-un mod conştient, care veghează continuu. Ai auzit de experienţe în afara corpului, fără îndoială. Nu mai găseşti un film de secol douăş’unu în care să nu te întâlneşti la tot pasul cu moartea clinică. Ei, grăsana se confruntă cu o problemă muuult mai complicată: experienţa din interiorul corpului. Ştii, există o frază în Dubliners unde Joyce spune: „Domnul Duffy trăia la o scurtă distanţă de corpul său.”
Aurora se simţea beată de-a binelea. Mă privea prin sticlă dilatându-şi pupilele.
- Cred că am dezgropat misterul, găgăuţă. Doamna ta a găsit metoda de a învinge procesul de îmbătrânire. La reputaţia ei, doldora de verzişori, şi-a permis să înţeleagă că pielea de pe fund se ridează ultima. Gândeşte-te la toate vedetele de cinema, îşi iau pielea de pe cur şi şi-o lipesc pe faţă. Grăsana ta a avut măcar decenţa şi totodată jena de a nu-şi etala în public o faţă de buci.
Am lăsat paharul din mână. Mă simţeam din ce în ce mai ciudat. Îmi era tot mai greu să îmi expun punctul de vedere la starea în care eram.
- Ce e cu negresa asta? a reluat ca o rafală. Are maţe ca toată lumea! Are păr în nas! Are ceară în urechi! Ce mare scofală? De unde Dumnezeu şi până unde Buddha? Şi de ce se învârte televizorul în faţa mea ca un carusel?
Trebuie să fie din cauza mahmurelii. Vin stins cu gin. Asta e, trebuie să suporţi consecinţele. Partea pozitivă când eşti beat e că nu te constipi niciodată. Am auzit-o şi aţi auzit-o şi voi strigând numele lui Buddha. Spre binele meu sper să o fi auzit bine cu toţii!
Traversează cărăruia de mânuţă şi ajung într-o încăpere spaţioasă. E plin de coşciuge. Mari, mici, pentru graşi, grăsuţi şi slăbănogi. Nu pare să fie cineva prin preajmă.
Pe Tom îl apucă o mâncărime irezistibilă, care apoi se înteţeşte. Ridică capacul unui coşciug şi se uită înăuntru. Ţipă cât îl ţine gura şi trânteşte capacul.
A văzut-o pe Minnie Mouse goală în el. Tânără, superbă, dar moartă! Nu e pentru nimeni o noutate că Tom şi Jerry nu schimbă niciodată cuvinte între ei şi comunică prin gesturi şi semne în rarele momente când nu se fugăresc. Întrucât mi-e peste mână să descriu complexul lor limbaj mimic, mă voi strădui să fiu un interpret cât mai precis.
Jerry vine în fugă.
Tom îi arată cu degetul.
Tom: E un cadavru în coşciugul acela! O gagică! Balcoane mari!
Jerry se duce şi deschide capacul.
Jerry: Nu-i nici un mort.
Tom se duce şi el să se uite. Sicriul e gol.
Tom: Am văzut-o! I-am văzut şi păsărica! O piţipoancă tânără şi moartă!
Tom îşi trage două palme şi se opreşte în dreptul unui coşciug de stejar. Se uită înăuntru. Se tot uită şi nu îi vine să creadă. I se face părul măciucă.
Tom: E vreo glumă, Jerry? Să ştii că nu aşa se glumeşte!
Silueta întinsă în coşciug era chiar Tom. Coşciugul e tapetat cu catifea şi Tom zâmbeşte cu un zâmbet ca de ceară. Poartă un costum negru, călcat, iar mâinile îi sunt încrucişate pe piept, ţinând o garoafă albă.
Tom: Ce dracu se petrece aici, Jerry?
Jerry face câţiva paşi şi se uită în sicriu. Cu sprâncenele încrucişate îi face semn lui Tom cu arătătorul să se apropie.
Jerry: Uită-te mai bine, amice! Apropie-te!
Tom merge şi el să se uite. E un porcuşor bătrân, cu părul alb, de vreo nouăzeci de ani. Arată destul de bine. Obrajii îi sunt înroşiţi cu o idee de ruj. Dar nu este el.
Tom: Nu face poante cu mine, piticule! Te joci cu mine? Să ştii că nu sunt motanul cu care să te joci, Jerry!
Jerry: Nu se joacă nimeni cu tine, Tom! Eu cred că ai tulburări serioase. Ai halucinaţii.
Fără Tom, Jerry nu ar putea învăţa niciodată adevăratul sens al răbdării şi al milei. Nu ar avea nimic de învăţat despre sine fără Tom. Fără tumbele lui Tom, fără împleticeala lui Tom, fără neîndemânarea lui Tom.
De ce Tom nu îl prinde niciodată pe Jerry? Ce îl caracterizează pe motan? Dacă stăm bine să ne gândim, nu are niciuna din trăsăturile unui prădător. Nu e înzestrat cu un strop de răbdare, acţionează din instinct prostesc, e necalculat, împiedicat şi o dă în bară în cele mai nepotrivite momente.
Pentru Jerry, Tom este factorul perturbator de care are nevoie orice şoarece înţelept. Pentru ca o experienţă spirituală să se îmbunătăţească, introducerea acestui element perturbator în ecuaţie este obligatorie. Eu i-am găsit echivalentul într-o muscă, Jerry şi l-a găsit în Tom.
Detaşarea cu care Jerry întâmpină fiecare invazie a motanului trădează imunitatea pe care invadatul o are în faţa invadatorului. Scopul unui astfel de exerciţiu nu este acela de a deveni o persoană spirituală, nici măcar un budist sau un guru, ci mai degreabă de a înţelege această capacitate pe care o avem ca fiinţe, de a ne trezi. Dar dacă invaziile lui Tom nu mai contenesc, nu le mai poţi face faţă şi te covârşesc? Ce-i de făcut, jupâne Jerry? Mori! Fii primul ioghin care să moară de neastâmpăr! Cedezi şi te laşi omorât. Şi ce descoperi dacă faci asta? Într-un fel, chiar mori! Rezistenţa ta moare. Iar în clipa următoare, pur şi simplu, mergi mai departe. Şi atunci descoperi această capacitate puternică de a te deschide în faţa întregii tale experienţe şi de a găsi un echilibru acolo.
Este echilibrul pe care Jerry şi Mammy Two Shoes au reuşit, graţie lui Tom, să îl dobândească. Fac o paranteză. Secretul celor doi papuci îşi are originea încă de pe vremea când ea era o puştioaică. La singura şcoală unde fusese primită, a devenit repede „negresa aia”. Într-o bună zi, diriginta ei a scos-o la tablă, dar nu ca să o asculte. Doamna s-a uitat la picioarele fetiţei şi, cu un zâmbet dispreţuitor, a întrebat-o:
- Cu ce eşti încălţată, domnişoară?
Colegele ei (era o şcoală de fete) s-au ridicat imediat de pe scaunele lor, întinzând gâtul, holbând ochii. Pe parchetul de lemn au zărit doi galoşi de casă, două încălţări pe care ea şi le încropise singură. Strivită de toate rânjetele acelea, a coborât privirea în pământ şi şi-a crispat involuntar degetele de la picioare în galoşi, ca şi cum ar fi vrut să-i dispară picioruşele.
Închid paranteza.
Îmi vine în minte, cu amuzament, episodul în care Jerry se hotărăşte să îşi încerce norocul de unul singur în lume. Îşi face bocceluţa şi cutreieră în lung şi-n lat mai toate cotloanele Americii. Însă lumea din afară nu pare tocmai pregătită să întâmpine cu braţele deschise şoarecii clandestini. Evidenţă de care trebuia să îşi fi dat seama încă înainte să împacheteze bagajele. Jerry şi Tom nu pot trăi izolaţi unul de celălalt, e ca şi cum i-ai cere unui peşte să îşi ducă existenţa pe uscat.
În încercarea de a face dreptate pentru toată lumea, voi apela la o întâmplare ciudată. Maeştrii Zen sunt deseori marginalizaţi din cauza – aşa zisei – lipse a simţului umorului. Permiteţi-mi, în măsura în care sunteţi de acord cu cele ce urmează, să vă demonstrez contrariul. Răsfoind o revistă comercială, dau peste următoarea bandă desenată: Tom plimbându-se ca de obicei ţanţoş cu un tricou pe care scrie: Jesus is coming. Puţin mai în spate, de pe coada motanului şerpuită ca un semn de întrebare, Jerry ne face cu mâna. Poartă un tricou pe care citim: Buddha: HERE, NOW! „Meditaţi cu maestrul Zen X!”
Personal, tind să cred că şi Iisus este la fel de prezent, aici şi acum. Avem în vieţile noastre şi în societatea noastră tendinţa unei asigurări subconştiente că tot ceea ce este bun se va întâmpla cândva, cât de curând, în viitorul apropiat, dar niciodată acum.
Am aruncat o privire prin cameră. Aurora dormea dusă, cu pumnii adunaţi sub ea. Îi simţeam căldura coapsei care răzbătea prin pantaloni şi rochia ei. Nu prea mai aveam pe ce să pun mâna, în afară de gin. O reclamă mi-a atras atenţia asupra televizorului. „Dacă eşti singur, sun-o pe una din fetele noastre superbe. Ea te va înveseli.” Le-a arătat pe fete. Briantina arăta cel mai bine. Mi-am dres bine vocea, am tuşit de câteva ori. Eram pus pe şotii. Am luat o gură de gin, am plimbat lichidul puţin prin gură, am făcut gargară şi am înghiţit. Apoi am format numărul.
Spre surprinderea mea a răspuns un tip. Suna periculos.
- Cu Briantina, vă rog.
- Ai opşpe ani sau peste?
- Peste, am răspuns.
- Ce fel de card folosiţi, doamnă? Obişnuit sau Mastercard?
- Obişnuit.
- Ia stai aşa, a rămas tipul pe gânduri. Cunosc vocea asta!
- Nu cred că am avut plăcerea…
- Stai, stai! Te ştiu! Eşti Mammy Two Shoes! Cum să nu? Ia mai spune ceva.
- Ăăăă… Mi-am dat seama după câteva secunde că am folosit vocea de bărbat, aşa că am rectificat cu glasul lui Mammy Two Shoes: Ăăăă…
- E clar, s-a entuziasmat tipul. Am avut dreptate. Să ştiţi că sunt un mare fan al dumneavoastră, nu pierd niciun episod din Tom & Jerry!
Am răsuflat uşurat. A înghiţit găluşca.
- Dacă vreodată o să îmi acordaţi un autograf, a continuat în şoaptă, vă pot face o reducere. Suntem în branşă de ceva anişori, ne facem reclamă la televizor. Suntem oameni serioşi. Ce ziceţi?
- Cum să nu, puişor? Îţi spun cum procedăm: până îmi faci legătura cu Briantina, ţi-am şi trimis autograful prin poştă!
- Sunteţi cea mai grozavă! Mai am nevoie doar de numărul şi data expirării cardului, vă rog.
- În regulă, stai să scotocesc prin haină după chestia asta. Despre ce-o să-mi vorbească Briantina?
- O să vă placă.
- Bine, în regulă, aşteaptă o clipă.
I-am dat tipului informaţiile cerute. A urmat o pauză destul de lungă până au reglat plata de pe cartea de credit. După aia m-a întâmpinat o voce.
- Bună, scumpule, Briantina la telefon.
- Bună, Briantina, eu sunt o negresă grăsană şi constipată.
- Fffui, asta e o premieră. Rareori mă sună câte o femeie. Dar nu mă deranjează deloc, dacă mă forţez puţin pot fi şi hetero. Şi totuşi, ai o voce atât de sexi! Parcă mă simt deja un pic excitată.
- Ne, vocea mea nu e sexi.
- Fui, eşti doar modestă!
- Nu, Briantina, nu sunt modestă.
- Ştii, mă simt foarte aproape de tine! Mă simt ca şi cum aş sta încolăcită în poala ta şi m-aş uita în sus la tine cu ochii mei maaaari, albaştri…
- Crede-mă, nu ai vrea să ai de-a face cu poala mea! Astea-s baliverne, Briantina, nu mă faci să te simt aproape. Străduieşte-te mai mult!
- Ascultă, iubire, trebuie doar să-ţi foloseşti puţin imaginaţia. Dă-ţi drumul şi vei fi surprinsă de ce putem face împreună!
- Imaginaţia zici? Briantina, stau aici de una singură şi mă cinstesc cu gin. Nu crezi că tocmai de imaginaţie duc lipsă?
- Fui, uită-te la mărimea sânilor mei. Imaginează-ţi sânii mei, iubire. Închide ochii şi…
- Sfinte Sisoe, eşti aşa de bine făcută!
- Ai văzut, iubire, că nu e greu? Trebuie doar…
- Adică uită-te la mărimea sânilor ăstora! Sunt binecuvântată să văd cei mai antigravitaţionali sâni!
- Tu spui cele mai drăguţe lucruri, iubire.
- Ar trebui să cazi în nas cu ei, dar presupun că te ţine în echilibru curul ăla mare.
- Fui, nu am posterior mare, iubire.
- Păpuşă, ăsta nu-i posterior. Chestia asta e un vagon plin cu bomboane şi cremeşuri!
- Iubire, te lamentezi exact ca un bărbat. Mă şochezi, fată! Îmi aminteşti de fostul meu soţ.
- Bagi mâna-n foc că nu sunt transsexuat, Briantina?
- Nu mai bate câmpii, iubire. Ascultă-mi mai bine vocea. Nu-ţi place vocea mea? Nu o găseşti un pic… aaaah, sexi?
- Mda, parcă. Parcă un pic, dar nu prea mult. Mi se pare că eşti răcită.
- Ho, ho, transsexuatul meu drag, sunt prea fierbinte ca să fiu răcită!
- Ei bine, vocea ta sună de parc-ai fi răcită.
- Vorbeşte-mi în continuare, iubire. Ascultă-mi vocea, gândeşte-te că stau pe genunchii tăi. Uită-te în jos. Ce vezi?
- Sticla de gin. Telefonul…
- Şi mai ce, iubire?
- Pe Aurora…
- Cine-i Aurora, iubire?
- Aurora doarme.
- Vai, vai, ai lângă tine o bucăţică şi o laşi să doarmă?
- Vrei să o trezesc? Îi transmit ceva?
- Nu e cazul, iubire. În schimb, am eu să îţi transmit ţie ceva!
- În regulă…
- Stau pe genunchii tăi, cu rochia ridicată pe jumătate, dezvelindu-mi genunchii şi pulpele. Gândeşte-te la toate astea, iubire. Gândeşte-te.
- În regulă…
- Uită-te în jos. Acum ce vezi?
- Aceleaşi lucruri: sticla goală de vin, ginul, televizorul, pe Aurora…
- Răutate mică ce eşti! Ce-aş mai veni la tine să-ţi trag o mamă de bătaie! Sau poate… te las pe tine să-mi tragi o mamă de bătaie.
- Briantina…
- Da?
- Mă scuzi o clipă, te rog? Trebuie să fug la baie.
- Fui, ştiu ce vrei să faci! Dar nu e nevoie să mergi până acolo, poţi s-o faci la telefon. Chiar acum, în timp ce vorbeşti cu mine!
- Nu, nu pot Briantina. Ai uitat cine sunt?
- Fui, te ştiu pe de rost, iubire!
- Nu, nu, Briantina, aminteşte-ţi cum m-am recomandat şi vei înţelege de ce trebuie să fug la baie.
- Ziceai că eşti o negresă grăsană…
- Grăsană şi mai cum, Briantina?
- Şi mai cum, iubire?
- Constipată. Dar nu mai e cazul. Vocea ta m-a inspirat, cu adevărat. Scuză-mă o clipă, trebuie să fac un caca.
- Boule! Consideră conversaţia încheiată!
A închis.
M-am ridicat în picioare şi m-am dus la baie. Nu prea mă privesc în oglindă, dar am aruncat un ochi. Deasupra cearcănelor pungite am văzut ochi mici şi căcăcioşi, ochii unui nenorocit de rozător încolţit de afurisita de pisică. Îmi simţeam pielea cum mă detestă fiindcă face parte din mine. Arătam groaznic. Şi nici măcar nu-mi venea să-mi golesc maţele. Am minţit-o pe Briantina, nu mi-a rezolvat constipaţia. Dar îmi place să fac oamenii să se simtă utili. Mă mânca, totuşi, găoaza. Îmi reveneau, oare, hemoroizii? M-am consolat cu gândul de a face pipi. Am ţintit corect, însă nu calculasem forţa jetului şi am stropit gresia. Am ţintit din nou şi m-am pişat pe colacul de la closet, pe care uitasem să îl ridic. Am rupt nişte hârtie igienică şi am făcut-o ghemotoc. Am şters colacul. Apoi gresia. Am aruncat hârtia la coş şi am tras apa. Prin ferestruică am văzut un rahat de pisică pe acoperişul vecin. Era un afurisit de boţ uscat, o nimica toată. În jurul lui zumzăia musca pe care Aurora o alungase cu tubul de insecticid.
La ieşirea din baie, pe pragul uşii, aşa cum punem lapte ca să îmblânzim spiriduşii, Aurora lăsase un pantof.
- Bună dimineaţa, am spus.
Aurora îşi scoase un cercel.
- Aoleu, spuse, turnându-şi un pahar de gin. Eşti la strâmtoare, amice.
Tom avea o pălărie de safari trasă pe nas în timp ce leul fugit de la circ îl zgâlţâia pe motan din toţi rărunchii.
- Ştiu să fac o grimasă, zise leul. Una pe care n-ai văzut-o. Nimeni din acest oraş nu a văzut-o. Am făcut-o numai o singură dată şi poate că mai trăieşte încă, cine ştie în ce stare vegetală, paznicul de la circ care a văzut-o. Pârăşte-mă poliţiştilor şi sunt în stare să fac din nou grimasa aceea. Are o rază efectivă de o sută de metri şi cine are ghinionul să o vadă cade pentru totdeauna în subterana întunecată, iar trapa se închide irevocabil. Mulţumesc.
Aurora îşi scoase şi celălalt cercel.
- Dacă sunt un pisoiaş cuminte şi nu suflu o vorbă poliţiştilor, îţi scoţi şi tu ceva?
- Chiar şi dacă sufli, am hohotit, lepădându-mi haina.
Aurora îşi umplu din nou paharul, eu am tras o duşcă.
- Ştii, pisoiaş, ai avut dreptate. Când ai dat buzna cu tubul de insecticid, eu moţăiam. Îl visam pe bunicul, un om foarte bătrân. Credeam, când eram puştan, că avusese optzeci de ani toată viaţa. Ce poveşti mai spunea bătrânul! A fost infanterist în al doilea război mondial.
Aurora, sensibilizată, îmi zâmbi aşa cum îşi închipuia că îmi zâmbeşte un bunic.
- Visul era neclar, am continuat. Era amestecat cu un film de desene animate. Am făcut un semn cu mâna spre televizor. Ştii, îţi intră în vise.
Aurora privi în jur, speriată că soarele care se revărsa prin fereastră a surprins-o atunci când îşi desfăcea fermoarul rochiei, şi exclamă:
- Dumnezeule!
- Şi eu îl simt în unele zile caniculare, cu presiune barometrică apăsătoare.
- Pe bunicul?
- Nu, pe Dumnezeu.
Mi-am scos pantalonii, fără glumă. Aurora şi-a scos o brăţară. Şi tot aşa: la televizor succesiunea unor secvenţe de desen animat.
- Pe la şaptezeci de ani bunicul a leşinat în timp ce mergea cu bicicleta. L-au găsit prăbuşit la marginea drumului. După un examen medical detaliat i-au găsit o tumoare pe creier. Au urmat o grămadă de scanere şi biopsii, rezultatul fiind unul tranşant: „Ne pare rău să vă anunţăm, dar în cazul în care nu vă operăm, mai aveţi cel mult şase săptămâni de trăit. Dacă intervenim, tumora e amplasată în zona vorbirii şi a înţelegerii, ceea ce înseamnă că există riscul de a nu mai putea vorbi, citi, scrie sau înţelege orice limbă. Am dori să vă operăm mâine dimineaţă. Vă rugăm să ne comunicaţi decizia dumneavoastră.”
Aurora a rămas cu mâna înţepenită la spate, pe clamele sutienului.
- Îmi dai o mână de ajutor, te rog?
- După cum îţi imaginezi, bunicul era într-o stare cu totul nemaipomenită, am continuat în timp ce îi eliberam sutienul elastic. Singurul lucru despre care vroia să discute era viaţa lui spirituală. Nu îl mai interesa ce făcuse sau ce construise până atunci. Nu a suflat nicio vorbă despre războiul pe care mi-l depăna – cu o exactitate de ceas elveţian! – în fiecare seară. Acum avea un altul de înfruntat. Atunci când intervin marile schimbări, nimeni nu-ţi mai cere Mastercard-ul sau carnetul de cecuri. După vreo zece minute de tăcere, a zis: poate că am vorbit destul până astăzi, de acum înainte voi asculta doar. A ales operaţia. A fost operat de un chirurg foarte bun şi la capătul a opt ore l-au dus în salonul de reanimare. Următoarea zi, o asistentă a mers să îl vadă, dar bunicul era deja treaz şi când ea a intrat pe uşă, el i-a spus: bună dimineaţa. A mai trăit şaptesprezece ani după aceea, dar a făcut-o într-un mod cu totul diferit. Pentru că o dată cu această păţanie a ajuns să aprecieze la un alt nivel ce înseamnă să fie treaz.
M-am întins pe canapea cu braţele încrucişate sub cap, doar în chiloţi şi cu o semierecţie.
- Petrecem mult timp vorbind, mi-am dres vocea, dar de cele mai multe ori suntem pe pilot automat. Vorbim, ascultăm, dar nu suntem prea conştienţi de asta. Ignorăm că până şi rostirea trebuie tratată ca parte a trezirii noastre. O ultimă poveste şi am terminat! Un maestru Sufit este chemat să îl vindece pe unicul copil al căpeteniei unui sat. Bătrânelul dă glas câtorva rugăciuni simple şi foarte scurte şi le zice sătenilor adunaţi buluc în jurul lui:
„Acum, copilul va fi bine.”
Un individ din grup care nu prea credea în treburile spirituale, tare contrariat, se ridică în picioare:
„Ce vrei să spui? Îndrugi câteva cuvinte şi noi s-o luăm de bună că e vindecat?”
Toate privirile sunt aţintite asupra acestui om şi maestrul se repede la el:
„Tu la ce îţi bagi nasul? Nu eşti decât un făţarnic tembel!”
Spune asta în faţa tuturor sătenilor. Ei bine, tipul se înfurie, îi zvâcnesc tâmplele şi începe să fiarbă. Simte că ar da cu bătrânelul de toţi pereţii. Maestrul, bineînţeles, observă asta şi i se adresează:
„Vezi, dacă două sau trei cuvinte te pot face să explodezi, de ce alte, la fel de puţine cuvinte, nu ar avea puterea să vindece?”
|
