|
FRIEDRICH NIETZSCHE
POEME *
Taifas cu regii
1
Zarathustra nu făcu nici cale de-un ceas prin munţii şi codrii lui, când văzu dintr-o dată un alai ciudat. Chiar pe drumul pe care sta să coboare veneau la pas doi regi, dichisiţi cu coroane şi cu brâie de purpură şi-mpes-triţaţi ca nişte flamingi: mânau înaintea lor un asin încărcat. "Ce caută regii aceştia pe tărâmul meu?" grăi Zarathustra cu uimire întru inima sa şi repede se pitulă după un tufiş. Când însă regii ajunseră-n dreptul lui, glăsui cu jumătate de gură, ca unul care-şi vorbeşte sieşi: "Ciudat! Ciudat! Ce potriveală mai e şi asta? Dau cu ochii de doi regi – şi numai de un singur asin!"
Atuncea, regii se opriră amâmdoi, zâmbiră, căutară cu privirea locul dinspre care venise glasul şi se priviră apoi în faţă unul pe altul. "Asemenea lucruri se gândesc, fireşte, şi-ntre noi, deschise vorba regele din dreapta, dar nu se rostesc."
Regele din stânga însă dădu din umeri şi răspunse: "Poate fi un păstor de capre. Sau un sihastru care-a vieţuit prea mult printre stânci şi arburi. Căci lipsa de tot a tovărăşiei strică şi bunele-obiceiuri."
"Bunele-obiceiuri? întoarse răspuns în silă şi-amarnic regele celălalt: oare noi de ce fugit-am? Nu de "bunele-obiceiuri"? De "buna tovărăşie" a noastră?
Adevăr grăiesc ţie, mai bine-i a-ţi face veacul între sihaştri şi păstori de capre decât cu gloata noastră poleită, nefirească şi din cale-afară de sulemenită, – cu toate că-şi zice "societate bună",
– cu toate că-şi zice "nobilime". Ci acolo-i totul nefiresc şi putred, în frunte cu sângele, datorită vechilor boli primejdioase şi mai primejdioşilor doftori.
Cel mai bun şi mai drag mi-e astăzi tot un ţăran sănătos şi aspru, şiret, îndărătnic, vânjos: acesta-i astăzi cel mai nobil neam.
Ţăranu-i astăzi cel mai bun; şi neamul ţărănesc ar trebui să fie stăpân! Dar e-mpărăţia gloatei, – nu mă mai las eu dus de nas. Gloată însă înseamnă: talmeş-balmeş.
Talmeş-balmeşul gloatei: în care totu-i de-a valma, sfânt şi nemernic şi iuncăr şi iudeu şi fel de fel de dobitoace din arca lui Noe.
Bune-obiceiuri! Totu-i nefiresc şi putred la noi. Nimeni nu mai ştie să cinstească: tocmai de lucrul acesta fugim. Ei sunt nişte câini mieroşi, înfigăreţi, poleiesc cu aur frunze de palmier.
Mă strânge de gât această silă că noi înşine, regii, ajuns-am nefireşti, aşa-nvăluiţi şi-nveşmântaţi în vechea şi stinsa strălucire strămoşească, medalii pentru cei mai năprui şi vicleni, şi că oricine negustoreşte totul azi, în chip murdar, cu puterea!
Nu suntem noi cei dintâi – şi totuşi trebuie să trecem ca atare: de-această-nşelătorie ne-am săturat şi-ngreţoşat, în sfârşit.
De scursuri ne-am ferit, de toţi aceştia care-s gură-mare şi muscoi-albaştri-scârţa-scârţa-pe-hârtie, de duhoarea de băcan, de zbaterea dârzeniei, de răsuflarea stricată – : pfui, să vieţuieşti cu scursurile,
– pfui, să trecem printre scursuri întâii! Vai, ce silă! Silă! Silă! Ce mai însemnăm noi, regii!” –
"Vechea-ţi boală te loveşte, spuse dup-acestea regele din stânga, sila te loveşte, sărmane frate. Ci bine ştii că cineva ne-ascultă."
Zarathustra, ce rămăsese cu gura căscată auzind aceste graiuri, se ridică de-ndată din ascunzişul său, păşi lângă regi şi-ncepu:
"Acela ce v-ascultă, acela ce v-ascultă cu plăcere, o regilor, se numeşte Zarathustra.
Eu sunt Zarathustra, cel care grăit-a odată: "Ce mai înseamnă regii!" Iertaţi-mă, bucuratu-m-am când v-aţi zis voi unul altuia: "Ce mai însemnăm noi, regii!"
Aicea însă-i împărăţia mea şi domnia mea: cam ce-aţi căuta voi în împărăţia mea? Dar poate găsit-aţi pe drum ce caut eu: anume, omul superior."
Când auziră lucrul acesta, regii se bătură pe piept şi grăiră într-un singur glas: "Suntem descoperiţi!
Cu spada acestor spuse ne tai în bucăţi cea mai groasă beznă a inimii. Datu-ne-ai în vileag îngrijarea, căci uite! Suntem pe drumuri ca să dăm de omul superior –
– de omul care ne este superior: cu toate că suntem regi. Pentru el mânăm acest asin. Căci omul cel mai mare trebuie să fie pe pământ şi cel mai mare stăpân.
Nu este nenorocire mai grea în toată soarta omului ca atunci când cei puternici ai pământului nu sunt şi oamenii cei mai de frunte. Încât ajunge totul să fie nefiresc şi strâmb şi groaznic.
Şi dacă sunt chiar ultimii şi mai mult nişte dobitoace decât nişte oameni: gloata creşte şi creşte-n preţ şi-n cele din urmă virtutea necioplită chiar zice: "Uite, numai eu sunt virtute!" –
Ce-mi auziră urechile? răspunse Zarathustra; ce-nţelepciune la regii aceştia! Sunt de-a dreptu-ncântat şi-adevăr grăiesc vouă, am chef să fac o poezioară cu privire la asta: –
– chiar dacă va fi o poezioară ce nu convine tuturor urechilor. De mult uitat-am s-arăt vreo preţuire urechilor lungi. Ei bine! Ascultaţi!
(Aici se-ntâmplase însă ca şi asinul să ceară cuvântul: dar spuse răspicat şi cu rea-voinţă ‹:›* I-HA**.)
Prin anul de graţie unu – da –
Grăi sibila, beată făr-a bea:
"Lumea-i pe dos!
Of! Of! Nicicând n-a coborât mai jos!
O târfă-i Roma, şi-un bordel prozaic,
Cezarul – bou, chiar Domnu-ajuns – iudaic!"
Celălalt cântec de joc
3
Unu!
Hei om! Veghezi?
Doi!
Ce zice-adâncul nopţii miez?
Trei!
"Dormeam somn greu –,
Patru!
"Din vis adânc eu m-am trezit: –
Cinci!
"E lumea hău,
Şase!
"Adânc cum ziua n-a gândit.
Şapte!
"Cu-adânci dureri –,
Opt!
"Plăcerea-i mai adâncă-n ea:
Nouă!
"Dureri zic: Pieri!
Zece!
"Plăcerea veşnicie vrea –,
Unsprezece!
"– adâncă, mai adânc-o vrea!
Douăsprezece!
Magul
1
Dar Zarathustra, cotind dup-o stâncă, zări nu departe sub el, tot pe drumul acela, un om ce-şi azvârlea mădularele ca un apucat şi-n cele din urmă se prăbuşi cu burta la pământ. "Ia stai! grăi Zarathustra întru inima lui, ipochimenul trebuie să fie, neîndoielnic, omul superior, de la el veneau acele strigăte cumplite de primejdie, – să văd de-i nevoie de ajutor acolo." Când însă alergă la locul unde omul zăcea pe jos, dădu de un bătrân tremurând şi având nişte ochi rătăciţi; şi, oricât se strădui Zarathustra să-l îmbărbăteze şi să-l pună iar pe picioare, totul fu zadarnic. Ba chiar, nefericitul părea să nu bage de seamă că-i cineva lângă el; mai bine zis se uita mereu împrejur, frământându-se de-ţi era mai mare mila, ca un însingurat şi părăsit de toată lumea. Ci-ntr-un târziu, după mult tremurat, tresăltat şi zvârcolit, începu să se căineze aşa:
Cine mă-ncălzeşte, cin’ mă mai iubeşte?
Daţi mâini fierbinţi!
Daţi jar lăuntric!
Zăcând, înfiorându-mă,
Asemeni celui pe moarte, căruia-i încălzeşti picioarele –
Zguduit de friguri necunoscute,
Tremurând de-ascuţitele, recile săgeţi de gheaţă,
Vânat de tine, gândule!
Denenumitule! Învăluitule! Temutule!
Tu, vânător de dincolo de nori!
Trântit de fulgerele tale,
Tu, ochi zeflemitor ce mă scrutezi din întuneric:
– astfel zăcând,
Mă chircesc, mă zvârcolesc, muncit
De toate chinurile veşnice,
Săgetat
De tine, cel mai sălbatec vânător,
Necunoscute – dumnezeu!
Loveşte mai adânc,
Loveşte mai o singură dată!
Să-mi ciurui şi hurui inima!
La ce bun chinu-acesta
Cu săgeţi tocite?
De ce te tot holbezi,
Neostenit de omenescul durăt,
Cu ochii răutăcioşi de fulgere zeieşti?
Nu vrei să ucizi,
Doar să chinui şi să chinui?
De ce – pe mine,
Răutăciosule, necunoscute dumnezeu? –
Ha! ha! Te-apropii pe furiş?
În miezul astei nopţi
Ce vrei? Vorbeşte!
Mă-nghesui, mă striveşti –
Hei! eşti mult prea aproape!
Fugi! Fugi!
Mi-auzi răsufletul,
Îmi iscodeşti în inimă,
Gelosule –
De fapt, gelos pe ce?
Fugi! Fugi! La ce bun scara?
Ai vrea-nlăuntru,
În inimă,
Să urci, în cele mai ascunse gânduri
Ale mele să te urci?
Neruşinate! Necunoscute – hoţ!
Ce vrei să-ţi furi?
Ce vrei să-ţi afli?
Ce vrei să-ţi storci,
Călăule!
Dumnezeule-călău!
Ori trebuie, ca un câine,
Pe lângă tine să mă gudur?
Să-ţi dau, uitând de mine,
Ţie – toată iubirea?
Zadarnic! Înţeapă nainte,
Tu, cel mai sălbatec ghimpe! Nu,
Nu câine – doar vânat îţi sunt,
O cel mai sălbatec vânător!
Îţi sunt cea mai trufaşă pradă,
Tâlharule de dincolo de nori!
Vorbeşte-odată,
Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la mine?
Tu,-nvăluitule-n trăsnet! Necunoscute! Vorbeşte,
Ce vrei, necunoscute dumnezeu? – –
Aud? Răscumpărare-n bani?
Cât vrei să mă răscumpăr?
Hai, cere mult – mă sfătuie mândria mea!
Şi repede – mă sfătuie mândria cealaltă!
Ha! ha!
Pe mine – mă vrei? Pe mine?
Pe mine – cu totul?
Ha! ha!
Mă chinui deci, nebun ce eşti,
Îmi zgândăreşti mândria?
Iubire dă-mi – cin’ mă-ncălzeşte iar?
Şi cin’ mă mai iubeşte? – dă mâini fierbinţi,
Dă jar lăuntric,
Te dă sihastrului de mine,
Pe care gheaţa, o!-nşeptita gheaţă
Îl deprinde să ducă dorul de duşman,
De duşmanul însuşi,
Dă-te, predă-te,
Tu, cel mai sălbatec duşman,
Pe tine – mie! – –
S-a dus!
Fugit-a şi el,
Cel din urmă, singuru-mi tovarăş,
Marele-mi duşman,
Necunoscutul meu,
Dumnezeul meu călău! –
– Nu! Vino iar la loc!
Cu toate chinurile tale!
La cel din urmă singuratec,
O, vino iar la loc!
Pâraiele de lacrimi, toate,
Spre tine-mi curg cu jind!
Şi cel din urmă-n inimă jăratec –
Eu ţie ţi-l aprind!
O, vino iar la loc,
Necunoscute dumnezeu al meu!
Durerea mea! Şi ultimu-mi – noroc!
Cântecul tristeţii
3
În aerul stors de lumini,
Când mângâierile de rouă
Coboară pe pământ,
Nevăzute, nici auzite: –
Căci poartă gingaşe-ncălţări
Roua cea mângâietoare, ca toţi mângâietorii blânzi –:
Îţi aminteşti atunci, îţi aminteşti tu, inimă fierbinte,
Ce însetat-ai fost cândva,
Prea însetată în pârjol şi trudă
După lacrimi cereşti şi picuri de rouă,
În timp ce, pe cărări de iarbă uscată,
Răutăcioase îţi dădeau târcoale
Sclipirile-nserării printre arbori negri,
Sclipiri orbitoare din jaru-amurgului, răuvoitoare.
"Peţitor al adevărului? Tu? – aşa-şi râdeau –
Nu! Un biet poet!
Un animal, viclean şi răpitor, la pândă,
Silit să mintă,
Silit să mintă cu voinţă, cu ştiinţă:
Nesăţios de pradă,
Subt masca-i pestriţă,
El însuşi mască sieşi,
El însuşi pradă sieşi –
Acesta – peţitor al adevărului?
Nu! Un biet nebun! Un biet poet!
Cu grai bălţat,
Strigând pe şleau subt măşti de nebun,
Suind ca un vârtej pe mincinoase punţi de vorbe,
Pe curcubeiele pestriţe,
Între ceruri false
Şi pământuri false,
Rătăcind, plutind de colo până colo, –
Un biet nebun! Un biet poet!
Acesta – peţitor al adevărului?
Nu mută, netedă şi rece
Statuie-ncremenită,
Nu stâlp zeiesc,
Nu înălţat în faţa templelor,
De strajă uşii vreunui dumnezeu:
Nu! Ci vrăjmaş acestor stane ale adevărului,
Mult mai acasă în pustiu decât în faţa templelor,
Cu neastâmpăr de pisici
Sărind prin orişice fereastră
Ţuşti! în orişice-ntâmplare,
Adulmecând spre orice codru feciorelnic,
Adulmecând bolnav, bolnav de dor,
Ca să alergi în codrii feciorelnici,
Plesnind de sănătate şi vărgat, frumos
S-alergi printre sălbătăciuni împestriţate,
Cu buzele hulpave
Sarcastic de fericit, satanic de fericit, sângeros de fericit,
Prădând, furişându-te, minţind: –
Ori ca un vultur ce-ndelung,
Îndelung priveşte-ncremenit în hăuri,
În hăurile sale: – –
O, cum se-nvolbură aici, în jos,
Adânc, tot mai adânc,
În afunzimi tot mai afunde! –
Apoi,
Deodată, drept zburând,
În jos zvâcnind,
Asupra mieilor năpustindu-se,
Ca glonţul, hămesit,
Râvnind la miei,
Înfuriat pe orice suflete de miel,
Cumplit de-nfuriat pe orice ochi de miel,
De oaie cumpătată şi cu lână creaţă,
Pe orice ochi alburiu, cu bunăvoinţă de miel, de oaie!
Aşa,
De vultur, de panteră
Sunt dorurile poetului,
Sunt dorurile tale subt mii de măşti,
Nebunule! Poetule!
Tu, ce-ai văzut în om
Şi dumnezeu, şi oaie –:
Dumnezeul care se sfâşie în om,
Precum şi oaia-n om,
Şi sfâşiindu-se cum râd –
Aceasta, aceasta-i fericirea ta!
Fericire de panteră şi de vultur!
Fericire de poet şi de nebun!" – –
În aerul stors de lumini,
Când secera lunii
Alunecă verde şi zavistnică
Prin roşul purpuriu:
– vrăjmaşă zilei,
La tot pasul secerând în taină
Hamacuri de trandafiri,
Până se prăbuşesc,
Spre noapte, gălbejiţi, se prăbuşesc: –
Aşa m-am prăbuşit şi eu odată
Din patima-mi de adevăr,
Din dorurile mele-ndreptate către zi,
Bolnav de lumină, ostenit de ziuă,
– m-am prăbuşit în jos, spre-amurg, spre umbre:
Mistuit şi-nsetat
De-un singur adevăr:
– mai ţi-aminteşti, îţi aminteşti tu, inimă fierbinte,
Ce-nsetat-ai fost atunci? –
Ca alungat să fiu
De orice adevăr,
Un biet nebun!
Un biet poet!
Între fiicele pustiului
2
Pustiul creşte: vai de-n piept îl ai!
– O! Sărbătoresc!
Într-adevăr sărbătoresc!
Un vrednic început!
African de sărbătoresc!
Vrednic de un leu
Ori de-o morală maimuţă urlătoare –
– dar nimic pentru voi,
Prietene preascumpe,
La picioarele cărora,
Prima oară,
Mie, un european, subt palmieri
Îmi este-ngăduit să stau. Prea bine.
Minunat, adevăr grăiesc!
Iată-mă aici,
Aproape de pustiu şi de pe-acuma
Iarăşi atât de departe de pustiu
Şi-ntru nimic nepustiit:
Adică-nghiţit
De-această oază mititică –:
– abia-şi căscase
Gura-ncântătoare,
Cea mai înmiresmată dintre guriţe:
C-am şi căzut în ea,
În adâncu-i – între voi,
Prietene preascumpe! Bine.
Mărire, mărire acelui chit
Ce făcut-a ca oaspetele lui
Să se simtă bine! – înţelegeţi
Unde bate vorba-mi învăţată?
Mărire pântecelui său,
Ce-a fost
Un dulce pântec-oază
Ca acesta: pe care însă eu îl pun la-ndoială,
– nu degeaba vin din Europa,
Care-i mai roasă de-ndoieli ca toate
Nevesticile-mbătrânite.
Dar-ar Domnul să se-ndrepte!
Amin!
Iată-mă aici,
În această oază mititică,
Asemeni unei curmale,
Tuciurii, mustind de zahăr şi de aur,
Tânjind dup-o gură rotundă de fată,
Dar şi mai mult după dinţii ei muşcători
Ca gheaţa de reci, ca neaua de albi
Şi tăioşi: după care tânjeşte, de fapt,
Inima tuturor curmalelor fierbinţi. Prea bine.
Ca roadele-acestea din Miazăzi,
Întocmai, întocmai aşa,
Zac aici împresurat de micii,
Săltăreţii, jucăuşii
Cărăbuşi,
Ca şi de mai micile,
Mai răutăcioasele, nechibzuitele
Dorinţe şi toane, –
Înconjurat de voi,
O mutelor, o bănuitoarelor
Pisici-copile,
Dudu şi Suleika,
– circumsfinxit, spre-a-nghesui într-un singur cuvânt
Mai multe simţăminte:
(Ierte-mi Dumnezeu
Păcatu-acesta întru limbă!)
– stau aici şi-adulmec aerul cel mai bun,
Un aer de rai, adevăr grăiesc,
Un aer aurat, luminat, uşor,
Astfel de aer bun doar arar
Din lună pogorât-a –
O fi din întâmplare
Ori din prea multă semeţie?
Cum spun poeţii din vechime.
Eu însă, ne-ncrezătorul, o pun
La-ndoială, nu degeaba vin
Din Europa,
Care-i mai roasă de-ndoieli ca toate
Nevesticile-mbătrânite.
Dar-ar Domnul să se-ndrepte!
Amin!
Sorbind din aeru-acesta grozav,
Cu nările umflate ca pocalele,
Fără viitor, făr-amintiri,
Aşa stau eu aici,
Prietene preascumpe,
Şi privesc palmierul
Cum, asemeni unei dănţuitoare,
Şerpuieşte, se-ndoieşte şi din şolduri unduieşte,
– faci la fel, dacă-ndelung te uiţi!
Asemeni unei dănţuitoare ce-o fi stat şi-a tot stat
Prea mult de-acum, primejdios de mult,
Doar într-un singur picior?
– de-aceea şi-o fi uitat
Piciorul celălalt?
În zadar, cel puţin,
Am tot căutat pierduta
Comoară geamănă
– adică piciorul celălalt –
În preajma sfântă
A fustiţei încântătoare şi gingaşe din cale-afară,
În evantai de pene şi paiete.
Da, prietene frumoase, de vreţi
Să-mi daţi crezare pe deplin:
Ea l-a pierdut!
S-a dus,
Pe veci s-a dus!
Piciorul celălalt!
Ah, păcat de el, de celălalt picior, gingáşul!
Unde – poate sta şi suferi părăsit?
Piciorul stingher?
Poate-ngrozit de vreo
Dihanie de leu furios,
Flocos şi blond? Sau poate de-acuma
Ciopârţit, sfâşiat –
Ce jalnic, vai! vai! sfârtecat! Prea bine.
O, să nu-mi plângeţi,
Inimi slabe!
Nu mai plângeţi,
Inimi de curmale! Sâni lăptoşi!
Punguţe
Pentru inimi de lemn-dulce!
Nu mai plânge,
Palidă Dudu!
Ca un bărbat, Suleika! Hai! Curaj!
– Ori poate
Ceva-ntremător, întremător pentru inimă,
S-ar potrivi aici?
O povaţă sfinţită?
O sfântă-mbărbătare? –
O! Capul sus, demnitate!
Demnitate virtuoasă! Demnitate europeană!
Suflă, suflă iarăşi,
Foale al virtuţii!
O!
Să urli mai o singură dată,
Să urli moral!
Să urli ca leul moral
În faţa fiicelor pustiului!
– Căci răcnetul virtuţii,
O fete preascumpe,
E, mai presus de toate,
Înflăcărare europeană, lăcomie europeană!
Şi-uitaţi-vă la mine,
Ca european,
Eu n-am încotro, Dumnezeu să-mi ajute!
Amin!
Pustiul creşte: vai de-n piept îl ai!
Cântecul lunatecului
12
Învăţat-aţi acuma cântecul meu? Ghicit-aţi ce vrea? Ei bine! Haideţi! Oamenilor superiori, cântaţi-mi acuma cântecul, roată, pe rând!
Cântaţi-mi acuma voi înşivă cântecul ce se cheamă "De la capăt", al cărui tâlc e "în vecii vecilor!", cântaţi, superiorilor, cântecul-roată al lui Zarathustra!
Hei om! Veghezi?
Ce zice-adâncul nopţii miez?
"Dormeam somn greu –,
"Din vis adânc eu m-am trezit: –
"E lumea hău,
"Adânc cum ziua n-a gândit.
"Cu-adânci dureri –,
"Plăcerea-i mai adâncă-n ea:
"Dureri zic: Pieri!
"Plăcerea veşnicie vrea –,
"– adâncă, mai adânc-o vrea!"
–––––
* din Friedrich Nietzsche, Opere complete, vol. 5. Aşa grăit-a Zarathustra. Ediţie critică ştiinţifică în 15 volume de Giorgio Colli şi Mazzino Montinari. Traducere de Simion Dănilă, Editura Hestia, 2004
|
