|
LUCIAN ALEXIU
UN PROZATOR: MILOŠ LATINOVIĆ
Cu imaginaţia inflamată senzual şi o plăcere a povestirii nutrită parcă la sursele răsăritene ale eposului, Miloš Latinović înnădeşte opt calupuri epice într-un tot căruia-i spune roman (în opt povestiri), mişcându-şi de la o clipă la alta eroii peste meridiane şi secole, schimbând perspectiva asupra celor evocate în funcţie de unghiul din care privesc lucrurile personajele cărţii – fie acestea patriarhi ori juni imberbi, femei fatale ori adolescente superbe, călători în timp, magi, artişti, guerrilleros, fiinţe infernale şi paradisiace, fiecare, rând pe rând şi fără multă zăbavă, propulsat (preţ de câteva pagini) în prim-planul cărţii.
Ca bun şi brav postmodernist ce se află, prozatorul lucrează cu sursele şi convenţiile livreşti la vedere, propune un slalom printre mituri, epoci istorice şi civilizaţii, trece fără păs de la un continent la altul, din cotidian în istoria îndepărtată, de la realul profan la fantastic ori fantasmatic, din budoar ori carnaval pe câmpul de luptă, în toiul unor crâncene confruntări militare, sacrifică, după trebuinţele povestirii, unor instanţe livreşti care se pot numi şi mai totdeauna sunt deconspirate de autor ca fiind – Marquez, Henry Miller, Tolkien, Lawrence Durrell, (şi, posibil) Borges, iar dintr-o familiară proximitate, Milorad Pavić.
Fantezie nebună, ce creditează imaginaţia şi imaginarul, Povestirile vânturilor se citeşte dintr-o răsuflare, cu fruntea descreţită şi cu spiritul iute degajat de prejudecăţi, este un basm modern şi ar putea fi, de ce nu, ar trebui să fie, în genul pe care îl ilustrează, un best-seller.
|
