|
LJUBOMIR SIMOVICI
Poet şi dramaturg, romancier şi eseist, Ljubomir Simovici s-a născut la 2 decembrie 1935 la Ujiţe (Republica Serbia). A absolvit cursurile gimnaziale şi liceale în oraşul natal, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Belgrad, specializarea literaturi iugoslave şi limbă sârbă.
Ljubomir Simovici este unul dintre cei mai reputaţi poeţii sârbi contemporani – nu mai puţin unul dintre cei mai dinamici autori de care se leagă emanciparea literaturii din spaţiul iugoslav de dogmatismul stalinist al perioadei postbelice. Primul volum de versuri, Elegii slave, îi apare în 1958 (ediţia a II-a în 1971), urmat de un şir de cărţi de referinţă pentru revirimentul liric produs de afirmarea unei noi generaţii scriitoriceşti: Morminte vesele (1961), Coifuri (1968), Înainte de cel de al treilea cântat al cocoşilor (1972), Sâmbătă (1976), Orizont pe două ape (1980), Gândul la mare (1982), Zece invocaţii către Maica Domnului de la Hilandar, Cea cu trei mâini (1983), Izvoare de viaţă (1983), Oraşul de sus (1990), Acul şi aţa (1992), Coaja oului (1998), Punct (2001, 2004), Planeta Dunărea (2009). Poemele lui Ljubomir Simovici se regăsesc în numeroase antologii lirice, dintre care mai importante sunt Pâine şi sare (1985, 1987), Izvoare de viaţă şi alte poeme (1994), Învăţături în întuneric (1995), Poezii, cartea întâi şi Poezii, cartea a doua (2005), toate acestea selecţii de autor, cărora li se adaugă Cele mai frumoase poezii ale lui Ljubomir Simovici (2002), antologie de Aleksandar Jovanovici şi Miercuri în sâmbătă (2002), selecţie de Branko Kukidja. Dramatizate, puse în scenă la teatre prestigioase ori difuzate ca drame radiofonice, texte mai ample şi chiar volume întregi semnate de Liubomir Simovici (poemul Sâmbătă, în 1974, Pâine şi sare, 1989) au avut un rol însemnat în difuzarea poeziei acestuia. De succes mediatic şi de public s-a bucurat, sub titlul Seninătăţi şi focuri, adaptarea scenică a unei selecţii reprezentative din întreaga creaţie poetică a autorului.
Ljubomir Simovici a obţinut cele mai importante premii literare din fosta Iugoslavie. În 1988 a fost ales membru corespondent, iar din 1994 membru titular al Academiei de Ştiinţă şi Artă a Serbiei (SANU).
ÎNTÂMPINAREA BĂRCILOR PESCĂREŞTI
CARE ACOSTEAZĂ PE MALUL DUNĂRII
CU PEŞTI MARI
Bravo, meşterilor pescari, bravo, pescarilor!
În ce râu, în ce mare,
în ce ape le-aţi prins pe toate acestea?
Cum aţi pătruns cu toate acestea în Dunăre?
Nu există nici metru, nici cântar
să le poată măsura!
Capul undeva sub Viena, coada la Porţile de Fier!
Aveţi nevoie de o tigaie cât aeroportul!
Dacă au fost tot atât de mari, nu-i de mirare
că Hristos a hrănit doar cu doi peşti
cinci mii de guri!
Oare pe toate acestea le-aţi pescuit cu insectă,
cu peştişor sau cu găluşte?
Cu lăcuste, sau cu mălai?
Cu vierme, cu râme de ploaie sau de pădure,
sau cu râmă roşie de bălegar?
Aşa ceva n-aţi fi putut prinde
fără împăratul balaurilor în cârlig!
Acesta-i oare munte sau peşte?
Aşează lângă peştele acesta o scară,
urcă-te către şira spinării şi, de sus,
din vârful scării, priveşte şi spune,
se vede de pe acest peşte Vladivostokul?
Sau Japonia?
Sau lumea cealaltă?
Oare la umbra acestui peşte mare
ne mai poate vreodată încălzi soarele?
Vă mulţumim, meşterilor, vă mulţumim, pescarilor!
Balaurul pe care-l hrănim,
dacă mănâncă la prânz acest peşte,
va fi sătul aproape până la cină!
MĂRTURISIRE DESPRE UN ŞARPE
Într-o vară, pe Jelova gora,
pe cărarea dintre poartă şi casă,
cât pe ce să calc pe un şarpe!
Mi-a dispărut din faţa piciorului ca un fulger!
Dar a doua zi a apărut iarăşi,
şi de atunci m-a urmărit mereu:
sau îi fulgera limba printre urzici,
sau îi aluneca coada de pe o piatră!
În fiecare clipă, la fiecare pas,
dintre rugii de mure, dintre verze, dintre flori,
mă pândea ochiul lui de şarpe!
La urmă totul a devenit un coşmar!
Iar din acest coşmar puteam scăpa
într-un singur fel:
adunându-mi tot curajul, într-o zi,
atunci când, sosit din lumea subterană, şarpele
stătea la soare, cu coada într-o gaură,
i-am apăsat cu o stinghie grumazul
şi, în timp ce trupul, în convulsii,
precum pasta dintr-un tub, îi creştea,
îi creştea, îi creştea din gaură
cu un ciomag l-am lovit, l-am lovit,
l-am lovit, l-am lovit, l-am lovit peste cap,
până când i s-a liniştit coada!
La urmă, speriat – şi de şarpele mort,
şi de ceea ce am făcut –
l-am aruncat în spini, ciorilor!
Din ce în ce mai des, cu trecerea timpului,
mă întreb de ce am ucis şarpele!
Oare el mă pândea, ca să mă muşte,
sau mă urmărea cu frică
de ceea ce i-aş fi putut face,
de ceea ce, până la urmă, i-am şi făcut,
lovindu-l peste ochi, peste dinţi,
lovindu-l peste cap, cu acel ciomag,
până când din ochi, din limbă, din dinţi,
până când din cap n-a mai rămas nimic?
Din ce în ce mai des mă întreb: e posibil
ca acel şarpe să fi văzut în mine
ceea ce am văzut eu în el?
Şi tot mai des mi se întâmplă să mă-ngrozesc
simţind cum mă pândesc pe mine însumi
cu ochii şarpelui, şi cum
în faţa a ceea ce văd simt o frică şerpească!
CU VÂNĂTORUL LA UN PAHAR
Tragi în tot ce zboară?
Ucizi toate gâştele sălbatice,
toţi mistreţii şi celelalte fiare,
ca să-ţi hrăneşti neamul?
Sau îi ucizi ca să-ţi împodobeşti palatul
cu capete de leu şi de urs,
cu blănuri, cu vulturi împăiaţi,
cu colţi şi cu coarne?
Când priveşti fără a clipi norii,
îl cauţi acolo pe dumnezeu sau cina?
Dacă îl cauţi pe dumnezeu, crezi oare
că o să poţi pătrunde în grădinile şi pe câmpiile sale
cu un cuţit şi o puşcă cu două ţevi?
Dacă îţi cauţi cina, de ce tragi
în pasărea a cărei carne n-o vei mânca?
Dacă n-ai nevoie de motive
ca să tragi în ciori,
nu vei avea nevoie nici ca să tragi în pahare,
ca să tragi în cai, ca să tragi în orice!
Dacă ucizi azi un cerb,
de ce nu l-ai ucide mâine şi pe poştaş?
Oare chiar eşti convins
că vânătorii de cerbi nu vor da buzna
într-o noapte, din întuneric,
precum vânătorii de capete de oameni?
CU BROASCA-N STOMAC
N-am fost nebun să cred
că îmi oferă ciocârlii fripte.
Dar nu credeam nici că va fi o broască.
Orice ar fi fost,
nu aveam poftă de cele oferite.
Nu aveam poftă, mâncasem.
Mâncasem socotind
că va fi mai rău dacă refuz acest dar,
decât dacă-l accept.
Că va fi mai bine şi mai puţin neplăcut
dacă închid ochii şi dacă
înghit totul, fie şi-o broască.
Asta-i tot ce îţi pot spune.
Dar nu te aştepta să îţi spun
cum mă simt când rămân singur,
în întuneric, cu această broască-n stomac!
MALUL DUNĂRII LA VINĆA
Cum s-a simţit pescarul,
singur, în largul Dunării, în barcă,
când zeu era întunericul care fulgera?
Şi cum s-a simţit vânătorul
când a înţeles că din mistreţul
în care slobozea săgeata, îl priveşte un zeu?
Şi cum s-a simţit
acest vânător sau pescar în casa
în care printre harpoane,
printre blide şi oale de lut,
pe lângă cuptorul din lut şi pleavă,
trăiau laolaltă cu el găinile şi zeul?
Nu cumva în acele vremuri în om,
lângă zeu, a fost loc şi pentru lup,
loc pentru vultur, pentru şarpe şi stejar?
Şi nu cumva stră-strănepotul său,
convins că va fi mai mult om,
dacă va fi mai puţin lup,
şi că va fi mai aproape de zeu,
dacă va fi mai departe de şarpe,
păşind tot mai departe şi mai departe, în depărtarea
din care nu se mai văd nici lupul,
nici vulturul, nici şoarecii, nici stejarul,
a ajuns la noi, ca la ţintă!
CAPCANĂ PENTRU ŞOARECI
Pot înţelege legea
prin care drepturi asupra şoarecelui
au pisica, şarpele şi bufniţa cu urechi.
De asemenea ştiu că prin aceeaşi lege
prin care şarpele are drepturi asupra şoarecelui,
drepturi asupra şarpelui are vulturul.
Şi că, luându-ne după această lege,
drepturi asupra vulturului are un muşuroi de furnici.
Dar nu ştiu după care lege
drepturi asupra şoarecelui are-o capcană!
Ce caută printre aceste fiinţe vii ale lui dumnezeu
această unealtă moartă făcută de om?
În baza cărei legi
ce este mort vânează ce este viu?
FURTUNĂ DEASUPRA BELGRADULUI
Sus, pe acoperişurile
biciuite de vânt, de ploaie şi de grindină,
biciuite de pânzele şi de mânecile ude,
smulgând-o din ghearele furtunii,
femeile dau jos lenjeria de pe sfoară!
Oare aceste cearşafuri sălbatice,
pe vânt şi în întuneric,
nu vânează femeile, nu le duc de pe acoperişuri în nori,
precum romanii pe sabine la Roma?
ÎN FAŢA TABLOULUI „CORABIA NEBUNILOR”
DE HIERONYMUS BOSCH
Încotro pluteşte această coajă de nucă,
prea încărcată, prea plină de pasageri,
care călătorind petrec şi cântă?
Nu de la timonă este ţinut cursul: cârmaciul navighează
vâslind cu un polonic de lemn!
Ca şi cum n-ar naviga ci ar găti!
De unde creşte-n mijlocul corăbiei
şi ni se arată verde acest arbore luxuriant?
Cine-a agăţat în copac,
friptă, această gâscă grasă?
Căţărat în copac, pe gâsca aceasta
a pus mâna un zdrenţăros cu-n cuţit
mai mare decât sabia lui Damokles!
Iar la umbra deasă a acestui copac
leorpăie vinul nebunul, al cărui cap
e-mpodobit de-o căciulă cu urechi de măgar!
O călugăriţă cântă la lăută
convinsă că prin puterea vocii
va compensa lipsa urechii muzicale!
(Despre ce cântă? Despre ciocârlii în floare?)
Alungindu-şi gâtul slab şi subţire,
cu-o voce de parcă-i a unui dulău bătut,
un preot năsos o acompaniază-n falset!
Excitaţi ca şi cum cineva
i-ar fi gâdilat cu un vârf de pană la boaşe,
cu ochii închişi, în extaz,
puternici şi pioşi,
trei ţărani cântă împreună cu ei,
precum un scripete, o rindea, un fierăstrău!
Neîndoindu-se că dumnezeu,
implorat de vocile lor blânde,
din norii încărcaţi de fulgere
îşi va revărsa mila şi lumina dumnezeiască,
această adunătură beată,
cu cântece, gâşte, butoaie,
va intra în iad precum în rai!
LA POARTA RAIULUI
1.
Mai creşte pomul acela în rai?
Care pom?
Ştii tu care!
Mai este valabilă interdicţia
de a mânca mere din pomul
în jurul căruia se înfăşoară, târându-se,
şi din care ni se adresează, şoptind, şarpele?
Care şarpe?
Ştii tu care!
2.
În sala de aşteptare, la poarta raiului,
o bucătăreasă-i întreabă pe un precupeţ, pe un poştaş,
îi întreabă pe un profesor de logică, pe un hamal:
Există o rânduială a casei şi-n rai?
Când te culci, când te scoli?
Cine găteşte, cine frământă, cine spală vasele?
Precupeţul întreabă: Marfa, în rai –
la măcelărie, în piaţa cu ridicata,
în piaţa verde, la târgul de animale şi în piaţa de peşte –
se plăteşte cu cecuri sau cu bani gheaţă,
sau se împarte gratuit şi fără cântar ?
Profesorul de logică, cu colivia în poală,
nu a găsit nimic altceva să întrebe
ci numai, după legile raiului, cine
răspunde de vocabularul unui papagal:
proprietarul papagalului sau papagalul?
Hamalul din gara Belgrad
tace, fumează, nu întreabă pe nimeni nimic
dar speră că-n grădina raiului
este obligatoriu tolănitul în fân,
cu mâinile sub cap, cu un fir de iarbă-ntre dinţi.
Mie îmi este uşor să-mi închipui iadul,
am pe ce să mă bazez, spune spălătoreasa.
Dar pe ce bază să îmi închipui raiul?
Iar ţăranii – controversaţii ţărani! –
îşi închipuie şi raiul şi iadul ca pe-un Oraş!
Nu tace numai hamalul, tace şi brutarul
pe care la poarta raiului îl roade un vierme:
Oare din ceea ce ni se oferă aici,
acolo există mai puţin sau mai mult,
şi, dacă este mai bine sau mai rău,
din acestea de ce-am avut pe pământ?
Şi, de îndată ce intră în sala de aşteptare,
pe cel dintâi întâlnit, pe poştaş,
vameşul îl întrebă : Trebuie completat
şi, apoi, unde şi cui se predă formularul?
Poţi completa
– spune bucătăreasa –
poţi completa,
dar nu ai cui să-l predai:
scrie că se deschide la 7,
şi e trecut de 8!
3.
Oare seara, în rai, licăresc bodegile
în care ţi se toarnă bere?
Există băutori de bere în bodegi,
există muzică,
există femeiuşti chipeşe?
Iar dacă nu, ce rai mai e şi acesta?
De ce-i mai faceţi atâta reclamă,
de ce trâmbiţaţi atât despre el
şi cine mai doreşte să intre într-un rai
în care nu găseşti ce există
în fiecare Lapovo sau Sumrakovac?
În loc să aştept să intru în rai,
mult mai fericit aş fi în această seară,
de îndată ce ies de la “Casina” din gară,
chiar din prag să privesc cum în beznă, afară,
din lămpile de pe străzi cade neaua potop!
4.
Dacă se-ntâmplă ca în grădina raiului
dintr-o căpăţână de varză să crească urechi de iepure,
cine poate spera că-i apărat
dreptul său de la natură: varza sau iepurele?
Iar dacă nu înţelegi întrebarea,
o pot pune şi într-alt fel:
prin pădurile şi râurile din rai
sunt permise vânătoarea şi pescuitul?
Dacă sunt, atunci acesta-i un rai pentru vânători,
dar pentru peşti şi căprioare e iadul!
Dacă sunt interzise, atunci acesta-i un rai pentru căprioare,
iar din pricina asta pentru vânători este iadul!
Iar ca să-i fie apărat dreptul de la natură,
nici în rai, ca de altfel nici pe pământ,
nu speră nici varza, nici iepurele!
Atunci cum poţi crede în rai,
dacă raiul, ca să fie rai pentru iepure,
pentru varză trebuie să fie iadul?
5.
Mulţumesc,
frumos din partea voastră,
sunteţi foarte amabil
că-mi deschideţi larg poarta raiului!
Dar vă rog să o închideţi!
Dar înainte de a trece pragul acesta
vreau să văd, vreau să verific
dacă în rai înfloreşte, într-adevăr,
ceea ce stă scris pe poarta raiului!
În neştiinţa mea, să nu mi se-ntâmple
ca, convins că intru în rai,
să mă trezesc într-o baracă, în care primesc
o ciorbă cu muşte sau un culcuş cu ploşniţe!
Să nu fiu surprins apoi când văd
cum, printre nori, deasupra barăcilor,
zboară îngeri cu automate!
TRATATUL UNUI VAGABOND
DESPRE FRIG ŞI CĂLDURĂ
după Lao Tze
Poate că ultima oară în acest an
străluceşte şi zumzăie acest mic viespe.
Străluceşte, se stinge şi stinsă putrezeşte
floarea soarelui între dovleci galbeni,
se mistuie şi se împrăştie filimica.
Trecem la calendarul de iarnă al timpului:
mâine la 9 va fi 8.
Iarna este întâmpinată în linişte de cel
care şi-a umplut pivniţa cu lemne,
de cel care şi-a pregătit provizii de iarnă
şi este încălţat şi îmbrăcat călduros.
Îmbrăcat în păr aspru, din păcate, şi încălţat
cu bocanci desperecheaţi, eu slăvesc iarna
ca pe un anotimp şi-o împărăţie a căldurii!
În zăpada de sub podul spre Pancevo,
încălzindu-mi palmele la focul dintr-un butoi,
parcă binecuvântez acest foc,
vouă, în centrele voastre de afaceri,
vouă, în reşedinţele voastre
cu camere de filmat, cu cămine şi conifere,
eu, luminat de acest binecuvântat foc
din care Coşava împrăştie scântei,
pot să vă spun de faţă cu toţi şi să dau cu semnătura:
nimic nu este mai cald decât iarna!
Traducere şi prezentare de
SLAVOMIR GVOZDENOVICI
LUCIAN ALEXIU
|
