REVISTÄ‚ DE CULTURÄ‚

                             LIRICÄ‚ / PROZÄ‚

       EDITORIAL

                                         LUCIAN ALEXIU

                                     ÃŽNSEMNELE TIMPULUI

                                       O fotografie (un prolog)

Am în faţă o fotografie a fostului combatant Montherlant, a aristocratului înrolat voluntar în armata franceză în anii primei conflagraţii mondiale din veacul al douăzecilea. Acesta pozează, iată, undeva pe gazonul unui teren de sport, amenajat precar, flancat în arierplan de un şir de copaci desfrunziţi. E o fotografie făcută după război – la puţini ani după întoarcerea beligeranţilor la îndeletinicirile lor obişnuite. Zi de toamnă târzie luminată de razele filtrate ale unui soare în declin, încă aruncându-şi reflexele pe chipul măsliniu al bărbatului care priveşte drept înainte, spre obiectiv. Totul pare, totul trebuie în această fotografie (alb-negru) să fie elocvent, semnificativ. Om şi cadru. Omul, mai ales. Aerul provocator al acestuia, băţos, eşti tentat să afirmi,ingenuu-sfidător. Ultimativ. Tonsura scurtă, modernă, punând în valoare fruntea înaltă; privirea dârză, o uşoară încruntare voind să sugereze fermitatea de caracter, un spirit decis: o anume duritate, probabil. Un tricou de culoare închisă, bine mulat pe trunchiul atletic – pieptul bombat ostentativ. Ostentative şi amănuntele de vestimentaţie care reţin privirile. Gulerul răsfrânt, într-o studiată neorânduială, cei câţiva nasturi descheiaţi, expunând mai mult decât ar fi fost necesar gâtul cu musculatură puternică, de luptător. Semn, şi acesta, de nonşalanţă – de ostentaţie juvenilă. Un manechin, ai spune. Un clovn.

Totul e, însă, serios.

Suplul sportsman care se lasă astfel contemplat în eternitate ţine sub braţul drept o minge uşor supradimensionată – stângul, îndoit într-un unghi de nouăzeci de grade se sprijină (încă o provocare, ai zice) de şold. Mâinile – protejate de mănuşi de culoare neagră, din piele. E Henry de Montherlant, scriitorul – descendent dintr-o familie de veche nobleţe franceză, vor sublinia biografii. Portar, aici, într-o echipă de foot-ball. Anii douăzeci; nu, încă, anii treizeci ai celui de-al douăzecilea veac. O întreagă generaţie – o generaţie literară face elogiul forţei fizice, al energiei, al virilităţii – nu şi pe acela al unei ilimitate, al unei nemărginite libertăţi de acţiune.

Pentru scriitorii din generaţia următoare lucrurile vor arăta altfel.

"Prefer o nedreptate unei dezordini", citează din Goethe moralistul Henry de Montherlant, prozatorul care nu ezită altminteri a face un cult din cultivarea corpului uman, din a credita contopirea misterioasă cu o forţă necontrolabilă, venind din adânc, cum nu ezită a constata alteritatea propriei fiinţe: "Ştiu că sunt focarul unei puteri la fel de misterioase ca electricitatea sau geniul, forma, care vine, oleacă, revine fără raţiune şi scăpând oricărei reguli cunoscute, care îmi dă la ora zece plenitudinea unui semizeu şi îmi coseşte picioarele la ora unsprezece şi jumătate, ce renaşte dintr-o dată din adâncul unei sfărâmări totale, care dispare timp de zile în perioada cea mai intensă a unui antrenament, făcându-mă să cred că există într-adevăr un suflet al trupului, independent de celălalt; privesc înlăuntrul meu această persoană vie, străină, care este eu însumi şi asupra căreia nu am nici o putere".

Sunt anii de după les années folles.

Ani, încă, ai raţiunii.

[Home] [Cuprins] [Liricá si prozá-Editorial] [Lucian Alexiu] [S. Gvozdenovici] [Paul E. Banciu] [Ioan Ardeleanu] [Eugen D. Popin] [Dusan Baiski] [M.Jutea Badescu] [Iacob Roman] [Constantin Gurau] [Cristian Ghinea] [Leo Butnaru] [Monica Rohan] [Adara Captrulan] [Codruta Chercota] [Laurian Lodoabá] [Laura Ceica] [Arhivele unor lumi] [Cronicá literará] [Filosofie/Eseu] [Poeticá] [Arte] [Mapamond liric] [Colegiul de redactie] [Contact]