|
Prof. univ. DAN NEGRESCU
PETRUS ABAELARDUS ŞI LECTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Una dintre lucrările aparent contradictorii deja din titlu, vădind spiritul modern iscoditor al lui Petrus Abaelardus (Pierre Abélard) în secolul al XI-lea, este antologia-tratat SIC et NON (DA şi NU).
Autorul porneşte de la observarea diversităţii scrierilor patristice, ceea ce însă nu înseamnă că acestea trebuie judecate ca expresie a unei inconstanţe căci Sfinţii Părinţi sunt cei ce vor judeca lumea, după spusele Scripturilor, prin ei vorbind Divinitatea:
“Cine vă aude pe voi, mă aude pe Mine; cine vă dispreţuieşte pe voi, Mă dispreţuieşte pe Mine” (Luca, X).
Omul este lipsit, pare-se, de starea de graţie, astfel încât înţelegerea textelor patristice e deficitară. Omul de rând, crede Abaelardus, nu este asistat de Sfântul Spirit:
“Şi apoi, ce să ne mai mire faptul că, nefiindu-ne de faţă Sfântul Spirit prin care acelea au fost scrise şi spuse şi chiar întipărite de El scriitorilor, nouă ne lipseşte puterea lor de înţelegere de la a cărei atingere ne împiedică în cea mai mare măsură modul neobişnuit al vorbirii şi semnificaţia cel mai adesea diversă a aceloraşi exprimări, de vreme ce aceeaşi zicere este admisă când cu o semnificaţie, când cu alta ?”
Admirator al clasicilor, Abaelardus aminteşte totuşi şi aserţiunea ciceroniană conform căreia identitatea este mama saţietăţii, adică provoacă sila, motiv pentru care e bine ca expresia să varieze chiar şi în legătură cu acelaşi lucru. În cazul scrierilor patristice argumentul suprem pentru utilizarea varietăţii de expresie îl reprezintă cel numit, pe bună dreptate, “preaiubitorul doctor al Bisericii, fericitul Augustin”. Din citatul ales de Abaelardus avem dovada sigură a faptului că în secolul XI Sfântul Augustin constituia modelul incontestabil al adaptării discursului la realitatea auditoriului.
Iată ce recomandă episcopul african în De doctrina Christiana, pentru învăţătorul bisericesc care trebuie să ocolească uneori toate cele ce împiedică înţelegerea celor cu care vorbeşte şi să dispreţuiască atât podoaba cât şi proprietatea rostirii dacă în absenţa lor poate ajunge mai uşor la înţelegere:
“…să nu aibă grijă – cel ce-i învaţă pe alţii – de mărimea elocinţei cu care instruieşte, ci de claritatea expunerii. Stăpânindu-şi imboldul la un moment dat, neglijează cuvintele mai îngrijite.”(IV)
În continuare tot Augustin este cel citat de Abaelardus care constată că:
“De unde şi spune cineva, când e vorba de un asemenea fel al rostirii, că există în ea o anume neglijenţă dar o neglijenţă zeloasă”.
Indiferent însă de limbaj, crede autorul medieval, scrierea patristică nu poate fi mincinoasă. O putem descuia fie cu cheia de aur, fie cu cea de lemn, important fiind să dăm la iveală ceea ce era ferecat.(de fapt tot citat din De doctrina Christiana, IV).
Capcana cea mai primejdioasă par să o reprezinte apocrifele, iar legat de acestea argumentele autorului sunt categorice:
“Se cuvine dar să fim atenţi ca nu cumva atunci când ne sunt prezentate unele dintre spusele Sfinţilor ca şi cum ar fi contradictorii sau străine de adevăr, să fim înşelaţi de falsul înscris al titlului sau chiar de coruperea Scripturii. Căci cele mai multe apocrife, pentru a avea autoritate şi-au primit titlurile pornind de la numele Sfinţilor.”
Dar, pentru a fi şi mai convingător, discipolul medieval îl citează pe “preacredinciosul scriitor şi preafidelul tălmăcitor Ieronim” care, scriindu-i distinsei Leta întru instruirea fiicei ei, avertizează:
“Să se ferească de toate apocrifele; şi, dacă ar vrea să le citească nu pentru adevărul dogmelor ci din respect pentru semne, să ştie că ele nu cuprind ceea ce le-a fost înscris în titluri şi să dovedească mare prudenţă când caută aurul în lut”.
Există totuşi situaţii în care un spirit cercetător nu se poate mulţumi cu cele citite, indiferent de autoritatea Părinţilor. Surprinzător, deşi contestatar în majoritatea scrierilor sale, de data aceasta Abaelardus recomandă o atitudine temperată, chiar rezervată , amintind parcă de finalul Ierarhiei cereşti a lui Dionisie Areopagitul în care si grecul afirmă cu smerenie că “pe cele ce înving puterea noastră de înţelegere le-am cinstit cu tăcerea”. Iată însă cum se smereşte medievalul:
“Dacă întâmplător în scrierile Sfinţilor ni se pare ceva în dezacord cu realitatea, este pios şi potrivit modestiei, dar şi datorat iubirii preţuitoare – care crede toate, speră în toate, le poartă pe toate şi cu greu presupune viciile la cei pe care-i îmbrăţişează – ca fie să credem că acel loc nu a fost fidel interpretat sau a fost corupt, fie să mărturisim că noi nu îl înţelegem.”
În spiritul aceleiaşi cercetări între DA şi NU, situează Abaelardus problema retractărilor ca probe ale onestităţii scriitorilor patristici. Nu întâmplător este citat tot Ieronim, cel care îi răspunde tulburat dar ferm lui Augustin:
“Îţi răspund că e necesar ca prudenţa ta să-şi amintească de premisa comentariilor mele, căci, simţind neputinţa puterilor mele, am urmat comentariile lui Origene… Am citit toate acestea şi îngrămădindu-le pe cele mai multe în mintea mea, după ce mi-am chemat secretarul, i le-am dictat atât pe ale mele cât şi pe cele străine.
I-ar fi fost firesc erudiţiei tale să cerceteze dacă cele ce le-am scris se găsesc la greci, încât , dacă aceia nu le-au spus, să condamni într-adevăr cugetarea mea; cu atât mai mult cu cât am mărturisit cu plăcere în preambul că am urmat comentariile lui Origene şi că le-am dictat fie pe ale mele, fie altele străine spre a nu fi la bunul plac al cititorului, indiferent că ar trebui aprobate sau respinse.”
Există în această epistolă ieronimiană o undă de subtilă ironie la adresa marelui african care, în fapt, nu avea cum să-l verifice pe Ieronim deoarece nu ştia greacă.
Augustin însă retractează cu seninătate atunci când e vorba de propria operă, motivând fără modestie că aspectele neclare sunt cele preluate de la alţii mai curând decât din propria-i gândire (vezi Retractationes).
În ultimă instanţă cercetarea scrierilor patristice, între afirmare şi negare, trebuie săvârşită tot în spiritul echilibrului clasic, căci credinţa este punerea de acord a dreptăţii cu înţelepciunea. Tocmai de aceea filosoful creştin medieval îl citează pe Cicero:
“Chiar dacă justiţia are suficientă autoritate, înţelepciunea fără dreptate nu are nici o putere spre înfăptuirea credinţei”.((De officiis, cartea II).
Chiar rectitudinea cugetării, adică dreptatea şi înţelepciunea, trebuie să-l ducă pe individ nu la afirmaţii categorice şi nici la negaţii vehemente, ci la scara valorilor, adică la o atitudine axiologică. Până la urmă tocmai de dragul dreptăţii trebuie acceptat că şi Sfinţii Părinţi, deşi asistaţi de Sfântul Spirit, au fost întâi de toate oameni, feluriţi între ei, ceea ce ne îndeamnă înainte de toate să-i distingem pe unii de alţii şi – cum spune Abaelardus – nu neapărat să-i urmăm.
Este şi sfatul pe care i-l dă acelaşi Ieronim nobilei Leta tot spre corecta instruire a fiicei ei:
“Operele lui Ciprian să le aibă mereu în mână; opusculele lui Atanasie şi cartea lui Ilarie să le parcurgă în grabă, cu picior neîmpiedicat; să se delecteze cu tratatele lor, întru spiritele lor, căci în acele scrieri pietatea credinţei nu se clatină; pe ceilalţi astfel să-i citească încât mai curând să-i distingă decât să-i urmeze.”
|
