|
BERNHARD SETZWEIN
Vânzătoarea de clătite
după o gravură de Rembrandt
Locuieşte aici Harmenszoon?
Mijnheer von Rijn?
Na, slavă Domnului
că l-am găsit!
Alerg deja de o jumătate de zi,
pe canale în sus şi în jos
să-l găsesc pe alesul domn.
Acum spuneţi-i că se află aici cea care face clătite.
Da, de bună seamă că aţi auzit, şi încă foarte bine,
cea care face clătite, din Breetstraat,
şi nu-mi vine să cred că Mijnheer
n-o să-şi mai aducă aminte de mine.
M-a urmărit o întreagă jumătate de zi,
de vis-ŕ-vis, de pe Hauseck.
M-am şi gândit, ce face ăla de colo?
Cu un creion în mână?
Ştiu acum ce făcea.
Iar dacă tot nu-şi aminteşte,
atunci spuneţi-i:
bătrâna cu pălărie neagră-i aici.
Aceea cu cosiţele gri.
Cea care mai are doar trei dinţi în gură.
Că nu mai sunt o frumuseţe,
o ştiu şi singură.
Dar chiar şi aşa n-ar fi trebuit
să mă facă aşa
încât jumătate din Amsterdam
să vină şi să râdă de mine.
Arăt ca o vrăjitoare bătrână,
de parcă aş frige suflete
în loc de clătite.
Ah, ia te uită cine vine,
însuşi Mijnheer!
Ştiţi Dumneavoastră
ce spun de fapt oamenii,
că atunci când pun clătitele mele în untul fierbinte
răsare soarele.
Atât de auriu e totul!
Şi asta vine de la atâtea ouă.
Iar lucrul ăsta nu îngădui să fie dispreţuit.
Mult unt şi, fireşte, multe ouă!
Asta e toată reţeta mea.
Iar pe asta ar trebui s-o vedeţi,
cum le lasă gura apă clienţilor.
Chiar şi copiilor le plac.
Uneori clătitele mele le înşfacă şi câinii străzii.
A, da, asta o ştie şi Domnia Voastră.
Dar de fapt, ce anume aveţi atunci împotriva noastră,
a oamenilor săraci?
Nimic, spuneţi Dumneavoastră!?
Atunci cum se face că şi pe Domnia Voastră
v-aţi desenat în chip de cerşetor?
Cel puţin aşa se spune.
Ei, uite, pe asta vreau s-o văd şi eu.
Aşa ceva nu-mi vine să cred.
Ştiţi Dumneavoastră într-adevăr
cum vine asta?
Să vinzi de treizeci de ani clătite pe stradă,
pe ploaie, pe vânt,
dar înainte de toate, pe ploaia asta groaznică din Amsterdam.
Cu ploaia din Amsterdam
poţi să îneci şi peştii, aşa spun eu mereu.
Ce mai aveţi aici, Mijnheer,
ia să vedem?
Îîîîh, un vânzător de otravă pentru şobolani,
îi ştiu eu pe ăştia, specia asta.
Ei se aşează aproape întotdeauna
chiar lângă mine şi lângă cuptorul meu de clătite,
cu băţul lor pe care atârnă şobolani morţi,
iar sus, în coşul agăţat de el,
ţopăie câţiva încă vii!
Ştiu, noi femeile cu clătite,
vorbim un piculeţ cam mult.
La noi e ca şi cu aluatul de clătite,
deseori dăm şi peste marginea tigăii,
iar flecăreala se dă de-a dura
pe Breetstraat în jos.
Nu se poate! Ce face ăsta aici?
Se pişă.
Mijnheer, şi Domnia Voastră sunteţi unul bun!
Iar mai apoi, vindeţi aşa ceva
domnilor bancheri drept artă?
Apăi de la Dumneavoastră
chiar că se mai poate învăţa câte ceva, Mijnheer!
Dar pe sine însuşi, cerşetor...
Nu, pe Dumneavoastră să nu vă desenaţi aşa.
Aşa ceva poate să aducă ghinion!
De parcă poţi şti ?
În asta de aici, aşa cum staţi la fereastră, cu pălărie,
o pălărie cu adevărat frumoasă,
aici îmi plăceţi cu mult mai mult, Mijnheer.
Aici sunteţi un gentilom, Mijnheer,
şi de fapt ce scrieţi Dumneavoastră aici?
Pe mine mă puteţi desena aşa cum voiţi!
Dar că nu mi-aţi cumpărat nici o clătită,
asta n-a fost deloc frumos.
Nu, nu, despre clătitele mele nici o vorbă rea.
Acum haideţi, veniţi mai aproape,
v-am adus un coş plin de ele!
Acum luaţi-vă, ce mai!
Nici o grijă, de astea nu s-au atins câinii!
Şi, şi? Gustoase?
Nu spuneţi nimic.
Dar se vede şi aşa.
Aşa să vă desenaţi cândva, Mijnheer!
Dacă-mi daţi voie să spun:
Ochii mari
şi încântare pură:
Ooooh, clătitele aastea!
Vechi soiuri de mere
Nu ştim
dacă a fost un Brackler,
un Münsterländer Borsdorfer
ori mai degrabă
mărul de plăcinte Horenburger.
Tot la fel de bine s-ar putea să fie:
Jakob Lebel,
Josef Musch
ori Orleansrenette.
Din pricina apropierii de paradis
ai putea să te gândeşti
şi la mărul de Constantinopol.
Ori mai curând, totuşi,
un Oehringer cu dungi sângerii,
un Winterrambur,
Goldparmäne.
Un lucru este în orice caz sigur:
a fost nepermis de gustos.
(Iar de un Delicios auriu
denumit şi galbenul-înecăcios
Eva nu s-ar fi atins niciodată.)
Prognosticul vieţii în anul 1606
(anul de naştere al lui Rembrandt)
Dacă am putea ajunge moşnegi,
aşa, la vreo 43 – 47 de ani.
Cu toţi dinţii în gură, până la capăt.
Dar cine reuşeşte aşa ceva.
Dacă soarele se-nvârte în jurul pământului,
sau mai degrabă invers,
o dezlegare a acestei,
mai degrabă neimportante, întrebări,
aşteaptă cei mai puţini.
Dacă dimpotrivă am descoperi totuşi azotul,
– piatra filozofală –
unii spun că-l au deja de mult,
atunci am putea, de exemplu,
transforma mercurul în aur.
Şi asta ar fi o chestie!
La stânga şi la dreapta străzii Breetstraat,
în Amsterdam,
în noul Ierusalim,
Mesia e aşteptat încă.
El va veni!
Fără îndoială.
Şi asta nu trebuie să însemne neapărat mâine.
Am încheiat, iată, câteva afaceri minunate.
Iar în vremuri mesianice
afacerile nu mai joacă nici un rol.
Din păcate.
Ca în curând la Praga, au să zboare iarăşi
pe ferestre câţiva lingăi habsburgici,
regenţi, partizani ai Romei,
asta mai poţi să tot aştepţi.
Iar mai apoi Boemia e liberă.
Şi toţi au să bea dintr-un singur pocal,
la Cina cea de taină.
Multora însă le-ar face mai mare plăcere
să se poată sătura în fiecare zi.
Iar despre un pocal cu vin,
despre asta nici n-are rost să aducem vorba.
O baniţă cu boabe de grâu
pe care o semeni în ogor,
aduce la recoltă două baniţe.
Asta, dacă ai noroc.
Una trebuie s-o păstrezi de sămânţă peste iarnă,
iar din cealaltă poţi să-ţi faci pâine.
Dar ferească-te sfântul să vină o vară ploioasă
şi să putrezească totul.
Unul dintre mulţii ghicitori în stele,
alchimişti şi ghicitori în cărţi,
a profeţit că or să vină vremuri
când o baniţă
va aduce şapte baniţe recoltă.
Dar aşa ceva, în primul rând,
nu putem, în mod serios, aştepta,
iar în al doilea, cel ce a spus aiurează.
Dacă am ajunge în cer, ar fi bine.
Dacă ei, catolicii, cu toţi sfinţii şi martirii lor,
şi-ar avea un cer al lor, ar fi şi mai bine.
Am avea, cel puţin din partea lor,
linişte până în veci vecilor.
Iar dacă asta nu se poate întâmpla?
Ar fi frumos, dacă mâine dimineaţă ar răsări
iarăşi soarele.
Marea ar trebui să putem s-o închidem,
pentru ca să nu mai inunde jumătate din Olanda.
Dacă din opt copii, supravieţuiesc trei
şi depăşesc vârsta de cinci ani,
atunci trebuie să-i mulţumeşti Dumnezeului tău.
Dacă femeia îţi moare la a noua naştere,
nu poţi să faci nimic.
Cel mult: să te însori cu tânăra fată din casă.
Oare vrea ea să ia un moşneag?
Acum ai deja 47 de anişori.
Şi, de fapt, la o asemenea vârstă,
nu mai poţi aştepta prea multe.
Întrebări pe care mi le pun
De ce păsările zboară
asta vreau deja de mult să ştiu.
Dar şi,
ce-ar fi dacă, în norodul albinelor,
câtorva albine lucrătoare le-ar veni ideea
să înfiinţeze „primul partid anarhist al albinelor”?
Fireşte, doar în cadrul legilor stupului.
Ce aud, de fapt, urechile Iudei*
care cresc pe ramurile de soc?
Dar mai ales: cui povestesc ele mai departe?
Şi ce consecinţe are asta?
Şi ce-ar fi
să trăieşti într-un stat
în care libelulele ar avea puterea?
Ar fi atunci lege
ca la făcut dragoste
să se dea cu toţii de-a rostogolul?
Şi de ce adică zboară doar păsările,
asta mă întreb cu adevărat.
Cine dădea, de fapt, toamna
ciupercilor comanda:
Acum, fără întârziere, afară din pământ?
E dureros pentru arbori
când primăvara
mugurii se deschid cu o pleznitură?
Copiii bondarilor
trebuie oare să meargă la şcoală?
Iar dacă da, vor fi ei siliţi
să înveţe pe de rost balade,
episoadele în care este vorba despre
istoria bondarilor?
De ce nu i-a venit
nici unei cârtiţe ideea
să inventeze lampa minerului?
Pentru că nu voia să se facă de râs?
Există o mişcare subpământeană
a şoarecilor
care se revoltă împotriva nedreptăţilor
pisicii,
ori nu ştim nimic despre asta?
Cum e asta,
să zbori zile întregi peste mare,
purtat doar de propria ta bătaie din aripi,
iar între timp să mai şi aţipeşti?
Ce gândeşte melcul despre antilopă,
dar cactusul despre arbustul de iasomie?
Cunosc trandafirii invidia concurenţei
şi cuvântul „arţăgos ca o iapă”?
Există între leoparzi
adepţi ai unei reforme a vieţii
prin reducerea tempoului ei?
Vor fi aceştia ridiculizaţi
de ceilalţi leoparzi?
Iar în afară de astea:
Oare ce şi-a închipuit prima pasăre
când a spus,
acum hai să încercăm să zburăm
________
*ciupercă din varietatea Auricularia Auricula-Judae, cunoscută
sub mai multe denumiri, printre care urechea lui Iuda
Vise de pe stradă
(pe aleea cu nuci înspre Srbsko)
1.
Asfaltul străzii
plin de cranii.
Nimic altceva decât cranii goale.
Unele mai sunt întregi,
altele-s sparte.
Mereu se rostogoleşte în afară
secretul unui creier minuscul.
O simetrie în oglindă,
perfectă,
din emisfera stângă
şi din emisfera dreaptă.
Mii de lumi mărunte.
Oare ce gânduri se-nvârt în ele
şi ce visuri se nasc din ele?
Ajunse de curând în gură
îţi înţeapă
extrem de emoţionate
limba.
2.
Aşa trebuie să faci asta.
Trebuie să te apleci,
să te apleci în jos până la ele,
să le aduni
şi să le iei cu tine acasă.
Atunci vine vremea uscatului.
Rămân la soare până devin somnolente
iar mai apoi se destăinuiesc cu un ultim oftat:
Acum am povestit totul.
De-acum mai vrem doar să dormim,
să fim măcinate
şi să ne fie cald.
Cald ca în cuptorul
din care-ţi iei prăjitura cu nucă gata coaptă.
După ce ai mâncat-o,
nu însă fără o sticlă de vin din Mären,
au să vină să te viziteze:
Visele,
de pe stradă,
cele pe care le poţi aduna
doar în valea râului Berouka.
Tetin, deasupra de Berouka
Unul dintre satele
uitate de Dumnezeu,
despre care înşişi localnicii Boemiei spun:
„Aici se termină pâinea
şi începe piatra!”
Şi pe deasupra
mai e şi plângăcioasa asta din cer.
De parcă cepe de Boemia fără de număr
ar fi fost tocate dintr-o dată mărunt.
Dar cu toate astea
pentru noi nu s-a găsit
nici măcar pâine
cu rondele salvatoare de ceapă.
Şi nici
pivny pomoc,
primul ajutor
ŕ la Boemia.
Adică o sticluţă de bere.
La Tetin nu-i de găsit pâine lichidă,
dar cu toate astea
piatră lichidă.
Noi am fi sfărâmat-o mărunt
cu gâtlejurile noastre uscate.
Singurele
care au mai rămas uscate
în ziua aceea ploioasă.
Natură moartă la Malesice
Frânghia de rufe
întinsă până
peste capetele găinilor din curte,
care neobosite se înclină aprobator.
Pe frânghie
agăţate
slipuri şi sutiene care
cu toată bunăvoinţa
nu-şi mai pot aminti
de roşul lor provocator,
acum doar unul spălăcit.
Alături,
sub mărul bătrân:
un automobil ruginit,
odihnind pe acoperiş,
roţile lăbărţându-se la cer.
Precum un animal ucis.
Una dintre roţi
se învârte încă:
cea de pe urmă zvâcnire.
Versiunea în limba română de
EUGEN D. POPIN
|
