|
NICOLAE ROŞIANU
ÎNTRE VALURI
amiaza uşor albăstrie
îşi devoră nimbul purtat de îngeri
în spatele gării de la marginea
ţării
între Valcani şi Teremia Mică
vara intră ca o felină
atrasă de purpura nopţii
şi iese blândă
ca o ciută mânată de ploi
toropită de tihna zilei de vară
pusta dormitează sprijinită
în vintrele orizontului
sub care pământul încins
vibrează solemn
ca o batoză în care gnomii
îşi treieră visele colorate cu mâna
e atâta linişte-n câmpie
încât se-aud torentele luminii
APRINDEREA RUGULUI
în fiecare zi orbul oraşului
intră în agora trăgând după sine
un lanţ orbitor la capătul căruia
se hârjonesc viaţa şi moartea
umbrele cresc în lumina difuză
şi fastul amiezii roteşte tăceri
în care deznădejdea umilinţa şi frica
sapă tranşee pentru sărăcia
care retează ca un brand
picioarele speranţei
cu genunchii la gură
oraşul stă în câmpie
ca un condamnat
aşteptând aprinderea rugului
TURBANE DE CENUŞĂ
stai cu mâinile în sân
orbit de strălucirea neputinţei
în timp ce în jurul tău viaţa gâfâie
ca un marfar încărcat cu deţinuţi
tras pe linia umilinţei
care îşi pune poalele în cap
şi râde faustin la cohortele
de cerşetori îmbrobodiţi
cu turbane de cenuşă
rătăcit
întrebi ciocoiaşii de ocazie
în orbitele cărora aurul sticleşte
ca flăcările pe comori
unde duce acest drum
spre moarte ţi se răspunde
spre altă moarte mai sigură
decât aceasta în vertijul căreia
stai
ca Ana lui Manole
stai cu mâinile în sân
fără să mişti un deget la ororile
care te încing şi te vor pierde
dacă nu arunci piatra în ţeasta
goliathului
EBOŞĂ
mai am de îmbrăţişat o umbră
pe nisipul fierbinte
şi apoi pot desena tăcut
cearcănele asfinţitului
în care albatroşii îşi vor face cuiburi
mai am de cules migdalii
ades roditori într-o lacrimă
şi abia atunci voi putea citi
scrisorile umilinţei
cu rune voi scrie poemele nopţii
pe toga fosforescentă
a faraonului
şi stelele hipnotizate de propria
strălucire
îşi vor râvni aura
cum călătorul deşertului
care încearcă zadarnic
răcoarea propriei umbre
RODUL CUVÂNTULUI
locuiesc taina din care vine
cuvântul
din sine pre sine prăsindu-se clar
şi desluşesc înţelesuri
în bolgiile ecoului
rătăcit în deşertul divin
aud clipa căzând ca o ghilotină
peste strigătul meu
adăugând însingurare pustiului
pe care paşii mei îl străbat
iluminări de haruri în silabe
aştern cu frenezia orbului
la întâlnirea cu lumina
orb care ştie că un cuvânt nerostit
e un fruct necules
PENDUL
zorii ca o placentă uriaşă
despică avalanşele zilei
în care mor striviţi cântăreţii iluziilor
şi fluturii rătăciţi în viscerele nopţii
vagant coboară vălul funerar
peste pietrele încolăcite de şerpi
ca un curcubeu de agave
damnarea şi frica în aşchii mărunte
curg printre laţurile zilei
în care ghilotina vibrează
linguşind soarele cu irizări
de purpură
AŞTEPTARE
prin hubloul serii
se văd micile compromisuri
cu care ne plătim singurătatea
un armistiţiu între tăcerile
scrijelate pe zidul memoriei
în spatele căruia stai
aşteptând
glonţul care întârzie
o lumină subţire vibrează
pe lichenii zidului
în spatele căruia înfloreşte
veşnic
livada cu vişini
în care ard jurăminte
VEGHE
adormea cu bucuria visului
ce urma obsesiv
în fiecare noapte
ca un tablou înrămat
în care culorile se topesc
rotindu-se în fuioare de curcubeu:
un lan de maci acoperind un trup de femeie vibrând
ca un arc abia destins
mereu aceeaşi femeie
cu părul nefiresc de lung
revărsat peste florile de câmp
ca un lan de grâu în pârgă
întotdeauna un trup alb de femeie
căruia el căzut în genunchi
îi veghează somnul
TABLOU CU EGRETĂ
vesperale muzici se pierd
în marsupiul de ceară
respirând stâncile şi dunele
umilinţei
doar ţipătul egretei ca o prevestire
de alb în pântecul nopţii
şi golgota mereu urcată
cu tălpile însângerate
însufleţesc acest tablou
în care stau
înconjurat de ruguri de cuvinte
sunt ţinta luminoasă
din cătarea unui lujer de crin
prin care urcă
în vertijuri azurii
otrăvitoarele polenuri ale nopţii
INVOCAŢIE
niciodată femeia nu va înţelege
cât de mari sunt regatele
iluziilor noastre
ea rămâne doar curcubeul
care desparte viaţa de moarte
apa de foc ziua de noapte
un fagure de vise roditor
ades tăinuit într-o lacrimă
în care stridia rodeşte perla
ca o stalactită a umilinţei
|
