|
CODRUŢA CHERCOTĂ
FRAGMENTARIUM
* * *
Scrisul – sentiment eşuat în cuvânt.
* * *
Mi-e cuvântul stânca pe care urc să-mi cufund gândul în cer.
* * *
Adevăraţii medici ai sufletului sunt poeţii.
Ei conservă toate gândurile pentru a sfârşi într-o disecţie a sentimentelor.
* * *
Scrisul e drama pe care o trăieşte paroxistic un sentiment eşuat în om.
* * *
Omul agonic încearcă, în timp ce e devorat, să se raporteze tocmai la partea absentă a fiinţei sale – viaţa.
* * *
Privesc la braţul-mi inert şi străbat dureros distanţa dintre eu, neuron şi mine. Suspendat în nemoarte vieţuiesc murindu-mă câte puţin.
* * *
Trăiesc disperarea mersului cu un instinct al durerii.
În mine a-ngheţat neputinţa de a renunţa la pas pentru a mă dărui aripii.
* * *
Nu-mi priviţi ochii! V-ar putea orbi vânătăile pe care fiecare zi mi le-a
colorat sub pleoape.
* * *
Dimineţile celui pe care l-a abandonat pasul sunt eterne coşmaruri.
Omul fără de mers se trezeşte-n întunericul dimineţii istovit de-atâta
fugă de neputinţă.
* * *
Muritorul trăieşte cu obsesia clipei de supremă raţiune – moartea.
Se teme că nu va avea suficient timp să-şi analizeze viaţa la care renunţă în favoarea deplinei raţiuni.
* * *
În om se zvârcoleşte fatalitatea. Destinul lui e boala ce stoarce trupul
pentru a-i îngrăşa spiritul. Să fie viaţa un imens azil pentru trupuri
îmbuibate de spirit?
* * *
În prăpastia ochilor zac toate cadavrele celor ce ne-au fost.
Doliu de lumină.
* * *
Nu îmi plac zorile care mă condamnă să o iau de la capăt cu mine.
Mă vreau în secunda nocturnă unde m-am abandonat spre a mă regăsi.
* * *
M-arunc într-un plural al vârstei,
într-un potop de nerostite cuvinte,
într-un sărut de poem renăscând.
* * *
Se prăbuşise în mine cu disperarea unui punct.
Sensul existenţei mele e respiraţia dintre un punct şi-un cuvânt.
* * *
De-atâta puls au început să mă doară urechile gândurilor.
Sunt prea sensibile să suporte tropăitul fiinţei mele.
* * *
Există o geografie a tăcerii.
Pe piscuri e orgoliul cuvântului care ne refuză,
la deal e virginitatea oricărui cuvânt atins întâia dată,
iar câmpia dezvăluie toate cadavrele cuvintelor
ce ne-au murit.
* * *
În fiece om s-au înecat toate timpurile descompunerii.
Cea dintâi destrămare : inspiraţia prin care ne expirăm puţin câte puţin sufletul.
|
