|
FRIEDRICH NIETZSCHE
Ştiinţa veselă *
125
Omul smintit. – N-aţi auzit de smintitul acela care şi-a aprins un felinar cam pe la prânzişor, a dat fuga în piaţă şi a strigat fără încetare: “Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu” – Întrucât chiar acolo erau adunaţi grămadă mulţi dintre cei ce nu credeau în Dumnezeu, stârni hohotele lor de râs. S-o fi pierdut cumva? întrebă unul. S-o fi rătăcit ca un copil? întrebă altul. Sau se ascunde? Se teme de noi? S-o fi îmbarcat? o fi emigrat? – aşa zbierau şi chicoteau de-a valma. Smintitul sări în mijlocul lor şi-i sfredeli cu privirile. “Unde-i Dumnezeu? ţipă el, o să vă spun! Noi l-am omorât, – voi şi cu mine! Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut lucrul ăsta? Cum am putut seca marea dintr-o sorbire? Cine ne-a dat buretele să ştergem definitiv tot orizontul? Ce-am făcut eliberând pământul din lanţurile soarelui său? Încotro se-ndreaptă el acum? Încotro ne-ndreptăm noi? Departe de toţi sorii? Nu ne prăbuşim necontenit? Şi-ndărăt, lateral, înainte, în toate părţile? Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca printr-un neant infinit? Nu ne abură vidul? Nu s-a făcut mai frig? Nu năvăleşte fără-ncetare peste noi noaptea şi tot mai multă noapte? Nu trebuie să aprindem felinare în plină dimineaţă? N-auzim încă nimic din tărăboiul groparilor care-l îngroapă pe Dumnezeu? Nu ne izbeşte încă nimic din mirosul descompunerii divine? – şi dumnezeii se descompun! A murit Dumnezeu! Şi mort rămâne! Şi noi l-am omorât! Cum să ne consolăm noi, asasinii asasinilor? Tot ce-a avut lumea mai sfânt şi mai puternic până acum îşi varsă sângele sub jungherele noastre, – cine oare ne va şterge de acest sânge? Cu ce apă n-eam putea spăla? Ce sărbători ale ispăşirii, ce jocuri sacre va trebui să născocim? Oare măreţia acestei fapte nu-i prea mare pentru noi? Nu trebuie să ne prefacem noi înşine în dumnezei, numai pentru a părea vrednici de ea? N-a existat nicicând o faptă mai mare, – şi oricine se va naşte de-a pururi după noi îşi va avea locul, în virtutea acestei fapte, într-o istorie superioară oricărei istorii de până acum!” – Aici, omul smintit tăcu şi se uită din nou la ascultătorii săi: şi ei tăceau şi-l priveau miraţi. În sfârşit, îşi trânti felinarul de pământ, încât se făcu bucăţi-bucăţele şi se stinse. “Vin prea devreme, spuse apoi, pentru mine n-a sosit încă ceasul. Evenimentul acesta colosal este încă pe drum şi umblă prin lume, – n-a ajuns încă la urechile oamenilor. Fulgerul şi tunetul au nevoie de timp, lumina constelaţiilor are nevoie de timp, faptele au nevoie de timp, chiar după ce sunt săvârşite, pentru a fi văzute şi auzite. Această faptă continuă să le rămână mai îndepărtată decât cele mai îndepărtate constelaţii, – şi totuşi ei au făcut-o!” – Se mai povesteşte că omul smintit ar fi intrat în acea zi în diferite biserici, intonându-şi aceeaşi Requiem aeternam deo*s*. Dat afară şi cerându-i-se lămuriri, n-ar fi răspuns de fiecare dată decât acest lucru: “Oare ce altceva mai sunt aceste biserici, dacă nu cavourile şi mormintele lui Dumnezeu?” –
126
Explicaţii mistice. – Explicaţiile mistice trec drept adânci; adevărul e că nu mai sunt nici măcar superficiale.
127
Repercusiunea celei mai vechi religiozităţi. – Orice om nechibzuit crede că voinţa este singura care acţionează; că vrerea este ceva simplu, prin excelenţă ceva dat, inderivabil, comprehensibil în sine. El este convins că, dacă face ceva, bunăoară, dacă bate o măsură, el este cel care bate atunci şi că a bătut fiindcă a vrut el să bată. Nu observă absolut nimic problematic în aceasta, ci îi ajunge sentimentul voinţei, nu numai pentru a admite cauza şi efectul, ci şi pentru a crede că le înţelege raportul. Din mecanismul celor ce se întâmplă şi din însutita trudă migăloasă ce trebuie depusă pentru a se ajunge la bătaia respectivă, ca şi din incapacitatea voinţei în sine de a face măcar o parte infimă din acest efort, el nu ştie nimic. Pentru el, voinţa este o forţă care acţionează magic: credinţa în voinţă ca în cauza efectelor este credinţa în forţele care acţionează magic. Aşadar, peste tot unde vedea o întâmplare, omul a presupus la început o voinţă drept cauză şi că din umbră acţionau nişte fiinţe cu voinţă personală, – ideea de mecanică se afla foarte departe de el. Întrucât însă omul n-a crezut, de-a lungul unor imense perioade de timp, decât în persoane (iar nu în materii, forţe, lucruri şi aşa mai departe), credinţa în cauză şi efect a devenit pentru el credinţa fundamentală de care face uz peste tot unde se întâmplă ceva, – şi astăzi încă instinctivă şi drept o părticică de atavism cu cea mai veche origine. Legile “nici un efect fără cauză”, “orice efect e, la rândul lui, cauză” apar ca generalizări ale unor legi mult mai limitate: "unde se acţionează, la mijloc e o vrere", “se poate acţiona doar asupra unor fiinţe dotate cu voinţă”, “nu există o răsfrângere pură, lipsită de urmări, a unei acţiuni, ci orice răsfrângere este o aţâţare a voinţei” (de faptă, de apărare, de răzbunare, de revanşă), – dar în timpurile preistorice ale omenirii, legile acestea şi acelea erau identice, primele nefiind generalizări ale ultimelor, ci ultimele fiind explicaţii ale primelor. – Schopenhauer, prin supoziţia lui că tot ce există nu-i decât ceva ce voieşte, a înălţat pe tron o străveche mitologie; el nu pare să fi încercat vreodată o analiză a voinţei, deoarece credea, ca orice om, în simplitatea şi în iminenţa oricărei vreri: – în timp ce vrerea nu-i decât un mecanism aşa de bine reglat, încât aproape că-i scapă ochiului care observă. În opoziţie cu Schopenhauer, eu stabilesc aceste legi: în primul rând, ca să ia naştere voinţa, e necesară o reprezentare a plăcerii şi a neplăcerii. În al doilea rând: faptul că o excitaţie este percepută ca plăcere sau neplăcere e treaba intelectului ce interpretează, care, fireşte, lucrează de cele mai multe ori, în acest caz, involuntar de noi; iar una şi aceeaşi excitaţie poate fi interpretată ca plăcere şi neplăcere. În al treilea rând: numai la fiinţele intelectuale există plăcere, neplăcere şi voinţă; majoritatea covârşitoare a organismelor n-au nimic din acestea.
128
Valoarea rugăciunii. – Rugăciunea este născocită pentru asemenea oameni care, în ceea ce-i priveşte, n-au, de fapt, niciodată gânduri şi cărora le este necunoscută sau le trece neobservată o înălţare a sufletului: ce să facă aceştia în nişte locuri sfinte şi în toate situaţiile importante ale vieţii ce reclamă linişte şi un fel de gravitate? Ca ei cel puţin să nu deranjeze, înţelepciunea tuturor micilor sau marilor întemeietori de religii le-a statornicit formula rugăciunii, ca o lungă treabă mecanică a buzelor, corelată cu un efort de memorie şi o atitudine egală şi stabilă a mâinilor şi a picioarelor şi a ochilor! În astfel de situaţii, ei pot să rumege la nesfârşit, ca tibetanii, acel “om mane padme hum” al lor sau să numere pe degete, ca la Benares, numele zeului Rama-Rama-Rama (şi aşa mai departe, cu sau fără graţie): sau să-l venereze pe Vişnu cu cele o mie, pe Alah cu cele nouăzeci şi nouă de nume de invocaţie ale sale: sau se pot servi de morişti de rugăciune şi de rozarii, – principalul este că ei sunt ocupaţi pentru o vreme cu această treabă şi oferă un spectacol suportabil: felul lor de rugăciune este născocit în avantajul evlavioşilor care, în ce-i priveşte, cunosc gânduri şi înălţări. Şi chiar aceştia au momentele lor de oboseală, în care un şir de cuvinte şi murmure venerabile şi o mecanică evlavioasă le prieşte. Dar, admiţând că aceşti oameni rari – în fiecare religie, omul religios este o excepţie – ştiu să se descurce: acei săraci cu duhul nu ştiu să se descurce şi a le interzice clănţănitul rugăciunii înseamnă a le răpi religia: aşa cum protestantismul o scoate din ce în ce mai mult la iveală. Religia tocmai de la aceştia nu vrea mai mult decât să păstreze liniştea, să n-o tulbure cu ochii, mâinile, picioarele şi organele de tot felul: prin aceasta, ei se înfrumuseţează pentru o clipă şi – devin mai asemănători cu omul!
129
Condiţiile lui Dumnezeu. – “Nici Dumnezeu nu poate exista fără oameni înţelepţi” – a spus Luther, şi pe bună dreptate; dar “Dumnezeu poate şi mai puţin să existe fără oameni neînţelepţi” – asta bunul Luther n-a spus-o!
130
O decizie riscantă. – Decizia creştină de a considera lumea urâtă şi rea a făcut lumea urâtă şi rea.
131
Creştinismul şi sinuciderea. – Creştinismul a transformat, în timpul genezei sale, imensa dorinţă de sinucidere într-o pârghie a puterii sale: a lăsat numai două forme de sinucidere, le-a îmbrăcat în cea mai înaltă demnitate şi în cele mai mari speranţe şi le-a intrezis pe toate celelalte într-o manieră înspăimântătoare. Dar martiriul şi lenta sinucidere a asceţilor erau îngăduite.
132
Împotriva creştinismului. – Azi, gustul nostru, iar nu raţiunile noastre, ia hotărâri împotriva creştinismului.
133
Principiu. – O ipoteză inevitabilă, care-i vine omenirii mereu şi mereu în minte, este totuşi, pe durată, mai puternică decât cea mai convinsă credinţă în ceva neadevărat (similară credinţei creştine). Pe durată: adică, în acest caz, pe o sută de mii de ani.
134
Pesimiştii ca victime. – Acolo unde sporeşte excesiv o adâncă silă de existenţă, ies la iveală repercusiunile unei mari abateri de la dietă de care s-a făcut vinovat multă vreme un popor. Astfel, răspândirea budismului (nu naşterea lui) este dependentă în mare măsură de mâncarea de orez excesivă şi aproape exclusivă a indienilor şi de vlăguirea generală determinată de aceasta. Poate că nemulţumirea europeană faţă de epoca modernă trebuie privită, apoi, prin prisma faptului că lumea strămoşilor noştri, întregul ev mediu, era dedată la beţie, graţie influenţelor tendinţelor germanice asupra Europei: evul mediu, adică intoxicarea alcoolică a Europei. – Sila germană de viaţă este, în mod esenţial, morbideţe hibernală, inclusiv rezultatele aerului de pivniţă şi ale toxicităţii sobelor din spaţiile de locuit germane.
135
Originea păcatului. – Păcatul, aşa cum este el perceput acum peste tot unde domină sau a dominat odată creştinismul: păcatul este un sentiment evreiesc şi o invenţie evreiască şi, din punctul de vedere al acestui fundal al întregii moralităţi creştine, creştinismul era pornit într-adevăr să “evreizeze” toată lumea. Până la ce grad i-a reuşit acest lucru în Europa se simte cel mai exact din gradul de distanţare pe care antichitatea greacă – o lume fără sentimentul păcatului – continuă să-l aibă pentru sensibilitatea noastră, în ciuda oricărei bunăvoinţe de apropiere şi asimilare de care generaţii întregi şi mulţi indivizi excelenţi n-au dus lipsă. “Numai dacă te căieşti, Dumnezeu este îndurător cu tine” – iată un motiv de deriziune şi de indignare pentru un grec: el ar spune ‹:› “Aşa pot să simtă sclavii.” Aici este presupusă o fiinţă puternică, extrem de puternică şi totuşi răzbunătoare: puterea sa este atât de mare, încât, în general, nu i se poate face nici un rău, decât sub aspectul onoarei. Orice păcat este o lezare a respectabilităţii, o crimen laesae maiestatis divinae*** – şi nimic mai mult! Pocăinţa, umilinţa, târâtul în noroi – iată prima şi ultima condiţie de care se leagă îndurarea sa: aşadar, restabilirea onoarei sale divine! Dacă, o dată cu păcatul, se aduc, de obicei, daune, dacă, o dată cu el, prinde rădăcini o adâncă şi crescândă nenorocire, care cuprinde şi sugrumă ca o boală om după om – aceasta îl lasă nepăsător în cer pe acest oriental setos de onoruri: păcatul este un sacrilegiu faţă de el, nu faţă de omenire! – cui i-a dăruit îndurarea sa, aceluia îi dăruieşte şi această nepăsare în privinţa urmărilor naturale ale păcatului. Dumnezeu şi omenirea sunt imaginate aici atât de separate, atât de opuse, încât, în definitiv, faţă de ultima nu se poate nicidecum păcătui, – orice faptă trebuie considerată numai sub raportul urmărilor ei supranaturale: nu al celor naturale: aşa o cere sentimentul evreiesc, pentru care orice lucru natural este nedemnul în sine. Grecilor, dimpotrivă, le era mai apropiat gândul că şi crima ar putea avea demnitate – chiar şi hoţia, ca în cazul lui Prometeu, chiar şi căsăpirea vitelor ca manifestare a unei pizme prosteşti, ca în cazul lui Aiax: în nevoia lor de a-i atribui şi încorpora demnitate crimei, ei au inventat tragedia, – o artă şi o plăcere care, cu toată înzestrarea sa poetică şi propensiunea spre sublim, i-a rămas evreului străină în fiinţa sa cea mai profundă.
Traducere de SIMION DĂNILĂ
—————
* Cf. Friederich Nietzsche, Opere complete. 4. Aurora. Idile din Mesina. Ştiinţa veselă. Ediţie critică ştiinţifică în 15 volume de Giorgio Colli şi Mazzino Montinari. Traducere de Simion Dănilă, Editura Hestia, 2003
** În lat. (ac.) în text: "Veşnică odihnă lui Dumnezeu" (n.t.).
*** În lat. în text: "crimă de lezmaiestate divină"; cf. şi WS 205 (n.t.).
|
